Îmi iubesc copilul, așa că-mi fac griji pentru el

În fiecare zi îmi spun că nu voi mai scrie, dar mă pomenesc mereu cu niște idei în minte de-mi vine imediat să le zic și altora.

Poate că sunt persoane care au nevoie să afle ceea ce eu am găsit. Au fost destule momente în care și mie mi-ar fi fost de folos niște idei, să aflu mai rapid ce, cum și de ce. Nu am găsit atunci, dar a fost mai bine așa. Am avut mai mult timp pentru căutat! 

Ieri am citit pe o postare, un text care mi-a dat multă bătaie de cap. O doamnă îi scria fiului său, aflat la studii sau la muncă în altă țară, cât de mult îl iubește, dar și ce griji își face pentru el. 

Ei, textul ăsta mi-a rămas așa, agățat într-un colț de minte și m-am tot gândit: Cum aș putea eu să-i spun femeii aceleia că toată dragostea ei extrem de grijulie este nocivă pentru copil?

Dacă spui unei mame așa ceva, ori riști să ți-o iei după cap, ori îți faci un inamic (dacă mesajul tău nu ajunge complet, adică nu înțelege tot ce ai vrut să spui). Riscant! 😬

Sunt și eu mamă. Am și eu un copil care ani întregi a stat departe de mine, a condus pe timp de iarnă, pe șosele proaste, sau a trecut prin alte situații cu potențial periculos. 

Știu cum e și știu ce spun! 

Și, la urma urmei, nu profesia ci mai ales experiența mă califică și îmi dă dreptul să spun: dacă nu am mai fost eu un om extrem de anxios, atunci nu știu cine să fi fost! 

Am avut și eu milioane de griji, dar și frici nemăsurate. Mă temeam de câini, de sărăcie, de boală și de moarte, și încă pe atât. Ce am făcut? Am muncit, gândit, analizat, discernut, separat. Cu tenacitate, perseverență și curaj. Într-un final am reușit să le vin de hac și grijilor mărunte, dar și fricilor paralizante!

De ce să nu spun ce am gândit și cum am reușit? De ce să nu poată și alții? Am convingerea că oricine poate! Trebuie doar să vrea! Să asculte, să discearnă, să analizeze. Să treacă totul prin filtrul rațiunii și abia apoi să acționeze. Nu înainte! 

În fiecare zi zic că nu mai scriu. Dar, pentru că nimeni până acum nu mi-a dat peste mână, sau nu m-a muștruluit, îmi mai dau o șansă. Poate reușesc! 😃

Ziceam de grijile acestea mărunte, dar care ne fac extrem de mult rău, pe termen lung. 

Acum mulți ani, într-una din zile am fost plecați de acasă, de dis-de-dimineață până seara târziu, la Iași, cu diverse treburi. Ne-am luat ce aveam nevoie, am verificat să fie totul în ordine, am închis ușa (de două ori) și ne-am pornit la drum. În ultima clipă mi-am adus aminte că nu luasem o carte, ne-am coborât din mașină, eu am luat ce-mi trebuia, am mai verificat odată apoi, la drum! 

Am stat o zi întreagă în Iași iar pe seară ne-am întors acasă. Am parcat în curte și înainte să coborâm din mașină ne-am apucat să căutăm cheia de la casă, ca să putem intra. Am căutat noi și am tot căutat, dar nimic. Într-un final, coborâm, hotărâți să găsim o soluție de a pătrunde în casă, fără să producem daune prea multe. Dar, stupoare! Când am ajuns în dreptul ușii de întrare, ce credeți că am văzut? Cheia, atârnând în ușă! 

Da, în vânzoleala aceea, de plecare, fiecare dintre noi a fost încredințat că celălalt va închide ușa (de două ori) și va lua cu el cheia. De dimineață până seara, casa noastră a stat așa singurică, vulnerabilă și descuiată și ne-a așteptat. Pe noi, sau pe oricare ar fi ajuns mai devreme. 🤔

Ce e cu asta? Păi, e mare lucru! E ziua în care eu am descoperit (prin cunoaștere și experiență) ce înseamnă de fapt credința. 

În ziua aceea noi am reușit să fim extrem de relaxați, să ne vedem de treburile noastre fără să ne gândim o secundă la casa noastră dragă. Eram convinși că totul e în ordine așa că ne-am comportat ca atare și am rezolvat de minune tot ce aveam de rezolvat. 

Doamna care a scris textul de care ziceam, pentru fiul ei, spunea la un moment că și-a încredințat copilul Măicuței Domnului, dar tot mai stă îngrijorată. 

Păi, eu cred că nu prea l-a încredințat!

Când ești încredințat de ceva, adică când ai o credință puternică, nu te mai temi de nimic. 

A CREDE nu înseamnă A ȘTI!

Crezi ceva nu pentru că știi, sau pentru că ai dovezi solide în sensul acesta! Crezi ceva pentru că așa VREI tu!

Pentru mine „crede și nu cerceta” nu înseamnă să nu cauți, să nu vrei să știi anumite lucruri. Nu are a face cu necercetatul în sensul de a nu căuta mereu alte și alte informații. Altfel ai rămâne un incult, needucat. Din contra! Caută, citește, informează-te, studiază, vezi de cunoaște cât mai mult! Cunoașterea înseamnă putere. Cine te vrea slab? 

Să zicem că ai o grijă majoră legată de un subiect anume, să zicem subiectul X. 

A crede, a fi încredințat de ceva anume, înseamnă să lași subiectul X deoparte, să nu-l mai cercetezi (adică mintea ta să nu mai fie preocupată de subiectul X). Înseamnă că tu te relaxezi, despovărat de subiectul X și te gândești la alte subiecte, sau acționezi pentru a rezolva problemele curente, cele ce sunt în puterea și la îndemâna ta. 

Dacă tu crezi ceva (nu știi, nu ai dovezi, doar crezi!), dacă într-adevăr îți încredințezi soarta copilului în mâna Celui care ți l-a dat, atunci vezi-ți de treaba ta, vezi ce poți face, rămâi încredințat că are pază bună și vezi ce stă la îndemâna ta să faci!

Rezolvă ce poți rezolva, pentru că orice problemă are cel puțin două soluții. Discerne! Alege! Acționează acolo unde se poate asta! Și, apoi, dacă ai o problemă la care găsești o cale de rezolvare: de ce nu muncești în sensul ăsta?

Decât să te îngrijorezi, rezolvă, indiferent cât ar fi de greu! 

Dacă o problemă nu are niciun fel de soluție și tu nu poți acționa în niciun fel ca să schimbi situația, ce rost are să te mai îngrijorezi?

Nu poți face nimic, dar crezi că grija te va ajuta? Fals! 

O mamă anxioasă îi transmite copilului său anxietatea, nu iubirea! 

Dacă tu spui copilului tău câte griji îți faci pentru el, mesajul care ajunge la el nu este cel de iubire! Nu! Îl vei face și pe el un anxios, adică o persoană cu multe griji mărunte, dar inutile și periculoase pe termen lung. 

De ce să nu-i dai din încrederea ta? De ce să nu-i transmiți că totul va fi bine? De ce-l bombardezi cu frică când ai putea să-i dai putere, prin încredere în el și credință adevărată?

Dacă îl lași în grija cuiva, fă-o, fără a mai cerceta! Adică fără să îți mai folosești imaginația pentru lucruri sumbre gen: aoleu, accidente, viteză, șosele demente. Nu!Schimbă macazul!

Lasă răul din imaginar și vezi frumosul, potențialul fantastic al fiului tău, posibilitatea de a-și realiza visurile pe care nu le poate realiza legat de poala ta. 

Credința adevărată înseamnă să te încredințezi în ceva anume important pentru tine (ușa e închisă, copilul meu e în paza Domnului, părinții mei s-au dus în Rai) fără să-ți mai scormonești mintea cu întrebări anxiogene gen: oare am închis ușa? Oare copilul circulă cu viteză? Oare și-a pus cauciucuri de iarnă? Și așa mai departe. Ce rost are? La ce-ți folosește? Ca să pornești mecanismul distrugerii în trupul tău? Adică să-l bombardezi cu hormonii fricii care-ți vor distruge sănătatea? Merită? Eu zic că nu! 

Uită-te la oamenii încredințați de ceva anume, chiar dacă în mintea altora nu e la fel! Sunt oameni care cred că Pământul e plat și nimeni nu-i poate întoarce din credința lor! Poți să îi convingi că nu au dreptate? Nu! Oricâte argumente științifice le-ai aduce! Degeaba!

Atunci de ce să nu-mi construiesc și eu, credința mea? De ce să nu cred cu toată inima și mintea mea că copilul meu este protejat? Cine mă oprește? Și ce poată să-mi spună cineva ca să mă convingă că nu e așa?

De ce să-mi fac griji, dăunătoare sănătății mele și să nu dorm noaptea? Bun, acum stai strâmb și judecă drept: dacă stau doborât de frică și griji, astea îl ajută pe copilul meu? Aiurea! Va fugi de mine, sau mă va suna mai rar temându-se că-l voi încărca din nou cu frică și angoase, când el are atât de multă nevoie de încredere și putere! 

Sunt mamă și bunică. Știu cum e! Dar tare-mi place să dau copiilor mei putere, încredere și speranță, într-o lume atât de dificilă cum e cea de astăzi. Nu vreau să sufere inutil! De aceea nu le-aș spune de îngrijorările mele nici dacă le-aș avea!

Le spun tot ce stă în puterea lor să facă! Dar dacă ei nu pot gestiona ceva anume (gândurile din capul meu) ce rost are să-i terorizez? Eu îi iubesc cu tot ce au ei,pentru că în mintea mea ei sunt perfecți, așa cum sunt. Nu le scriu că-i iubesc! Le-o spun privindu-i îi ochi și-i las să simtă asta, prin tot ce fac eu cu viața mea. Și asta mi se pare suficient. 

Mai am o tehnică eficientă: dacă văd că cineva (oricine ar fi) vrea să mă facă să mă tem de ceva anume, pur și simplu nu ascult! Nu mă înconjor de personaje care manipulează prin frică (fără un interes diabolic, nu ar încerca să-mi inoculeze în minte așa ceva). 

Nu mă tem de apocalipsă, de moarte sau de vreo divinitate incompletă, care stă să pândească lucruri fără sens!

Mă tem doar să nu-mi irosesc de pomană timpul scurt de pe acest pământ. Mă tem să nu dăruiesc prea puțin, mă tem că nu muncesc îndeajuns ca să devin un om mai bun. În rest? Dumnezeu cu mila! 😀

Dacă îmi iau unfriend de la doamna cu copilul în străinătate, eu una mă las de scris! Nu pentru că aș pierde un prieten! Dar ca să nu-mi mai pierd timpul cu texte al căror mesaj nu ajunge la inima destinatarului dorit. 

În fiecare zi zic că nu mai scriu! Dar când o s-o fac, nu știu. 😜