Viața, un drum cu sens unic

M-am trezit pur și simplu într-o zi mărturisind: Doamne, eu nu știu când mi-am trăit viața, sau când m-am format ca omul care sunt acum! Doamne, nici măcar nu am știut că istoria va scrie tot ceea ce eu am trăit, demult, nici nu am sesizat că drumul merge într-o direcție anume și m-am tot dus! 

Oare cine dintre noi își amintește ziua în care a devenit adult? Ziua în care și-a încheiat copilăria, sau ziua în care s-a transformat într-un om matur, ca să nu zic bătrân?

Nu știm ziua, ora, clipa! Pentru că, fără să conștientizăm, suntem într-o perpetuă transformare! 

Astăzi nu mai suntem la fel ca ieri, dar nici nu putem spune că sesizăm vreo schimbare la noi înșine, sau la cei din jur. 

De multe ori spunem: Doamne, când a crescut copilul meu? Am fost alături de el, zi și noapte, dar parcă nu am observat când au trecut anii!

În ochii mei, soțul meu este la fel de tânăr și frumos cum era acum câteva decenii. Când observ că alții îl privesc ca pe un om „matur”, ca să mă exprim elegant, rămân uimită. Trebuie să fac un efort cognitiv ca să înțeleg că el e un tânăr frumos, doar pentru mine,numai în mintea, sufletul și ochii mei!

La fel se întâmplă și cu copilul meu. Acum este un om adult, dar pe care eu îl văd tot ca pe-un copil. Și aici am nevoie de efort! Să știu să mă comport cu copilul meu așa cum trebuie, adecvat vârstei sale, să-i dau și libertate totală, dar și iubire necondiționată. 

Ca să trăiești în prezent ai nevoie de un permanent efort cognitiv. 

Ce aș face dacă aș prelua responsabilitatea sau sarcinile fiicei mele (crezând că sunt de folos pentru ea ca pentru un copil) sau dacă aș aștepta ca alții să-mi vadă soțul așa cum îl văd eu? Mi-aș face viața iad! 

Eu nu știu când am devenit femeia matură de astăzi. În oglindă e tot o fată veselă, acum puțin ridată. Nesemnificativ, pentru mine! 😅. Da, eu nu mă văd așa cum mă privesc alții! Nu mă văd copil, dar nici bunică.😀

Și cu voi este la fel! Și cu istoria, idem și identic! (e o glumă, stiu și eu că idem e tot aia cu identic!) 😜

Trăim istoria fără să o înțelegem, fără să o prețuim. Am crescut în comunism și multe traume din vremea aceea mi-au marcat existența. Noi, tinerii Revoluției din ’89, atunci nu conștientizam ce ni se întâmplă pentru că nu aveam nici orizont și nici vreun termen de comparație. Eram doar extrem de naivi!

Revoluția m-a prins predând informatica la o școală din oraș. Când ni s-a spus că suntem liberi, ce credeți că au gândit cei din conducerea școlii? Că ar fi bine să facem loc de fumat pentru elevi! Dumnezeule, erau copii de 13, 14 ani! Nu râdeți și nu judecați! Oricât de ciudat ar părea, dar asta înțelegeau cei mai mulți dintre noi prin „libertate”. V-am spus că eram îngrozitor de naivi! Dar, mai cumplit decât toate: eram extrem de nepregătiți pentru viață și tot ce a urmat! 

Nu știu ce gândesc alții, știu doar ce se întâmplă în capul meu. Analizez, verific, sistematizez. Adică le pun pe „căprării”, pe fiecare în parte. Am foarte mulți ani de când tot fac efortul de a înțelege ce mi se întâmplă, dar și ce ni se întâmplă. 

Dacă nu am conștientizat ororile comunismului (stăteam cu nasul prea lipit de ele, ca să le vedem), când am realizat că timpul a trecut pe lângă mine, fără să văd, am deschis mai larg ochii, să analizez istoria, trecutul, ca să pricep! 

Cu ani în urmă, am făcut voluntariat la un azil de bătrâni. Acolo am văzut abandonul, durerea și suferința, la ele acasă. Și am înțeles mult mai mult decât și-ar fi dorit cineva!

Ca să conștientizezi prezentul, trebuie să analizezi tot ce se întâmplă, chiar dacă nu te privește personal!

Așa că am privit în urmă, să văd de ce și cum. Pe vremea copilăriei mele nu prea erau azile de bătrâni. M-am întrebat: De ce?

În primul rând, până acum câteva decenii familia (ca structură) era puternică, adică copiii erau crescuți în respect pentru adulți, dar și cu un simț al responsabilității extrem de ridicat. Tinerii vremurilor trecute nu puteau să-și întemeieze o familie fără acordul părinților, iar în caz de boală sau necazuri familia era cea care-și ajuta membri, dar uneori și comunitatea din care aceștia făceau parte.

La scara istoriei 100 de ani e un mizilic. Nouă ni se pare o eternitate! În ultimii 100 de ani noi ca societate am trecut prin niște transformări majore. Am trecut de la epoca agrară la cea puternic industrializată, iar statutul femeii s-a schimbat cum nu au îndrăznit să spere generații anterioare, mii de ani.

Femeia nu mai este proprietatea tatălui sau a soțului, și sunt mai puțin de 85 de ani de când e tratată ca o persoană cu drepturi depline, chiar și la vot. Acum tinerilor nu le mai place să voteze. Poate nu știu câte milioane de femei au murit visând la dreptul acesta! Sau poate nu le pasă ce vor face proprii lor copii. Habar n-am! 

Deci, revenind, vedem că odată instalată epoca industrială, treptat, treptat, rolul familiei a început să fie preluat de stat. Pe vremea străbunicilor mei nu existau ajutoare sociale, pensii sau alte forme de ajutorare a celor în necaz. Toți aceștia erau susținuți de familiile lor. Apoi, mentalitatea s-a schimbat, tinerii au fost ademeniți cu salarii la stat, au gustat independența și au văzut că își pot croi un rost în viață, fără a mai apela la bunăvoința familiei.

În familia mea, bunica a fost prima generație de tineri care și-a clădit viața independentă (a primit dreptul la vot în 1938, a rămas văduvă la 35 de ani dar a beneficiat de pensie de urmaș, o pensie mizeră, dar mai mult decât deloc). 

Mama a fost a doua generație de „emancipați”, s-a născut cu dreptul de a vota (un drept pe care mama sa îl câștigase târziu), s-a căsătorit cu omul pe care l-a iubit, fără să îi pese de părerea familiei. S-a bazat toată viața pe ceea ce-a muncit și a trăit și ea cu o pensie mică, dar model de răsplată a unui stat „atent” cu cetățenii săi. Oricum, mama nu a fost dependentă de familie, așa cum fusese bunica ei. 

Viața nu stă pe loc! Încet și sigur și mentalitatea țăranului român s-a schimbat. Nu mă refer doar la ai mei, mă refer la toată societatea românească care a trecut de la epoca agrară la cea industrială.

Pe vremea aceea oamenii nu înțelegeau ce li se întâmplă, dar se lăsau duși de val, ca atunci când toți vor să poarte o haină care e la modă. Mulți nu au văzut nici măcar drumul pe care au apucat. Noi suntem mai la coada Europei în ce privește mentalitatea (ei au sute de ani de democrație, noi nici acum nu ne-am dumirit prea bine cu ce se „mănâncă” asta), dar drumul acesta este: în toate societățile post-agrare scade rolul familiei, dar crește implicarea statului!

Bine, mă refer la țările civilizate, la noi e o pojghiță de sprijin, statul se face că ajută, iar noi nu pricepem atâta timp cât nu ne afectează direct. 

Ce tot vreau să spun? Simplu: singurul lucru pe care acum îl mai poate face un părinte este să cultive respectul, empatia și bunăvoința în sufletul copilului său.

Dacă lăsăm statul să se ocupe de el, să-i ofere suportul de care are nevoie și educația toată, tare mi-e teamă că vom realiza prea târziu ce ni se întâmplă. Sunt oameni care nu au muncit niciodată, dar au avut ajutor social garantat de stat. Eu am avut curiozitatea să văd și am constatat că toți asistații sociali (cu vechi state) au mai mult respect pentru stat, pentru primarul care le dă, decât față de proprii părinți. De ce? Simplu! Nu se mai raportează la familie sau mai bine spus familia lor adevărată este statul, cel care le oferă, fără să le ceară ceva în schimb.

Nu vreau să spun că nu sunt și cazuri care într-adevăr au mare nevoie de sprijin. Sunt, cu siguranță sunt destui care chiar au nevoie de ajutorul statului și al nostru, dar din păcate mulți sunt doar persoane învățate să primească, mai puțin să dea. 

Am văzut bătrânii în azil. Sunt multe persoane care au lăsat statul să le educe copiii, să le ofere ajutor, persoane care nu au știut să ofere atunci când copilul avea mai mare nevoie, tot ce acesta își dorea: iubire și toleranță. 

Istoria ne arată că de acum încolo țara noastră se va umple cu și mai multe azile cu bătrâni, oameni abandonați de propria lor familie. Din nefericire, în azile se află oameni cărora li se ia și ultima fărâmă de demnitate pe care o mai au.

Nici un copil care a fost responsabilizat și ajutat de familie necondiționat nu-și va „arunca” bătrânii la întâmplare sau doar la mila statului. Din fericire încă se mai găsește câte cineva care să preia din povara întreținerii unui bătrân. 

Dar familia, așa cum a existat ea pe vremea strămoșilor noștri, nu mai există!

Și asta nu este, așa cum mai aud că se spune: îndepărtarea omului de Dumnezeu. Nu! Înseamnă doar că de câteva zeci de ani și noi, ca și alte state din apusul Europei ne emancipăm, sau suntem într-un val istoric care ne poartă cu el. Fără să analizăm, fără să înțelegem ce se întâmplă! 

O persoană care își lasă soarta copilului în mâna cuiva străin (chiar dacă este statul său), la bătrânețe va fi tratat aidoma oricărui alt necunoscut: cu indiferență. 

Să nu-mi spuneți de întoarcerea la familia tradițională! Cine spune asta demonstrează că nu știe pe ce lume trăiește! E ca și cum eu vreau acum să fie luna mai, să înflorească pomii, fără să realizez că e toamnă și nu am cum să dau timpul înapoi!

Timpul care a fost, nu va mai fi niciodată!

Istoria nu se va mai întoarce într-o epocă apusă chiar dacă o lume întreagă ar vrea asta!

Nu mai putem reînvia un imperiu sau o epocă trecută și nici judeca la fel cum judecam (raționam) demult.

Istoria ne spune că acesta este drumul pe care am apucat și oricât de mult s-ar împotrivi unul sau altul, nu mai e cale de întors. Am trăit în dictatură și știu că numai o nouă dictatură ne mai poate opri din drum (dar nu să ne întoarcă). Uitați-vă la Turcia sau Iran. Nu v-ar place să trăiți în asemenea societăți fanatic religioase, credeți-mă, știu ce spun.

Nu mă credeți? Analizați-vă istoria din prisma familiei voastre și îmi veți da dreptate! Întrebați-vă părinții și bunicii! Conștientizați istoria când o trăiți, nu așteptați să o înțelegeți când deja a trecut!