Un botez creștin, vineri

Credința este o chestiune de conștiință, adică, într-o țară laică, cum este țara noastră unde libertatea conștiinței este garantată și respectată, fiecare este liber să creadă în ce vrea și poftește. 

Poți foarte bine să crezi în Iahve, în Budha, în Alah, în Hristos sau în ce vrei tu! 

Ești liber să crezi în ce vrei, și nici nu vei suferi în vreun fel dacă nu vei crede în ce spune sau crede unul sau altul. 

Sunt oameni care cred că Pământul este plat, sau care cred în conspirații mondiale, sunt și mulți care cred în extratereștri și așa mai departe. 

În mintea lui, în intimitatea conștiinței sale, fiecare e liber să creadă ce poftește!

Credințele noastre sunt atât de diferite deoarece fiecare dintre noi a crescut în alt mediu, nu avem aceleași modele și nici o educație similară. 

Așa cum unul e blond și altul brunet, cum sunt înalți sau scunzi, slabi sau grași, urâți sau frumoși și alte asemenea, tot așa se pot deosebi și credințele noastre. Le putem compara ca să găsim diferențe, dar putem găsi mai ușor similarități.

Depinde de țara în care trăim, dar și de modul în care am fost crescuți.

Într-o țară laică, statul și biserica sunt separate și teoretic religia nu se amestecă în treburile statului, dar nici statul în treburile bisericii. Asta e teoria. Într-un stat laic statul protejează libertatea omului și a conștiinței sale, adică nu vei fi niciodată judecat sau condamnat pentru credința ta religioasă sau spirituală. Vei fi judecat doar dacă credința ta poate aduce prejudicii altor semeni. Atâta timp cât nu constitui un pericol pentru societate, tu poți afirma și susține tot ce poftești. Poți crede în Dumnezeu, sau te poți declara un ateu convins: e strict problema ta!

Nimeni nu va încerca să te convertească și chiar dacă ar face-o, tu ai libertatea să refuzi. Deci, dacă declari cine știe ce minunății, nimeni nu îți poate face ceva. Te lasă în pace, să aberezi cât vrei! Dar, dacă e să declari niște lucruri neadevărate, false, atunci poate că e cazul ca cineva, nu să-ți schimbe credința, ci să îți spună unde greșești. 

Nimeni nu este obligat să învețe dogme care nu-l privesc sau nu-l interesează! Dar nici să spună neadevăruri, nu mi se pare corect!  

Nu sunt un creștin fanatic pentru că eu nu cred că toți ar trebui să credem la fel. Eu cred că fiecare are dreptul și este liber să creadă în ce poftește.

Respect fiecare religie în parte și înțeleg modul în care s-a creat fiecare, dar și rolul acestora în istoria societății omenești. Pentru că am studiat, știu și înțeleg, accept și nu mă tem de nicio credință străină de a mea. 

Fiecare dintre noi are propriile zbateri, căutări și îndoieli. Fiecare, în intimitatea conștiinței sale face eforturi pentru a accepta sau nu o credință anume. Spre exemplu, dacă ești sedus de filosofia indiană, vei tinde să crezi că reîncarnarea este posibilă. Vei cere ca după moarte trupul tău să fie ars. Nu e nimic ciudat sau neobișnuit. Ciudat este să nu știi că cei născuți și crescuți în credința reîncarnării nu au ca scop principal reîncarnarea. Scopul lor „religios” sau spiritual este de a scăpa din acest ciclu de reîncarnări, de a ajunge de fapt la unirea cu eonul (în limbajul nostru, Dumnezeu). Adică, pentru a scăpa din acest ciclu nefast, trebuie să faci mari eforturi aici, pe pământ, pentru a deveni plin de iubire și compasiune pentru toate ființele și viețuitoarele lumii. În acest punct trăirile lor se aseamănă cu așteptările și credința trăitorilor creștini. 

Este foarte greu să devii, spre exemplu budist, atunci când ai fost crescut într-o țară cu tradiții și religie total diferite. Credința în care ai fost crescut te va deturna de la drumul urmat de alții, sau pur și simplu mintea ta va refuza să accepte adevăruri în care alții au marele atu că au crescut. Deci: dacă cineva dorește să fie ars, după moarte, e strict opțiunea lui, care nu dăunează nimănui. Urmașii îi vor face pe plac, sau nu, funcție de credința lor (a urmașilor, evident). 

Arderea trupului după moarte nu demonstrează decât că cel care-și dorește asta nu crede în Înviere, adică nu se consideră creștin.

În creștinism, pilonul, fundația pe care stă toată credința este Hristos iar principala dogmă, menționată în Crezul de credință, este Învierea. 

Un creștin mărturisește, fie în slujba de la Biserică, fie citind Crezul în particular: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie” adică eu, creștinul, știu că viața mea nu se încheie aici pe pământ, CRED că Hristos a înviat pentru noi, ca NOI să trăim veșnic și eu creștinul voi trăi veșnic iar la sfârșitul veacurilor voi învia cu trupul meu și mă voi alătura tuturor celor pe care îi iubesc. 

Credința mea, adică ce cred eu despre trupul meu, despre Înviere și despre nemurire e strict problema mea! Dar, dacă mă declar creștin, mai bine caut să înțeleg esența credinței, regulile sau dogmele ei, le judec cu mintea mea și decid dacă mai fac parte din creștinism, sau nu.

Ca să fii creștin nu înseamnă să-ți faci cruce și să mai treci pe la biserică din când în când. E vorba de ceva mult mai profund. E vorba de convertirea ta interioară, de efortul tău de a acționa în spiritul celor predicate de Hristos. 

Ca să fii creștin, ai de respectat două legi mari și late. Atât. Nu ai, ca în Vechiul Testament, mii de porunci și legi. Ai doar două legi, pe care trebuie să le respecți, mai mult decât oricare altele: Să-l accepți pe Dumnezeu în viața ta, iubindu-l mai presus decât orice, și să iubești pe fiecare om ca pe tine însuţi. Adică să-i faci celuilalt (oricine ar fi el) tot ceea ce ai dori ca și altul să-ți facă ție, să te vezi pe tine în oricare altul, să te cunoști tu pe tine ca să-ți poți vindeca furia, invidia, ura, tristețea sau frica în așa fel încât să poți urca încă din această viață spre Dumnezeu. Adică să devii aici pe pământ un om plin de iubire, înțelegere și compasiune!

Am plecat să scriu toate acestea pornind de la un comentariu, o persoană revoltată pentru că biserica ortodoxă a botezat un copil într-o vineri, dar a pus interdicție părinților la distracție și mâncare de frupt. 

Nimeni nu este obligat să-și încreștineze copilul! Dar, se presupune că dacă o faci atunci ești creștin ortodox și ai habar de religia în care îți botezi copilul. 

Este ca atunci când te duci la cineva, ceri să fii primit în casă, dar apoi te revolți că trebuie să respecți ceva care tu nu știai că trebuie respectat. Adică, omul mă invită, eu intru încălțat și scuip pe covor după care îl cert că nu este o gazdă bună și nu respectă ce fac eu acasă la mine. 

Dacă ești creștin, știi că un copil poate fi botezat oricând, în orice zi și la orice oră. Spre exemplu e ca atunci când tu te duci cu un copil mic la cineva și știi că poți să-l hrănești la orice oră, pentru că nimeni nu va pune copilul să aștepte ora cinei, la fel ca ceilalți. Doar că tu ești adult și regulile care se aplică unui copil nu sunt valabile și în cazul tău!  

Dacă ești creștin, știi că vineri este singura zi în care Mântuitorul a stat în mormânt. Știi că e zi de post și abstinență, pentru că așa cum Hristos a murit pentru tine, și tu ești chemat să faci un mic sacrificiu pentru a-ți ajuta spiritul, sufletul să se apropie de Dumnezeu. 

Trupul, în credința ortodoxă, este sălaș al Duhului Sfânt, adică nu doar că trupul învelește sufletul tău nemuritor, dar acest trup va avea parte de învierea veacului ce va să vină (pe care o mărturisești la botezul copilului tău). De aceea ne îngropăm morții și nu îi ardem, ca în alte religii sau credințe. 

Vrei să te distrezi și să mănânci carne vinerea? E perfect! Fă-o! Dar nu cere și altora să-ți împărtășească ideea sau, și mai rău, nu impune gazdei tale să se dezică de ce are ea mai sfânt, de însăși esența ei! 

Biserica are regulile ei, de 2000 de ani. Sigur, s-au schimbat multe reguli de-a lungul veacurilor, se mai pot schimba multe și acum, dar dacă tu îi schimbi și dogma (temeiul de credință) pe care s-a format, atunci o transformi într-un club deocheat în care fiecare poate să intre, să facă ce poftește și ce vrea. 

Nimeni nu te poate obliga să crezi! Nimeni nu-ți poate impune să fii creștin! Nimeni nu te forțează să-ți schimbi ideile! Dar e tare frumos să-l respecți pe celălalt, să nu-l judeci și să-l accepți, așa cum este el, nu cum ai vrea tu. E minunat să știi regulile casei în care intri, indiferent de cât timp ai fost invitat.