Îmi iubesc copilul, așa că-mi fac griji pentru el

În fiecare zi îmi spun că nu voi mai scrie, dar mă pomenesc mereu cu niște idei în minte de-mi vine imediat să le zic și altora.

Poate că sunt persoane care au nevoie să afle ceea ce eu am găsit. Au fost destule momente în care și mie mi-ar fi fost de folos niște idei, să aflu mai rapid ce, cum și de ce. Nu am găsit atunci, dar a fost mai bine așa. Am avut mai mult timp pentru căutat! 

Ieri am citit pe o postare, un text care mi-a dat multă bătaie de cap. O doamnă îi scria fiului său, aflat la studii sau la muncă în altă țară, cât de mult îl iubește, dar și ce griji își face pentru el. 

Ei, textul ăsta mi-a rămas așa, agățat într-un colț de minte și m-am tot gândit: Cum aș putea eu să-i spun femeii aceleia că toată dragostea ei extrem de grijulie este nocivă pentru copil?

Dacă spui unei mame așa ceva, ori riști să ți-o iei după cap, ori îți faci un inamic (dacă mesajul tău nu ajunge complet, adică nu înțelege tot ce ai vrut să spui). Riscant! 😬

Sunt și eu mamă. Am și eu un copil care ani întregi a stat departe de mine, a condus pe timp de iarnă, pe șosele proaste, sau a trecut prin alte situații cu potențial periculos. 

Știu cum e și știu ce spun! 

Și, la urma urmei, nu profesia ci mai ales experiența mă califică și îmi dă dreptul să spun: dacă nu am mai fost eu un om extrem de anxios, atunci nu știu cine să fi fost! 

Am avut și eu milioane de griji, dar și frici nemăsurate. Mă temeam de câini, de sărăcie, de boală și de moarte, și încă pe atât. Ce am făcut? Am muncit, gândit, analizat, discernut, separat. Cu tenacitate, perseverență și curaj. Într-un final am reușit să le vin de hac și grijilor mărunte, dar și fricilor paralizante!

De ce să nu spun ce am gândit și cum am reușit? De ce să nu poată și alții? Am convingerea că oricine poate! Trebuie doar să vrea! Să asculte, să discearnă, să analizeze. Să treacă totul prin filtrul rațiunii și abia apoi să acționeze. Nu înainte! 

În fiecare zi zic că nu mai scriu. Dar, pentru că nimeni până acum nu mi-a dat peste mână, sau nu m-a muștruluit, îmi mai dau o șansă. Poate reușesc! 😃

Ziceam de grijile acestea mărunte, dar care ne fac extrem de mult rău, pe termen lung. 

Acum mulți ani, într-una din zile am fost plecați de acasă, de dis-de-dimineață până seara târziu, la Iași, cu diverse treburi. Ne-am luat ce aveam nevoie, am verificat să fie totul în ordine, am închis ușa (de două ori) și ne-am pornit la drum. În ultima clipă mi-am adus aminte că nu luasem o carte, ne-am coborât din mașină, eu am luat ce-mi trebuia, am mai verificat odată apoi, la drum! 

Am stat o zi întreagă în Iași iar pe seară ne-am întors acasă. Am parcat în curte și înainte să coborâm din mașină ne-am apucat să căutăm cheia de la casă, ca să putem intra. Am căutat noi și am tot căutat, dar nimic. Într-un final, coborâm, hotărâți să găsim o soluție de a pătrunde în casă, fără să producem daune prea multe. Dar, stupoare! Când am ajuns în dreptul ușii de întrare, ce credeți că am văzut? Cheia, atârnând în ușă! 

Da, în vânzoleala aceea, de plecare, fiecare dintre noi a fost încredințat că celălalt va închide ușa (de două ori) și va lua cu el cheia. De dimineață până seara, casa noastră a stat așa singurică, vulnerabilă și descuiată și ne-a așteptat. Pe noi, sau pe oricare ar fi ajuns mai devreme. 🤔

Ce e cu asta? Păi, e mare lucru! E ziua în care eu am descoperit (prin cunoaștere și experiență) ce înseamnă de fapt credința. 

În ziua aceea noi am reușit să fim extrem de relaxați, să ne vedem de treburile noastre fără să ne gândim o secundă la casa noastră dragă. Eram convinși că totul e în ordine așa că ne-am comportat ca atare și am rezolvat de minune tot ce aveam de rezolvat. 

Doamna care a scris textul de care ziceam, pentru fiul ei, spunea la un moment că și-a încredințat copilul Măicuței Domnului, dar tot mai stă îngrijorată. 

Păi, eu cred că nu prea l-a încredințat!

Când ești încredințat de ceva, adică când ai o credință puternică, nu te mai temi de nimic. 

A CREDE nu înseamnă A ȘTI!

Crezi ceva nu pentru că știi, sau pentru că ai dovezi solide în sensul acesta! Crezi ceva pentru că așa VREI tu!

Pentru mine „crede și nu cerceta” nu înseamnă să nu cauți, să nu vrei să știi anumite lucruri. Nu are a face cu necercetatul în sensul de a nu căuta mereu alte și alte informații. Altfel ai rămâne un incult, needucat. Din contra! Caută, citește, informează-te, studiază, vezi de cunoaște cât mai mult! Cunoașterea înseamnă putere. Cine te vrea slab? 

Să zicem că ai o grijă majoră legată de un subiect anume, să zicem subiectul X. 

A crede, a fi încredințat de ceva anume, înseamnă să lași subiectul X deoparte, să nu-l mai cercetezi (adică mintea ta să nu mai fie preocupată de subiectul X). Înseamnă că tu te relaxezi, despovărat de subiectul X și te gândești la alte subiecte, sau acționezi pentru a rezolva problemele curente, cele ce sunt în puterea și la îndemâna ta. 

Dacă tu crezi ceva (nu știi, nu ai dovezi, doar crezi!), dacă într-adevăr îți încredințezi soarta copilului în mâna Celui care ți l-a dat, atunci vezi-ți de treaba ta, vezi ce poți face, rămâi încredințat că are pază bună și vezi ce stă la îndemâna ta să faci!

Rezolvă ce poți rezolva, pentru că orice problemă are cel puțin două soluții. Discerne! Alege! Acționează acolo unde se poate asta! Și, apoi, dacă ai o problemă la care găsești o cale de rezolvare: de ce nu muncești în sensul ăsta?

Decât să te îngrijorezi, rezolvă, indiferent cât ar fi de greu! 

Dacă o problemă nu are niciun fel de soluție și tu nu poți acționa în niciun fel ca să schimbi situația, ce rost are să te mai îngrijorezi?

Nu poți face nimic, dar crezi că grija te va ajuta? Fals! 

O mamă anxioasă îi transmite copilului său anxietatea, nu iubirea! 

Dacă tu spui copilului tău câte griji îți faci pentru el, mesajul care ajunge la el nu este cel de iubire! Nu! Îl vei face și pe el un anxios, adică o persoană cu multe griji mărunte, dar inutile și periculoase pe termen lung. 

De ce să nu-i dai din încrederea ta? De ce să nu-i transmiți că totul va fi bine? De ce-l bombardezi cu frică când ai putea să-i dai putere, prin încredere în el și credință adevărată?

Dacă îl lași în grija cuiva, fă-o, fără a mai cerceta! Adică fără să îți mai folosești imaginația pentru lucruri sumbre gen: aoleu, accidente, viteză, șosele demente. Nu!Schimbă macazul!

Lasă răul din imaginar și vezi frumosul, potențialul fantastic al fiului tău, posibilitatea de a-și realiza visurile pe care nu le poate realiza legat de poala ta. 

Credința adevărată înseamnă să te încredințezi în ceva anume important pentru tine (ușa e închisă, copilul meu e în paza Domnului, părinții mei s-au dus în Rai) fără să-ți mai scormonești mintea cu întrebări anxiogene gen: oare am închis ușa? Oare copilul circulă cu viteză? Oare și-a pus cauciucuri de iarnă? Și așa mai departe. Ce rost are? La ce-ți folosește? Ca să pornești mecanismul distrugerii în trupul tău? Adică să-l bombardezi cu hormonii fricii care-ți vor distruge sănătatea? Merită? Eu zic că nu! 

Uită-te la oamenii încredințați de ceva anume, chiar dacă în mintea altora nu e la fel! Sunt oameni care cred că Pământul e plat și nimeni nu-i poate întoarce din credința lor! Poți să îi convingi că nu au dreptate? Nu! Oricâte argumente științifice le-ai aduce! Degeaba!

Atunci de ce să nu-mi construiesc și eu, credința mea? De ce să nu cred cu toată inima și mintea mea că copilul meu este protejat? Cine mă oprește? Și ce poată să-mi spună cineva ca să mă convingă că nu e așa?

De ce să-mi fac griji, dăunătoare sănătății mele și să nu dorm noaptea? Bun, acum stai strâmb și judecă drept: dacă stau doborât de frică și griji, astea îl ajută pe copilul meu? Aiurea! Va fugi de mine, sau mă va suna mai rar temându-se că-l voi încărca din nou cu frică și angoase, când el are atât de multă nevoie de încredere și putere! 

Sunt mamă și bunică. Știu cum e! Dar tare-mi place să dau copiilor mei putere, încredere și speranță, într-o lume atât de dificilă cum e cea de astăzi. Nu vreau să sufere inutil! De aceea nu le-aș spune de îngrijorările mele nici dacă le-aș avea!

Le spun tot ce stă în puterea lor să facă! Dar dacă ei nu pot gestiona ceva anume (gândurile din capul meu) ce rost are să-i terorizez? Eu îi iubesc cu tot ce au ei,pentru că în mintea mea ei sunt perfecți, așa cum sunt. Nu le scriu că-i iubesc! Le-o spun privindu-i îi ochi și-i las să simtă asta, prin tot ce fac eu cu viața mea. Și asta mi se pare suficient. 

Mai am o tehnică eficientă: dacă văd că cineva (oricine ar fi) vrea să mă facă să mă tem de ceva anume, pur și simplu nu ascult! Nu mă înconjor de personaje care manipulează prin frică (fără un interes diabolic, nu ar încerca să-mi inoculeze în minte așa ceva). 

Nu mă tem de apocalipsă, de moarte sau de vreo divinitate incompletă, care stă să pândească lucruri fără sens!

Mă tem doar să nu-mi irosesc de pomană timpul scurt de pe acest pământ. Mă tem să nu dăruiesc prea puțin, mă tem că nu muncesc îndeajuns ca să devin un om mai bun. În rest? Dumnezeu cu mila! 😀

Dacă îmi iau unfriend de la doamna cu copilul în străinătate, eu una mă las de scris! Nu pentru că aș pierde un prieten! Dar ca să nu-mi mai pierd timpul cu texte al căror mesaj nu ajunge la inima destinatarului dorit. 

În fiecare zi zic că nu mai scriu! Dar când o s-o fac, nu știu. 😜

Vindecarea emoțională

Nu există oameni și superoameni! 

Toți, dar absolut toți oamenii sunt la fel! 

Toți oamenii au aceleași nevoi, dar și aceleași dotări cognitive, fiind capabili să ajungă asemenea „sfinților”, ori „dracilor înpielițați”. 

Cum credeți voi că arată un sfânt? Are aripioare, e zen și deține puteri magice? Nu! Este un om, ca oricare dintre noi, dar care lucrează în permanență cu propriile stări sufletești (emoții) și mai ales cu gândurile din capul lui!

Sfințenia înseamnă să ajungi la starea de nepătimire, adică să nu mai ai frică, mânie, invidie, lăcomie, dorințe sexuale, mândrie, aroganță, lene, tristețe, etc. Adică ceva foarte, foarte greu de obținut! Și să nu credeți că nu sunt doritori! Sunt, slavă Domnului, mulți! Doar că procesul, drumul care duce spre această stare este greu și extrem de dificil de urmat, mai ales în zilele noastre încărcate de stimuli (ispite), care mai de care mai incitant. 

Dar, să spunem că nu-ți propui să ajungi un sfânt. Vrei doar să-ți recapeți echilibrul, sau să-ți vindeci rănile și suferințele acumulate, după mulți ani de experimentări dureroase.

Și asta se obține greu! Și vreau să vă arăt de ce!

Este mult mai ușor să ai emoții negative, nocive, disfuncționale, decât să simți pozitiv: iubire, bucurie, împăcare sau pace. 

Este extrem de simplu să simți furie, frică, tristețe, ură, invidie, pentru că pur și simplu tu nu trebuie să faci nimic! Toate emoțiile astea vin așa, cu de la sine putere, fără un minim efort cognitiv! 

De ce asta? Pentru că așa am fost noi construiți! 

Avem nevoie de toate emoțiile astea, tot așa cum avem nevoie de orice organ din corp. Nu poți trăi fără inimă, ficat, stomac sau pancreas. Toate sunt puse la locul lor, fiecare își face treaba bine, fără să ne întrebe cum, iar lipsa unui singur organ ne poate duce la moarte. 

Cu emoțiile treaba stă cam la fel!

Avem nevoie de frică! Altfel am fi mâncați de fiarele flămânde, sau ne-am pierde viața din întâmplări mărunte, spre exemplu am traversa toți pe roșu sau ne-am cățăra pe orice înălțime, riscând în orice clipă căderea în hău. 

Furia este bună! Fără ea nu am putea să ne protejăm copiii și nici pe noi. Să zicem că cineva ne atacă pruncul. Ce facem? Stăm așa, calmi, zen și relaxați? Nu! Ne înfuriem și sărim la bătaie, sau fugim, ca să nu fim și noi uciși.

Tristețea e bună! Dacă nu am manifesta-o, apropiații nu doar că nu ne-ar ști durerea, dar nici nu ar ști când să ne ajute. 

Emoțiile negative se găsesc tot timpul în creierul nostru! E foarte simplu! 

Venim pe lume „dotați” cu un creier în care se află o zonă numită sistem limbic, în care neuronii se comportă ÎN PERMANENȚĂ ca un sistem RADAR. Adică scanează încontinuu mediul înconjurător pentru a descoperi eventuale pericole. Acolo este centrul în care furia, frica, ura și toate celelalte emoții negative sălășluiesc! 

O să spuneți: Bine, dar eu am tot lucrat și cred că mi-am tratat furia (spre exemplu). Dar de ce tot mai simt, de ce sunt atât de multe cele care mă înfurie? (sau întristează, sau mă sperie, alegeți ce emoție doriți). 

Ei, lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par! 

Creierul nostru este senzațional! Este creat după un tipar greu de înțeles, năucitor. Ziceam că mereu apelăm la emoțiile negative, disfuncționale sau nocive din simplul motiv că ele sunt acolo, la îndemână, le accesezi extrem de ușor, fără nici un efort. 

E mult mai simplu să critici sau să vezi la celălalt un defect decât să accesezi altă zonă a creierului tău (zona prefrontală) pentru a rămâne deschis unei alte perspective sau unui dialog!

Este foarte ușor să critici, să vezi negativul din celălalt pentru că tot ce spui tu că este „negru” la un altul este de fapt, proiecția și reprezentarea propriului tău negru. Sigur, metaforic vorbind.

Adică, e mai simplu să crezi că cel din fața ta este un invidios (spre exemplu) decât să faci un efort cognitiv, să-ți analizezi propriile gândurile și comportamentul. Când vezi invidia la un altul tu nu realizezi că proiectezi în celălalt ceea ce există de fapt în mintea ta! 

Deci, în centrul de comandă (sau radar) din creierul nostru, se află pupitrul de comandă a tuturor emoțiilor negative! 

Tot creierul nostru mai poate face o magie! 

Nu trebuie să întâlnești o situație periculoasă în viața reală! Este suficient să te gândești, că gata, tu poți să simți emoția respectivă, adică îngrijorare, teamă sau panică nedefinită. 

Acum urmează partea cea mai interesantă! 

Să zicem că începi terapia, hotărât să te vindeci. Doar că timpul trece și vezi că nu progresezi foarte mult, sau mai corect spus vezi că trebuie să faci același efort cognitiv zilnic, mereu.

Ca să-ți analizezi gândurile și ca să-ți înțelegi stările emoționale, extrem de diferite, tu trebuie să faci un efort cognitiv semnificativ. Obositoare treabă! Pare mai simplu să te lași purtat de temeri, furii și resentimente, decât să muncești atât. La ce bun? 

Dacă ați citit câte ceva din literatura patristică ați văzut că și sfinții părinți, cât erau ei de sfinți, tot se loveau de necazul acesta!

În efortul lor ascetic de a se apropia de Dumnezeu, asceții au conștientizat că trebuie să muncească cu gândurile și emoțiile lor până la sfârșitul vieții. Adică, o luptă continuă! De aceea este atât de greu! 

Mulți cred că dacă lucrează un an sau și mai puțin, gata, s-au eliberat de orice emoție negativă: frică, mânie, ură, etc. Când constată că mai au de lucru renunță, de multe ori când mai aveau foarte puțin!

De ce sunt lucrurile atât de complicate?

De ce nu te poți vindeca de emoții distructive așa cum te-ai vindeca de o gripă? 

Pentru că nu există nici o metodă pentru a scoate din creier sistemul limbic, responsabilul dramelor noastre. Chiar dacă te-ai opera pe creier și ai scoate acea porțiune, tu nu vei mai fi om (în cazul în care să presupunem că ai supraviețui unei astfel de intervenții). 

Este greu, și parcă pentru a complica și mai mult situația noastră, ce credeți voi că face minunatul nostru creier?

Partea asta e și mai interesantă! 

Oricine știe că somnul este benefic. Atunci când dormim noi credem că tot organismul nostru are parte de odihnă. Fals! 

Avem nevoie de somn pentru că aceea este perioada în care creierul lucrează cel mai febril!

Creierul nostru dă comenzi, scanează, repară, trimite hormoni și provoacă diverse reacții care să ne vindece rănile, etc. 

Da, dar nu face numai atât! Creierul nu ne repară doar trupul! Creierul nostru are grijă ca nu care cumva să uităm emoțiile acelea cu care ne-am născut: frică, furie, etc. Adică, noapte de noapte creierul dă comanda și le REACTUALIZEAZĂ! Visăm! 

Și, în visele noastre noi trăim noaptea tot ceea ce ziua ne-am refuzat să simțim, sau nu am vrut să arătăm că avem. Prin vise trăim și simțim emoțiile de care am vrea să fugim: frică, tristețe, mânie, etc. 

Ne trezim dimineața și trebuie să o luăm de la capăt, cu toate emoțiile noastre! Și dăm vina pe soartă sau pe terapeut, că nu e bun, că nu se pricepe să ne vindece de frici, angoase și mânii.

Tare, nu?

Să ne lămurim: emoțiile (toate) sunt bune! Modul în care le gestionăm poate fi defectuos și de aceea trebuie înțeles, asumat, reparat. Cât se poate, ca să fim în regulă noi cu noi înșine.

Papillon

În anii ’80, cartea „Papillon” se dădea „pe sub mână”. Trebuia să ai „pile și relații” serioase ca să intri în posesia ei.
Am citit-o atunci, am văzut filmul, mult mai târziu, ultima dată: aseară.

M-am întrebat mereu: oare de ce o interziceau comuniștii? De ce nu ne lăsau să o citim, de ce era interzisă cu desăvârșire, chiar comentarea ei?

Când am citit-o, atunci, în anii aceia, nu am priceput mare lucru și țin minte că eram destul de nedumerită de entuziasmul celorlalți, mai ales al băieților.
Era vorba despre un pușcăriaș, multă suferință, condiții groaznice, inumane, comportamente de neînțeles și cam atât. Nu am priceput mare lucru, nu m-am entuziasmat peste măsură, am trecut cartea la capitolul „citite” și cam atât.

Apoi, am văzut filmul, iar aseară l-am revăzut.
Abia acum, după atâția ani, înțeleg de ce a trebuit să fie interzis, am priceput ce nu voiau „conducătorii” să vedem, să înțelegem, ca nu cumva să acționăm.

Multă vreme am crezut că în film este vorba de libertate. Că mesajul cam ăsta ar fi: omul poate fi capabil de orice, pentru libertate!
Nu, filmul pe care l-am văzut eu, nu are acest mesaj! Sau, nu libertatea este tema sa centrală! Și nici nu este vorba doar despre suferință, umilire și subdemnitate umană.

Papillon este exponentul cutezanței, modelul meu ideal de încrâncenare.
Nu cred că am mai văzut un alt film cu vreun personaj dovedind atât de mult curaj!

Tema principală este frica, sub toate formele ei, care de care mai hidoasă și mai înfricoșătoare.

În tot filmul este vorba doar despre teamă. Dar mesajul este despre cea mai mare putere a omului: înfruntarea celor mai negre și cumplite frici ale sale!

Tuturor ne e teamă de moarte, de boală, de suferință. Papillon le-a înfruntat pe toate, rând pe rând!

Când ți-e mai frică, uită-te la Papillon! Dacă el s-ar fi lăsat pătruns de teamă ar fi murit, din primele cadre.
Ce a făcut? A luat fiecare frică în parte și a înfruntat-o!
A supraviețuit, a ignorat gloanțe, a trecut peste foame, nu a trădat, nu s-a lamentat, și-a apărat prietenul, a văzut omul din spatele leprosului, a raționat, a înfruntat totul cu o putere fantastică pe care doar iubirea, fie ea doar de libertate, ți-o dă!

Comuniștii adorau să trăim în teroare și teamă.
Un popor ținut în frică este un popor care nu se revoltă, nu strigă, nu discută. Tace, îndură, pleacă ochii, ascultă.
Filmul nu este nici înspăimântător, nici trist. E plin de speranță, încredere, dar mai ales este despre depășirea tuturor obstacolelor ce pot apărea de-a lungul unei vieți.

Ce bine ar fi să fim toți Papillon!
Să alegem să ne înfruntăm cele mai negre frici, fie doar de dragul libertății!
Ce bine ar fi!

Frica de frică

Cel mai frecvent, anxietatea şi frica apar în situații de pericol și amenințare. De multe ori, chiar în lipsa unei primejdii, teama reușește să capete diverse forme, de natură diferită: frica de moarte, frica de animale sau insecte, frica de boli, frica de hoți, frica de accident etc.

Pentru a ne depăși teama avem nevoie să învățăm cum să ne raportăm la sentimentele de frică în aşa fel încât să ne schimbăm viața, lăsând cât mai puțin loc anxietății.

Cei care au experimentat în viața lor măcar un atac de panică știu cât de neplăcut poate fi acest episod în care apare mai ales teama de moarte. Pe lângă frica paralizantă de sfârșit şi teama că sănătatea ne va fi distrusă, mai poate apărea frica de câini sau de multe alte lucruri.

Temerile pot dispărea complet dacă vom munci noi cu noi pentru a le controla sau dacă vom dori să învățăm cum putem trăi cu ele.

De unde vine teama? S-a constatat, încă din cele mai vechi timpuri, că mecanismul de apariție a fricii este protecția. Acest mecanism ne-a protejat, întotdeauna, de pericol. Multor oameni le este instinctiv frică de șerpi, deoarece au moștenit de la strămoși acest mecanism de protecție. Supraviețuirea noastră ca specie se datorează acestei emoții, frica. Din vechime, cei care se temeau de șerpi și, în consecință, îi evitau, aveau mai multe șanse să nu moară de la mușcătura otrăvitoare, decât cei care arătau curaj față de aceste târâtoare. Frica ne-a ajutat să supraviețuim iar acest mecanism de protecție îl transmitem şi noi, la urmași.

Atunci când creierul simte pericolul, frica este cea care ne face să simțim dorința arzătoare de a scăpa din situația sau locul periculos. Mulți oameni se tem de înălțimi. Dar nu putem fi conștienți de acest lucru decât atunci când îl experimentăm. Dacă ne urcăm la o înălțime mare, creierul nostru, simțind pericolul, va declanșa alarma iar noi vom dori cu ardoare să părăsim acel loc.

Frica nu numai că ne ajută să ne protejăm de pericol în timpul producerii acestuia, ci este şi cea care ne ajută să evităm chiar riscuri potențiale, ori de câte ori este posibil.

Oricine are frică de înălțimi nu se va putea urca pe un acoperiș fără să nu își amintească emoțiile neplăcute şi puternice sau ceea ce a mai simțit atunci când a fost ultima dată acolo.

Teama de moarte care apare în astfel de cazuri este aceea care ne poate salva viața, evitând riscul de a cădea. Frica este deci răspunsul organismului la amenințarea că se poate pierde ceva valoros, poate chiar viața.

În zilele noastre, mediul în care trăim s-a schimbat fundamental față de mediul în care au locuit strămoșii noștri. Astăzi, frica nu mai este în concordanță cu supraviețuirea noastră. Din păcate, oamenii de azi au o mulțime de temeri sociale care îi împiedică să-şi atingă scopurile. Adesea, ei se tem de lucruri care nu reprezintă un pericol real sau a căror amenințare este neglijabilă.

Probabilitatea de a muri în urma prăbușirii unui avion de pasageri este de unu la opt milioane. Cu toate acestea, o mulțime de oameni se tem să călătorească cu avionul. Se tem pentru că au fost speriați de știrile care prezintă diferite accidente aviatice cu un număr impresionant de victime. Dar, din studii reiese că locul în care mor aproximativ 80% dintre oameni este patul personal. Ciudat, dar nimeni nu se teme de patul său cu toate că probabilitatea ca acesta să fie locul în care își va găsi sfârșitul este atât de mare!

Multe temeri, de altfel destul de obișnuite, pot ajunge să ia forme necontrolate. Astfel, o preocupare naturală pentru siguranța copiilor se poate transforma în paranoia acută. Teama de a-ți pierde viața sau de a te răni se poate transforma în manie sau obsesie. Există oameni care petrec o mulțime de timp în singurătate, încercând să se protejeze de presupusele pericolele care pândesc în stradă.

Este important să înțelegem care este baza fricii. De foarte multe ori motivul acesteia este lipsa de încredere și incertitudinea viitorului. Oamenii se tem să acționeze pentru că, sau se tem de consecințele acțiunilor lor, sau se tem că făcând ceva acesta va fi neapărat ceva rău. Se comportă astfel ca orice copil care a fost pedepsit sau acuzat pentru fapte greșite și, prin urmare, oamenii se lipsesc de dreptul de a face o greșeală. Te-ai gândit ce pericol reprezintă o acțiunea greșită? Un eșec ce poate însemna? Este atât de dificil să te ridici și să mergi mai departe?! Dacă ne uităm la biografiile oamenilor de succes vedem că aproape toți au căzut, de mai multe ori.

O metodă eficientă de a scăpa de temeri este să încetați să vă mai fie frică de frică. Cu frica trebuie să luptăm cu propria ei armă. Pentru a învinge frica trebuie să facem ceea ce ne face să ne temem cel mai mult.

O altă metodă de a depăși acest obstacol nu există. Dacă vrei să înveți cum să înoți trebuie să sari în apă. Deci, pentru a învinge teama trebuie să reținem aceste două propoziții:

Fă ceea ce te temi să faci.

Fă acest lucru cât mai mult și mai des posibil. 

Cu frica trebuie să luptăm. Ea ne trage în jos și ne absoarbe energia. Dar, o teamă pe care o controlăm adaugă energie și inspiră încredere. Apoi încrederea va crește cu fiecare zi ce trece, pentru că fiecare pas va fi mai ușor și mai simplu. Trebuie doar să învățăm să ne depășim teama.

Pentru asta, în fiecare zi, încearcă să faci ceea ce îți este frică. Să fie o acțiune foarte simplă. Dacă te sperie să vorbești cu un străin, începe să te adresezi mai întâi unui vecin. Încearcă apoi să lărgești cercul persoanelor. 

Ce fel de reacție are o persoană încercată de un sentiment de teamă? Mai întâi există dorința de a elimina obiectul fricii. În cazul în care o persoană are frică de șerpi, va fugi când va vedea un șarpe iar reticența (sau frica de a nu repeta apariția acestui sentiment) îl va face să evite șerpii pe cât posibil. Un astfel de om nu-şi va construi locuința în apropierea lor. Aceste două reacții sugerează cât de mult ne bazăm pe instinctele noastre. 

Un om care se teme de moartea cauzată de un accident de avion, va evita instinctiv avioanele. Dar dacă el trebuie brusc să zboare undeva, va încerca să facă tot ceea ce poate pentru a nu simți frica. De exemplu va consuma alcool sau va bea sedative care să-l calmeze. Aceste acțiuni demonstrează ce poate face cineva căruia îi este frică de frică. Dar, un astfel de comportament nu are de cele mai multe ori nici un sens. După luptăm cu teama ducem o luptă şi cu instinctele. Și dacă vrem să câștige instinctele, nu ar trebui să urmăm logica lor, care este cea indicată în paragrafele de mai sus.

Desigur, în timpul unui atac de frică, comportamentul cel mai logic pentru noi este să fugim sau să încercăm să scăpăm de atacurile de panica. Dar această logică ne spune doar că instinctele noastre trebuie să câștige! Şi, paradoxal, dorința noastră de a nu mai simți alertă (pentru a atinge starea de perfectă liniște) este de fapt ceea ce întreține frica şi starea de anxietate permanentă. Doar atunci când vom ajunge să înțelegem că stările de neliniște pot fi acceptate ca stări normale, naturale şi sănătoase, atunci vom putea să ne controlăm temerile ajungând la starea de echilibru pe care nu o putem dobândi atâta timp cât avem frică de frică.

Fragment din cartea mea, „Sănătatea Emoțională”