Pentru voi!

Voi mă cunoașteți, dar eu nu vă știu pe mulți dintre voi! 

Pe undeva este destul de frustrant să te prezinți lumii în toată intimitatea ta sufletească, sau să lași să-ți pătrundă în ungherele ascunse ale inimii persoane care se ascund în spatele unor pseudonume. Dar asta e, m-am obișnuit de mult cu modul acesta, nu judec nici pseudonumele și cu atât mai puțin oamenii, mai ales că în mintea mea toți sunteți frumoși, interesanți, cu o curiozitate intelectuală poate mult peste nivelul meu.

Nu sunt naivă! Dar îmi dau voie să văd doar ce îmi doresc! Și dacă eu așa vreau să cred, atunci asta e realitatea în care trăiesc eu! 

De-a lungul anilor m-am tot întrebat dacă textele mele sunt scrise corect gramatical, sau dacă subiectele abordate nu sunt cumva perimate sau prea puțin interesante dar, faptul că apar mereu alți followeri și mai ales faptul că primesc noi dovezi de apreciere, ei bine, toate acestea m-au făcut ca de ani de zile să merg mai departe. Și scriu! 

Acest articol este despre voi, minunații mei cititori!

Vreau să vă mulțumesc, tuturor!

Știu bine în ce lume trăim și cunosc sau mai bine spus conștientizez perfect efortul cognitiv pe care îl face o persoană pentru a citi un text mai lung de două fraze.

Nu este ușor să te rupi câteva minute pentru a citi un text mai lung, știu asta! V-am spus că trăiesc în lumea asta (chiar dacă nu pare😊) și știu că, din nefericire, rețelele sociale sunt cele care ne fac să nu mai avem răbdarea de a parcurge texte mai lungi. De aceea apreciez atât de mult efortul vostru! 

De când mă știu, nu am trecut niciodată nepăsătoare pe lângă cineva, mai ales pe lângă oamenii care au avut față de mine răbdare și îngăduință.

De aceea vreau să vă mulțumesc, din tot sufletul! 

Nu vă cunosc pe foarte, foarte mulți dintre voi, dar recunoștința mea merge spre toți. Nu doar pentru că îmi citiți articolele ci mai ales pentru că nu încetați să vă folosiți mintea, să citiți și să vă manifestați plăcerea lecturii printr-o apăsare de buton. 

Vă mulțumesc pentru că îmi permiteți să mă prezint așa cum sunt, să vă spun ce gândesc și ce simt. 

Sunt multe persoane care au o voce minunată și cântă, încântându-i pe alții. Mi-ar plăcea și mie să vă cânt, dar natura nu prea a fost darnică cu mine în acest domeniu. Dar pot să scriu! Și o fac cu aceeași plăcere cu care un artist cântă într-un concert. Eu nu îmi văd publicul, dar îi aud aplauzele și asta îmi place tare mult. Pentru că asta face sens pentru mine! Mă face să cred că nu bat câmpii aiurea… sau că am mulți parteneri de drum, asemenea mie. 🙃😊🙃

Vă mulțumesc din suflet prieteni neștiuți și unici!

Vă sunt recunoscătoare pentru fiecare minut pe care îl petreceți alături de mine! 

Sunt un om împlinit atâta timp cât voi îmi oferiți bucuria și bogăția sufletească de care am nevoie!

Împart cu voi tot ce nu am știut și tot ce aș fi avut și eu nevoie, când îmi era mai greu. Știu că cea mai mare durere este suferința sufletească. De aceea vă doresc tuturor să vă păstrați echilibrul, pacea sufletească, compasiunea și iubirea.

Să fiți iubiți, fericiți, sănătoși fizic și emoțional! 

Vă îmbrățișez pe fiecare în parte și vă mulțumesc tuturor! 🤗🙏❤️

De ce se tem asceții?

Ani de zile m-a chinuit o întrebare: De ce nu se pomenește în Psihoterapia ortodoxă, în scrierile Sfinților Părinți sau în Filocalie nimic despre frică? Sigur, sunt date multe soluții pentru alte emoții disfuncționale, dar nimic despre fobii, griji, anxietății sau alte temeri! 

De ce? Sigur, există explicația că omul trebuie să se teamă doar de Dumnezeu, dar de ce nu spun asceții nimic despre fricile, angoasele, grijile și obsesiile întâlnite atât de des în zilele noastre?

De ani de zile tot caut și experimentez. Am întrebat, am căutat și pentru că nu m-au mulțumit răspunsurile primite, am continuat. Bine am făcut! 

Întrebare: Ce este frica? Sau, ce este de fapt o emoție? La nivel teoretic majoritatea dintre noi știe, foarte bine. Problema apare când nu metabolizăm cunoștințele acumulate, nu transformăm teoria în practică, nu exersăm, sau când ne lipsesc câteva verigi din legătură, fie ele doar de pură teorie. 

O emoție este răspunsul pe care îl dă trupul nostru la gândurile noastre. Când mintea produce un gând, corpul nostru reacționează.

Spre exemplu, dacă în fața mea apare un lup, primul meu gând va fi „Atenție! Pericol!”, creierul va da imediat un semnal așa încât în fracțiuni de secundă organismul va fi invadat de hormoni, cu consecințe în funcționarea întregului trup. 

Ei, dar paradoxul emoțiilor este altul! 

Nu am nevoie să mă întâlnesc în lumea reală cu un lup sau cu orice alt pericol real, este suficient doar să mă gândesc la el! 

Creierul nostru nu știe ce este real și ce nu!

Creierul „ascultă” ce gândesc și reacționează la gândul meu, nu la realitatea care mă înconjoară! 

Frica din mintea noastră care nu depinde de un pericol  concret  şi  imediat poate fi numită: tensiune, disconfort,  grijă,  anxietate,  nervozitate, groază,  fobie, etc.  

Frica din mintea sau din gândurile noastre  este  legată mereu de  ceea  ce  s-ar  putea  întâmpla,  nu  se  referă  niciodată la  un  ceva  care  se  întâmplă  acum.  

Mai mereu noi trăim acum și aici,  în  timp  ce  mintea noastră privește sau se  află în în  viitor.  

Gândurile concentrate pe viitor  creează mai mereu  anxietate: descoperim că facem  faţă  momentului  prezent la tot ce trăim acum și aici, dar mintea cu gândurile ne fac să credem că nu vom face faţă viitorului.

Nu ne temem acum, ne temem pentru ce nici măcar nu am trăit! 
Deci? 

Frica e în mintea mea! Ca să mă vindec de frică mai întâi trebuie să-mi analizez tiparul meu propriu de gândire!

Fiecare are propriul său sistem de gândire care-i întreține suferințele emoționale, diferite de a celuilalt. Nu gândim la fel, dar disconfortul psihic poate fi asemănător. 

Toate durerile emoționale vin din vraiștea din mintea noastră, din talmeș balmeșul gândurilor.

Ca să obțin vindecarea mai întâi învăț să-mi observ tiparul de gândire. Încotro mă tot poartă, constant, gândurile mele? 

Veți constata cu uimire că emoțiile pe care le simțiți mai mereu sunt de fapt ceva foarte obișnuit, ceva ce vă face să vă simțiți confortabil, voi cu voi.

Adică, o persoană să zicem anxioasă, va „rumega” tot timpul gânduri care îi întrețin această stare. Odată pornite, gândurile te fac mai anxios și intri într-un cerc vicios: temerile alimentează gândurile, gândurile susțin temerile și tot așa. Este un tipar din care poți ieși doar cu efort prelungit, conștientizare și perseverență. 

Dacă îmi analizez gândurile și emoțiile și dacă învăț să le privesc detașat, ca un simplu observator, înțeleg până la urmă că eu nu sunt mintea mea! Înțeleg că am gândit ani de zile într-un anume mod, generator de o emoție anume, că singur îmi alimentez un EU fals. Eu nu sunt mintea mea, nu sunt frica mea, nu sunt nimic din ce credeam că sunt! 

Suferim pentru că ne zbatem permanent între gânduri ce ne poartă în trecut, sau gânduri ce ne prevăd un viitor neclar sau incert.

Suferim pentru că ne temem de moarte!

Toate temerile noastre au același fundament! 

Ne temem de moarte pentru că nu ne cunoaștem noi pe noi, dar și pentru că suntem contaminați cu idei și valori pur materiale. Căutăm fericirea oriunde în exteriorul nostru și alergăm mai mereu după ceva care de fapt se găsește doar în noi înșine.

Nimeni nu-mi poate aduce pacea și liniștea sufletească, oriunde aș căuta! Acestea se găsesc în sufletul și conștiința mea, la care numai eu am acces. 

Nu suntem capabili să ne trăim viața, prea ocupați fiind în a ne alimenta temerile! 

Pentru a înțelege cine ești tu cu adevărat ai nevoie de multă cunoaștere, dar și de experiență, pe măsură. 

Poate că înțelegi mai bine cine ești dacă te întrebi tu pe tine: Cine sunt eu? Unde este sufletul meu? Eu sunt mintea mea, corpul meu sau sunt sufletul meu? Ce rămâne în urma mea, ce iau cu mine? Cu ce rămâne văduvit Pământul când nu-l voi mai locui? 

Sufletul nu este nici creierul meu, nici gândurile mele! Ca să-mi cunosc sufletul am nevoie să îmi cunosc patimile, fricile, slăbiciunile, părțile întunecate, toate ascunse în mintea mea. 

Dacă sunt sincer cu mine ajung să îmi observ imparțial gândurile, cuvintele și faptele. Învăț să nu mai judec pe un altul, ca să pot să nu mă mai judec pe mine însumi!

Învăț să nu mai critic și să nu mai pun etichete, pentru a-mi fi mie însumi mai îngăduitor!

Se spune că trebuie să-l iubești pe celălalt ca pe tine însuți. Însă este o eroare să înveți să te iubești mai întâi pe tine!

Primul lucru pe care-i bine să-l faci e ca mai întâi să-l iubești pe celălalt, necondiționat. Doar așa vei putea să te accepți și tu pe tine! 

Noi nu suntem izolați de lume sau de Univers, ori singuri. Trăim ca parte a unui întreg, în conexiuni nevăzute, tainice, dar vitale. Dăruim mereu doar ceea ce suntem! Nu poți spune că dăruiești încredere când ești plin de incertitudini. Nu poți spune că dai iubire când ochii tăi străfulgeră mânie.

Dăm ce suntem, primim tot la fel!

Indiferent de cât de mult îți dorești ceva, până la urmă primești ceea ce ești, ceea ce gândești, nu ceea ce dorești! 

Nu spun că am făcut eu descoperirea secolului, dar concluziile îmi aparțin și sunt rezultatul multor ani de studiu, conștientizare, exercițiu și auto-interogări:

Sfinții Părinți sau marii asceți ai lumii nu aveau temeri și frici ca noi și nu doar pentru că aveau o singură frică, cea de Dumnezeu! Ei nu aveau frici pentru că își cunoșteau sufletul iar conștiința lor era neviciată, curată, clară, limpede, lumină. Nu își lăsau gândurile să alerge slobode prin minte! Ei nu se ancorau nici în trecut, nici în vreun viitor incert! Aveau conștiința și certitudinea nemuririi sufletului și trăiau ancorați doar în prezent!

În cartea Sănătatea Emoțională am dedicat un capitol întreg acestei trăiri speciale, în prezent. Este un exercițiul posibil. Doar că sunt mai mulți pași de făcut și rezultatul nu apare imediat. E nevoie de răbdare și perseverență, dar se poate! 

Este posibil să scapi de frici, temeri și griji!

La capăt te așteaptă liniștea, pacea minții și a sufletului. Sunt stări pe care le obții mai greu, la început o pace de scurtă durată, dar cu un efort constant și cu determinare, obții ce ți-ai propus. 

Gândurile pot fi aliniate, ordonate, îndepărtate. Rămâi în liniște și pace, fără trecut, fără viitor, aici și acum, în singura clipă care contează. 

Eu nu sunt mintea mea! Eu nu sunt emoțiile mele! Eu sunt observatorul! Asta aduce liniște, împăcare, pace și armonie. 

Un botez creștin, vineri

Credința este o chestiune de conștiință, adică, într-o țară laică, cum este țara noastră unde libertatea conștiinței este garantată și respectată, fiecare este liber să creadă în ce vrea și poftește. 

Poți foarte bine să crezi în Iahve, în Budha, în Alah, în Hristos sau în ce vrei tu! 

Ești liber să crezi în ce vrei, și nici nu vei suferi în vreun fel dacă nu vei crede în ce spune sau crede unul sau altul. 

Sunt oameni care cred că Pământul este plat, sau care cred în conspirații mondiale, sunt și mulți care cred în extratereștri și așa mai departe. 

În mintea lui, în intimitatea conștiinței sale, fiecare e liber să creadă ce poftește!

Credințele noastre sunt atât de diferite deoarece fiecare dintre noi a crescut în alt mediu, nu avem aceleași modele și nici o educație similară. 

Așa cum unul e blond și altul brunet, cum sunt înalți sau scunzi, slabi sau grași, urâți sau frumoși și alte asemenea, tot așa se pot deosebi și credințele noastre. Le putem compara ca să găsim diferențe, dar putem găsi mai ușor similarități.

Depinde de țara în care trăim, dar și de modul în care am fost crescuți.

Într-o țară laică, statul și biserica sunt separate și teoretic religia nu se amestecă în treburile statului, dar nici statul în treburile bisericii. Asta e teoria. Într-un stat laic statul protejează libertatea omului și a conștiinței sale, adică nu vei fi niciodată judecat sau condamnat pentru credința ta religioasă sau spirituală. Vei fi judecat doar dacă credința ta poate aduce prejudicii altor semeni. Atâta timp cât nu constitui un pericol pentru societate, tu poți afirma și susține tot ce poftești. Poți crede în Dumnezeu, sau te poți declara un ateu convins: e strict problema ta!

Nimeni nu va încerca să te convertească și chiar dacă ar face-o, tu ai libertatea să refuzi. Deci, dacă declari cine știe ce minunății, nimeni nu îți poate face ceva. Te lasă în pace, să aberezi cât vrei! Dar, dacă e să declari niște lucruri neadevărate, false, atunci poate că e cazul ca cineva, nu să-ți schimbe credința, ci să îți spună unde greșești. 

Nimeni nu este obligat să învețe dogme care nu-l privesc sau nu-l interesează! Dar nici să spună neadevăruri, nu mi se pare corect!  

Nu sunt un creștin fanatic pentru că eu nu cred că toți ar trebui să credem la fel. Eu cred că fiecare are dreptul și este liber să creadă în ce poftește.

Respect fiecare religie în parte și înțeleg modul în care s-a creat fiecare, dar și rolul acestora în istoria societății omenești. Pentru că am studiat, știu și înțeleg, accept și nu mă tem de nicio credință străină de a mea. 

Fiecare dintre noi are propriile zbateri, căutări și îndoieli. Fiecare, în intimitatea conștiinței sale face eforturi pentru a accepta sau nu o credință anume. Spre exemplu, dacă ești sedus de filosofia indiană, vei tinde să crezi că reîncarnarea este posibilă. Vei cere ca după moarte trupul tău să fie ars. Nu e nimic ciudat sau neobișnuit. Ciudat este să nu știi că cei născuți și crescuți în credința reîncarnării nu au ca scop principal reîncarnarea. Scopul lor „religios” sau spiritual este de a scăpa din acest ciclu de reîncarnări, de a ajunge de fapt la unirea cu eonul (în limbajul nostru, Dumnezeu). Adică, pentru a scăpa din acest ciclu nefast, trebuie să faci mari eforturi aici, pe pământ, pentru a deveni plin de iubire și compasiune pentru toate ființele și viețuitoarele lumii. În acest punct trăirile lor se aseamănă cu așteptările și credința trăitorilor creștini. 

Este foarte greu să devii, spre exemplu budist, atunci când ai fost crescut într-o țară cu tradiții și religie total diferite. Credința în care ai fost crescut te va deturna de la drumul urmat de alții, sau pur și simplu mintea ta va refuza să accepte adevăruri în care alții au marele atu că au crescut. Deci: dacă cineva dorește să fie ars, după moarte, e strict opțiunea lui, care nu dăunează nimănui. Urmașii îi vor face pe plac, sau nu, funcție de credința lor (a urmașilor, evident). 

Arderea trupului după moarte nu demonstrează decât că cel care-și dorește asta nu crede în Înviere, adică nu se consideră creștin.

În creștinism, pilonul, fundația pe care stă toată credința este Hristos iar principala dogmă, menționată în Crezul de credință, este Învierea. 

Un creștin mărturisește, fie în slujba de la Biserică, fie citind Crezul în particular: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie” adică eu, creștinul, știu că viața mea nu se încheie aici pe pământ, CRED că Hristos a înviat pentru noi, ca NOI să trăim veșnic și eu creștinul voi trăi veșnic iar la sfârșitul veacurilor voi învia cu trupul meu și mă voi alătura tuturor celor pe care îi iubesc. 

Credința mea, adică ce cred eu despre trupul meu, despre Înviere și despre nemurire e strict problema mea! Dar, dacă mă declar creștin, mai bine caut să înțeleg esența credinței, regulile sau dogmele ei, le judec cu mintea mea și decid dacă mai fac parte din creștinism, sau nu.

Ca să fii creștin nu înseamnă să-ți faci cruce și să mai treci pe la biserică din când în când. E vorba de ceva mult mai profund. E vorba de convertirea ta interioară, de efortul tău de a acționa în spiritul celor predicate de Hristos. 

Ca să fii creștin, ai de respectat două legi mari și late. Atât. Nu ai, ca în Vechiul Testament, mii de porunci și legi. Ai doar două legi, pe care trebuie să le respecți, mai mult decât oricare altele: Să-l accepți pe Dumnezeu în viața ta, iubindu-l mai presus decât orice, și să iubești pe fiecare om ca pe tine însuţi. Adică să-i faci celuilalt (oricine ar fi el) tot ceea ce ai dori ca și altul să-ți facă ție, să te vezi pe tine în oricare altul, să te cunoști tu pe tine ca să-ți poți vindeca furia, invidia, ura, tristețea sau frica în așa fel încât să poți urca încă din această viață spre Dumnezeu. Adică să devii aici pe pământ un om plin de iubire, înțelegere și compasiune!

Am plecat să scriu toate acestea pornind de la un comentariu, o persoană revoltată pentru că biserica ortodoxă a botezat un copil într-o vineri, dar a pus interdicție părinților la distracție și mâncare de frupt. 

Nimeni nu este obligat să-și încreștineze copilul! Dar, se presupune că dacă o faci atunci ești creștin ortodox și ai habar de religia în care îți botezi copilul. 

Este ca atunci când te duci la cineva, ceri să fii primit în casă, dar apoi te revolți că trebuie să respecți ceva care tu nu știai că trebuie respectat. Adică, omul mă invită, eu intru încălțat și scuip pe covor după care îl cert că nu este o gazdă bună și nu respectă ce fac eu acasă la mine. 

Dacă ești creștin, știi că un copil poate fi botezat oricând, în orice zi și la orice oră. Spre exemplu e ca atunci când tu te duci cu un copil mic la cineva și știi că poți să-l hrănești la orice oră, pentru că nimeni nu va pune copilul să aștepte ora cinei, la fel ca ceilalți. Doar că tu ești adult și regulile care se aplică unui copil nu sunt valabile și în cazul tău!  

Dacă ești creștin, știi că vineri este singura zi în care Mântuitorul a stat în mormânt. Știi că e zi de post și abstinență, pentru că așa cum Hristos a murit pentru tine, și tu ești chemat să faci un mic sacrificiu pentru a-ți ajuta spiritul, sufletul să se apropie de Dumnezeu. 

Trupul, în credința ortodoxă, este sălaș al Duhului Sfânt, adică nu doar că trupul învelește sufletul tău nemuritor, dar acest trup va avea parte de învierea veacului ce va să vină (pe care o mărturisești la botezul copilului tău). De aceea ne îngropăm morții și nu îi ardem, ca în alte religii sau credințe. 

Vrei să te distrezi și să mănânci carne vinerea? E perfect! Fă-o! Dar nu cere și altora să-ți împărtășească ideea sau, și mai rău, nu impune gazdei tale să se dezică de ce are ea mai sfânt, de însăși esența ei! 

Biserica are regulile ei, de 2000 de ani. Sigur, s-au schimbat multe reguli de-a lungul veacurilor, se mai pot schimba multe și acum, dar dacă tu îi schimbi și dogma (temeiul de credință) pe care s-a format, atunci o transformi într-un club deocheat în care fiecare poate să intre, să facă ce poftește și ce vrea. 

Nimeni nu te poate obliga să crezi! Nimeni nu-ți poate impune să fii creștin! Nimeni nu te forțează să-ți schimbi ideile! Dar e tare frumos să-l respecți pe celălalt, să nu-l judeci și să-l accepți, așa cum este el, nu cum ai vrea tu. E minunat să știi regulile casei în care intri, indiferent de cât timp ai fost invitat.

Ucigaș de călău

Niciodată, dar absolut niciodată, un rău nu se poate îndrepta cu un alt rău!

Cu toții am auzit și știm că Sfinții închisorilor comuniste au cerut să nu fie răzbunați. Chiar dacă au fost torturați, umiliți, batjocoriți, iar unii dintre ei uciși, ei bine, cu toate acestea niciunul nu a cerut să fie răzbunat! 

Acum câțiva ani eram la stadiul în care înțelegeam la nivel cognitiv, dar nu pricepeam. Adică de ce să nu fie răzbunați? Adică de ce să nu fie uciși sau torturați și călăii lor? Bine, dacă au zis ei să nu fie răzbunați înseamnă că știu ei de ce… Dar, oare merită călăii clemență? Greu de digerat așa ceva!

Cam așa ziceam și trebuie să recunosc că emoțiile negative și resentimentele îmi alimentau gândirea, făcându-mă să nu pricep dimensiunea morală a sfatului. Până într-o zi când am înțeles, în sfârșit! Eu nu zic că voi nu știți! Sunt convinsă că ați meditat la asta, sau că ați înțeles un lucru așa de simplu fără să studiați atât, dar așa sunt eu, pricep mai greu și apoi mă minunez de zici c-am descoperit prin forțe proprii Universul. De ce mă mai mir acum? Pentru că nu încetez să fiu uimită de cât de simple sunt lucrurile ce par complicate. 

Să facem un exercițiu de imaginație. Spre exemplu, să zicem că un om vă omoară prietenul. Știu, este un exercițiu neplăcut chiar dacă e la nivelul imaginației, dar, pentru a pricepe mai bine, putem încerca. Bun. Acum, hai să ne gândim, ce am face noi cu criminalul prietenului nostru? Primul gând poate fi: să-l omorâm! Sau altul: să-l chinuim, să-l torturăm, să-l jupuim de viu! 

Pare logic?

În Vechiul testament așa ceva era permis. Dar vine Hristos și transformă totul, dărâmă bariere, sparge tipare, schimbă mentalități și paradigme. În Noul Testament nu se mai respectă legea talionului. Toți sfinții părinți spun să nu facem asta, să nu ucidem, să nu facem rău, doar să iertăm și să iubim. Ușor de zis, greu de făcut!

Dar, care ar fi logica? 

O să ziceți, dar cum poți să spui să-l iubesc eu pe criminalul prietenului meu? Ești nebună? Ăla e un criminal! Eu îl vreau mort, sfâșiat, ca să cunoască și el durerea și suferința mea!

Da, corect, nu este durere mai mare decât pierderea unui prieten, dar hai să ne punem problema puțin altfel. 

Un om a ucis alt om. Ce este el? Un criminal! Bun. Deci noi urâm criminalii și vrem răzbunare! Noi credem că nici un criminal nu are drept la viață! 

Un criminal nu merită să trăiască! 

Bun. Hai să ne continuăm exercițiul imaginar. Hai să zicem că am putea-o face. Hai să presupunem că l-am ucide pe criminalul prietenului nostru. 

Acum gândiți-vă: Noi tocmai am ucis un om, e drept, un criminal, dar în fond tot om se cheamă. Atunci, ce am deveni noi? Criminali! Da, tocmai am devenit ceea ce am ucis!

Întrebare: Dacă noi am ucide, am mai avea drept la viață? Puțin mai devreme am spus că un om care ia viața altui om nu mai are dreptul să trăiască. Dacă noi am ucis, am mai avea acest drept? 

Uite ce dreptate aveau sfinții noștri: Un rău nu se poate repara niciodată cu un alt rău! 

La ură nu trebuie să răspunzi cu ură, la mânie cu mânie și la jignire cu jignire. Da, toți sfinții închisorilor aveau dreptate! Când te răzbuni pe un rău, și tu devii rău! Dacă ucizi un criminal, tu nu devii mai bun, tu ești tot un criminal! 

Nu există criminali buni și criminali răi. Nu există un rău mai bun și un rău mai rău. Minciuna e minciună, ura e ură, răul e rău, indiferent de motivație. 

Niciodată, dar absolut niciodată, un rău nu se poate îndrepta cu alt rău!

Salutul de la Înălțarea Domnului

Hai să vă spun cum e cu salutul „Hristos s-a înălțat”, folosit în exces zilele acestea.

Din toate scrierile sfinte aflăm că la fiecare eveniment din viața Lui Hristos au existat martori oculari.
Au fost martori atunci când s-a născut sau când a făcut minuni, dar și când a murit pe cruce.

Singurul moment din viața Lui Hristos în care nu a fost nici un martor, dar absolut nimeni nu a văzut, a fost învierea Sa.
De aceea creștinii mărturisesc și au ca obiect al credinței lor, învierea Lui Hristos!
Spunem „Hristos a înviat” pentru că așa mărturisim noi ceva ce știm că nimeni nu a văzut, dar noi spunem asta deoarece CREDEM! Asta e esența credinței noastre! Asta e taina care ne leagă!

Salutul nostru este afirmarea faptului că noi, creștinii, credem în ceva ce nu a fost dovedit ca și petrecându-se. Credem că așa a fost pentru că așa vrem noi! Nu avem nevoie de martori care să ne ateste că evenimentul s-a petrecut! Noi suntem martorii!

Fiecare dintre cei ce mărturisesc învierea Lui Hristos este un martor. Noi credem în ceva care ne face nouă bine! Adică, prin credința în învierea Mântuitorului, nădăjduim că prin El vom avea și noi parte de viață veșnică. Fără învierea Sa, credința noastră nu mai are niciun sens!
Mărturisim asta și ne salutăm, ori de câte ori ne întâlnim cu un frate creștin folosind formula: Hristos a înviat!

Că S-a înălțat, avem scriptura în care se spune că la eveniment au fost martori. Deci, ca să spui, să saluți și să crezi în asta, nu e o mare dovadă de credință. Nu asta e esențial.

Nu ne salutăm cu formulele: „Hristos s-a născut” , sau „Hristos s-a botezat” ! De ce? Pentru că toată lumea știe! Au fost atâția martori!
Singurul salut cu adevărat creștinesc este „Hristos a înviat”! Salutul acesta reprezintă cea mai mare dovadă de credință. Spun că Hristos a înviat pentru că eu cred cu tot sufletul, chiar și fără să am nicio dovadă în sensul acesta. E vorba doar despre credința mea!

Salutul „Hristos s-a înălțat” se poate rosti azi în biserică, și cam atât. Restul este un exces. Nu, nu e ceva greșit, dar nici nu mă arată pe mine mai creștin decât sunt.

Singurul salut care mișcă inima oricărui creștin și care reprezintă esența credinței noastre în mântuire este „Hristos a înviat!” Un salut ce se poate rosti oricând, nu doar într-o perioadă anume. Acest salut reprezintă esența creștinismului, pentru că Învierea este singurul eveniment care a schimbat istoria, cursul și viața omenirii.

Hristos a înviat!

Îți faci rău ție, sau celuilalt?

Cred că înaintarea în vârstă nu are doar neajunsuri. De fapt, sunt atât de multe avantaje încât orice fel de cusur pălește, sau rămâne tainic, mult în urmă. 

Poate că tinerii din ziua de astăzi, având o atât de mare bogăție de surse de informații, sunt mai bine pregătiți pentru viață decât erau generațiile trecute. Sau, poate că inflația aceasta de cuvinte nu face atât de mult bine pe cât s-ar crede. Orice exces este dăunător. Poate că și informația în exces dăunează…

Ar fi multe de spus pe tema asta, dar eu altceva voiam să spun. Câteva amănunte pe care eu le-am învățat devreme, dar le-am priceput la adevărata dimensiune, destul de târziu.

Cred că așa cum fiecare are propriul său ritm de dezvoltare, tot așa și fiecare va înțelege deslușit, mai devreme sau mai târziu, dar numai la timpul său, potrivit caracterului, experienței de viață și personalității sale.

Lucrurile pe care eu le-am înțeles și conștientizat la adevărata lor valoare sunt atât de minunate încât nu pot să nu le las aici, scrise, și pentru cei care deja le-au înțeles, dar și pentru cei ce se vor strădui să le înțeleagă mai bine, de acum încolo. 

Pe de altă parte, lucrurile acestea sunt atât de simple încât pare că oricine le înțelege esența dar, ciudat, ele rămân cumva la nivel de informații, fără să fie puse în fapt și practicate, zilnic. Din nefericire, starea aceasta latentă de la nivel mental nu poate produce adevărata revoluție interioară, care să ducă la pace și liniște sufletească. 

Informațiile fără acțiune, sau mai bine spus vorbele fără fapte, chiar dacă par vii, nu au cum să producă un efect tămăduitor. Numai acțiunea, faptele, curajul, determinarea și perseverența pot aduce roadele dorite.

Pentru a-ți găsi sensul, pacea și liniștea sufletească, e bine de știut tot ce te poate destabiliza:

  • Atunci când urăști o persoană, tu nu-i faci un rău acesteia! Când urăști un om, indiferent cine ar fi acesta, e ca și cum tu ai bea otravă, dar ai aștepta nerăbdător ca celălalt să moară. Când urăști, îți faci rău ție și numai ție! 
  • Când devii critic și extrem de vigilent în a găsi cusururi în ceilalți, nu lor le faci un rău! Încet încet, devii critic, la nivel interior, cu tine însuţi. Nu vei vedea doar imperfecțiunea celuilalt, propria ta imperfecțiune te va înfuria și vei deveni și mai critic și mai nemulțumit de propria ta viață. Critica ta nu-i face rău celuilalt. Ție, în primul rând, îți faci rău!
  • Atunci când invidiezi o altă persoană, indiferent cine ar fi aceea, tu suferi! Sigur, în mintea și imaginația ta vei crede că celălalt este invidios, nu tu ești, dar dacă ești sincer cu tine însuți și te interoghezi cinstit, vei avea surpriza să constați că invidia îți poate aparține ție, nu celuilalt. Când invidiezi, îți faci rău ție, nu celui invidiat.
  • Atunci când judeci pe un altul, nu-i faci acestuia un rău. Tu judeci de pe poziția ta, după experiența ta de viață, care întotdeauna e diferită de a altcuiva. Ca să înțelegi pe un altul trebuie ca tu să fi trecut prin aceeași experiență, dar și așa vei judeca numai din prisma ta, după ceea ce ai trăit tu. Nu poți ști ce e în mintea și sufletul celuilalt. Când judeci un om e ca și cum ai face recenzia unei cărți privind doar titlul și coperta. Dacă nu știi ce e înăuntru, vorbele tale nu vor exprima adevărul, oricât de mult ai crede că îl știi. Când judeci pe altul îți faci rău ție și numai ție!
  • Atunci când ponegrești un om, tu nu-i faci un rău acestuia, nu-l faci nici mai mic și nici mai neînsemnat. Când blamezi un om, tu nu crești în ochii celor cărora le vorbești, tu îți faci rău ție și numai ție.
  • Atunci când etichetezi un om, nu-i faci acestuia un rău, indiferent cât de aspră și înjositoare ar fi eticheta folosită. Îți faci rău ție, și numai ție. 
  • Atunci când te înfurii, corpul tău, nu a celuilalt, va suferi. Emoțiile negative vor inunda trupul tău cu hormoni nocivi și, furie după furie, tu te vei trezi bolnav, nu cel pe care te-ai mâniat.
  • Dacă nu ești recunoscător, nu celălalt va fi afectat de lipsa ta de recunoștință, ci trupul tău va fi privat de binefacerea recunoștinței. Celălalt nu are nevoie de recunoștința ta! Nici Dumnezeu nu are nevoie de recunoștința ta. Tu ai nevoie! Pentru tine recunoștința este benefică. Pentru nimeni altcineva! 

După cum nimeni nu are nevoie de recunoștința ta, tot la fel este și cu credința ta.

Nici ceilalți, și nici măcar Dumnezeu nu au nevoie de credința ta. Dumnezeu oricum te lasă să faci ce vrei, când vrei, cum dorești. Conștiința ta este propria instanță morală. Cu cât te lași mai cuprins de emoții distructive, cu atât instanța aceasta se pervertește mai tare. Raiul este iubirea care vine spre tine. Iadul este disprețul, ura sau nepăsarea celorlalți. Fiecare alege unde vrea să locuiască. Și cum.

Ziceam că Dumnezeu nu are nevoie de credința ta. Păi, dacă o divinitate ne-ar impune ascultare, nu ar mai fi divinitate. Pentru că, dacă ești forțat să faci ceva și până la urmă o faci, dar din obligație, atunci tu ce merit ai mai avea? Nu, nimeni nu are nevoie de credința ta! Pentru echilibrul tău sufletesc și pentru binele tău, tu ai nevoie de ea!

Ca să poți să-ți depășești traumele, durerea și suferința, ai nevoie de credință! Ca să înțelegi moartea, ai nevoie de credință! Ca să-ți iubești și să-ți accepți propria viață, ai nevoie de credință. Ca să găsești un sens într-o lume lipsită de semnificație, ai nevoie de credință.

Dacă ai rădăcini adânci, sau dacă în viața ta ai avut modele semnificative de conduită și moralitate, pașii tăi vor parcuge viața mai ușor, neconștientizând că în tine stă pitită credința. Da, credința poate sălășui în suflet într-un mod tainic, fără ca tu să bănuiești măcar! O vei putea descoperi abia atunci când suferința va părea de nesuportat, dar undeva, din tine, va răsări o putere care să te ajute să treci singur peste durere sau suferință. 

E minunat să știi că:

  • Nimeni nu poate trăi în locul tău.
  • Nimeni nu poate gândi în locul tău.
  • Nimeni nu poate mânca în locul tău.
  • Nimeni nu-ți poate aduce liniștea interioară, pacea, iubirea și bucuria de a trăi. 

Și, pentru că nimic exterior nu-ți poate aduce binele interior, pacea sufletească se obține numai după un război crâncen în care lupți cu pasiunile, resentimentele, obsesiile sau emoțiile tale distructive, adică lupți tu cu tine însuţi. Altă cale nu există.

Ce simplu de zis. Dar ce greu de atins! 

Memento mori

Pe vremea imperiului roman, în plin apogeu al acestuia, generalii, după ce câștigau bătălii mai mult sau mai puțin importante, defilau prin centrul orașului, în uralele mulțimii. 

După fiecare victorie, conducătorii armatei, generalii, intrau victorioși în cetate unde urmau să fie admirați, onorați și aclamați de o masă imensă de oameni. 

Cei mai mulți dintre cetățeni ieșeau pe străzi nu doar să aclame izbânda, cât să admire vestimentația și podoabele învingătorilor.

La orice paradă, generalul purta cunună de lauri și era îmbrăcat ca un zeu, într-o robă din purpură și aur. Și tronul pe care stătea tolănit era împodobit din aur și nestemate, ceea ce stârnea și mai mult admirația mulțimii.

La o astfel de ceremonie, pe lângă general, pășea întotdeauna un sclav. Acest sclav avea o sarcină ciudată: el se apleca din când în când la urechea generalului pentru a-i șopti: – Memento mori! 

Te întrebi: De ce spuneau asta? 

Pentru că învățații vremii știau cât de mare era  riscul ca cel admirat și ovaționat să cadă în mândrie excesivă și supraapreciere.  

Expresia „Adu-ți aminte că ești muritor” îl făcea pe general să-și reconsidere poziția, ajutându-l să nu cadă în patima mândriei și a supraaprecierii (fapt ce ar fi condus la agresivitate, violență și nedreptate).

În zilele noastre nimeni nu vrea să-și mai amintească faptul că este muritor. Fiecare crede că moartea îl privește doar pe celălalt. Fiecare politician ajuns într-o poziție superioară uită că toate sunt vremelnice, efemere. Avem, din păcate, atât de multe exemple. 

Și noi uităm că suntem muritori. Și, fiindcă uităm că murim, nu mai știm să trăim! 

Așa că, dragul meu prieten, Memento mori! Nu ca să te întristezi! Ci ca să te bucuri că astăzi, acum, aici, trăiești și ai șansa să o faci frumos. 

Memento mori! Astăzi există. Mâine poate să nu mai vină. Așa că nu mai ai timp să urăști, să te mânii sau să te întristezi. Acum, astăzi, e timpul să fii bun, să iubești, să te împaci cu lumea și cu tine însuți. 

Memento mori! Pentru că astăzi poți fi fericit, astăzi ai șansa să poți lua decizii bune!

Memento mori! Astăzi tu poți crea o societate mai bună! Fii schimbarea pe care o dorești la celălalt. Fii tu mai bun, mai răbdător, mai îngăduitor!

Memento mori! Astăzi mai poți reparara ceea ce ai stricat mai demult. 

Memento mori” – este ceea ce ne ajută să înțelegem cât de vulnerabili și fragili suntem.


Prieten drag, Memento Mori! Ca să poți trăi. Frumos. Astăzi. Acum.

Răbdarea

Când am avut de trecut prin încercări crâncene și suferință, toți oamenii întâlniți mă sfătuiau să am răbdare.
Oriunde mă duceam, oriunde căutam sfat și alinare, mi se spunea doar atât: Ai răbdare!
Iar eu nu pricepeam, nu înțelegeam cum să fac să nu-mi mai simt inima zdrobită, să nu mai simt durerea, cum să fac, doar să sper și atât?

Poate că nu sunt mulți nerozi, dar eu am fost. Poate oamenii sunt mai virtuoși decât par, știu bine ce e răbdarea și o practică mereu. Poate! Dar dacă or mai fi, așa cum am fost și eu? Dacă au răbdare și nu știu că o au? Sau dacă nu au răbdare și cred că sunt răbdători?

Ce înțelege fiecare prin răbdare?
Cum o gestionezi?
Cum o educi?
Cum o crești?

Multă vreme am crezut că a avea răbdare înseamnă să nu te grăbești.
Am fost acuzată deseori de graba cu care-mi rezolvam problemele, dovadă clară de lipsă de răbdare! Dar, așa sunt eu formată de viață, când îmi pun ceva în cap nu mă las până nu duc la bun sfârșit! Nu le dau peste cap, nu le fac de mântuială, doar mă concentrez puternic pe ceea ce am de făcut, pe priorități, dau tot ce pot din mine și o scot la capăt. Și cred cu tărie că pot face și eu orice lucru care a mai fost făcut, de un alt om. Cred că nimic nu este imposibil de realizat dacă și altă ființă umană a reușit acel ceva! Iar pentru asta, am fost acuzată de lipsa răbdării! Ce să înțeleg eu? Cum să procedez?

Una dintre cele mai importante virtuți este răbdarea.
O virtute greu de atins, spun unii, dându-și ochii peste cap, a mare importanță.
Bun, nu sunt eu cel mai virtuos om, dar cum să fac?
Spuneți-mi, ce înseamnă să am răbdare?
Invariabil mi se spunea să aștept. Să sper. Să cred. Să nu fac nimic, să stau și să aștept pentru că sigur rezolvarea va veni, într-o zi. Așa, fără să fac nimic!
Cam greu pentru un om activ și pragmatic. Extrem de greu pentru mine!
Toată viața, mie, din nimic mi-a ieșit fix nimic! Deci rezultatul acesta nu mă putea mulțumi, sub nicio formă.
Ce era de făcut? Am aplicat ceva la care mă pricepeam cel mai bine: mi-am ascultat intuiția! Și a fost bine.

Au trecut mulți ani până să văd clar tot ce a fost, să nu mai sufăr și să descopăr, cu stupoare, că toată viața mea, de fapt, am avut răbdare! Doar că cei cu care am interacționat nu au văzut sau nu au înțeles ce este de fapt răbdarea. Și, neștiind ce e și cum se manifestă, sau interpretând-o greșit, mi-au dat sfaturi care de care mai devastatoare, pentru sufletul meu zdrobit.

Răbdare nu înseamnă să nu te grăbești!
Răbdare nu este să stai inert!
Răbdare nu este să aștepți, ca prostul, ceva ce nu se știe când va fi, acceptând ceva ce, cu trudă și efort, poți schimba.

Răbdarea e altceva!
E activitate.
E acțiune.
E o capacitate formidabilă a creierului nostru!
E educabilă.
E ușor de atins.

Ai răbdare când îți educi gândurile! Când știi să muți centrul de greutate al unui gând apăsător pe alt gând, neutru sau liniștitor!
Ai răbdare dacă știi să-ți ții atenția trează, nu focusată pe durere ci pe alt punct, important și el, pentru psihicul tău.
Ai răbdare când îți educi capacitatea de concentrare, când ai atenția trează și greu de deviat.
Atât de simplu!
Poți să ai răbdare și să nu știi.
Poți să te consideri răbdător, dar să nu-ți poți focusa atenția mai mult timp pe un obiectiv minor.
Sau poți avea răbdare, conștientizând asta.
Oricum ai fi, e bine să știi.

Al doilea păcat

Desfrânarea, al doilea mare păcat capital, vine ca o urmare firească a celui dintâi păcat și este în strânsă legătură cu acesta. 

Alături de lăcomia pântecelui și desfrânarea este o patimă care afectează nu doar sufletul ci şi trupul, în mod direct. 

Desfrânarea este patima cel mai greu de înfrânt, pentru că totul pleacă de la gânduri și imaginație. Este singura patimă din faţa căreia scapi mai ușor cu fuga decât cu înfruntarea ei. Este foarte greu, în societatea actuală, să pui frâu imaginației, atât timp cât televiziunea sau mediul virtual prezintă imagini cu un puternic impact vizual, stimulator și atractiv. În vechime oamenii nu aveau acces la astfel de imagini și, cu toate acestea, nu conteneau să se păzească, să se ferească mereu ca nu cumva să privească, sau să-și imagineze scene  „desfrânate”. 

Așa cum noi ne educăm acum copiii să nu aibă încredere în persoanele străine întâlnite întâmplător pe stradă, tot așa în vechime tinerii erau educați să nu aibă încredere sau să nu asculte de persoanele care i-ar fi îndemnat la săvârșirea unui asemenea păcat. 

Astăzi nu poți vorbi de această patimă fără să nu ții cont de mutațiile apărute în societate, de pervertirea minții prin imagini și implicit de mânjirea sufletului omenesc. 

Omul modern se iubește mult pe sine însuși, nu mai știe să empatizeze și caută să-și facă plăcerea, oricând și oriunde, cu oricine. De când e lumea și pământul omul a căutat plăcerea. Și tot de atunci a și aflat că plăcerea este de fapt preambulul durerii, dar din ce în ce mai puțini țin cont de asta. Omul modern, îndepărtat de valorile morale, caută plăcerea și o și obține, ușor, așa cum își procură orice alte lucruri materiale. Partenerul, cel mai adesea, este văzut ca un simplu obiect ce poate fi folosit pentru a creea plăcerea, și nu ca o ființă cu valoare și demnitate umană. Asta se poate vedea cel mai bine la violatorii zilelor noastre, acei indivizi fără urmă de empatie sau compasiune, cu mintea mustind de fantezii, care nu își consideră victima ființă cu sensibilitate, nevinovată sau având demnitate. Un viol este un eveniment nu doar extrem de traumatizant, dar și foarte greu de vindecat. Victimele au nevoie de ani întregi de terapie dar, de cele mai multe ori, rana rămâne, iar sechelele și amintirile pot mutila întreaga viață emoțională și psihică.

Imaginile ce abundă, reclamele ce folosesc femeia ca pe un simplu obiect atrăgător ce vinde, filmele care de care mai bogate în imagini pornografice, ajung să pervertească imaginația privitorului, transformându-l într-un om plin de fantezii sexuale. Cele mai periculoase pentru mintea și sufletul uman sunt aceste fantezii! Dacă îți poți imagina persoana iubită, dacă te vezi plimbându-te cu ea, spre exemplu, este minunat. Dar, când mintea ta fabrică fantezii sexuale, îți dezumanizezi partenerul, acesta nu mai are demnitate, devine o simplă unealtă sau un obiect din care îți poți obține plăcerea ta. Emoțiile devin egoism și indiferență pentru celălalt. Explozia de sexualitate, libertatea de care se bucură acum omenirea nu ne face mai fericiți, ci mai singuri și egoiști. 

Iubirea înseamnă să fii atent la celălalt, desfrâul urmărește plăcerea proprie. Preacurvia sau întreținerea de relații sexuale între parteneri care nu sunt căsătoriți între ei, ci fiecare vine din altă căsnicie, este poate păcatul cel mai grav, dar și mai frecvent. Creștinismul este cultul cel mai ușor de îndeplinit. Spre deosebire de alte religii sau spiritualități, în creștinism ai de îndeplinit doar două porunci. Nu trebuie să știi pe de rost mii de legi. Trebuie să îl iubești pe Dumnezeu, ca prima lege și pe aproapele tău, ca pe tine însuți, ca legea a doua. Atât ai de făcut! Acum, dacă stăm strâmb și judecăm drept, o să înțelegem de ce desfrânarea este un păcat atât de mare.

Iubirea înseamnă dăruire, atenție la emoțiile parterului, aplecare spre nevoile celuilalt, încredere, abandonare a propriului ego. Desfrânare înseamnă ego, eu, nevoile mele, plăcerea mea și cam atât!

Sfântul Grigorie de Nyssa spunea: „Fugiţi de desfrânare, căci este mai de temut decât orice alte nelegiuiri.” Pe vremea Sfântului cred că era mai ușor de fugit de patima asta decât este acum. E vorba și de valorile morale de care ești înconjurat. Când conducătorii sunt la a nu știu câta căsnicie, sau când își lasă nevestele pentru femei ce le pot fi copii, despre ce modele vorbim? Poți tu să-ți bați gura cât ai vrea, că tot de pomană va fi! În mintea „poporului” condus de astfel de indivizi se produce o disonanță cognitivă. Ce este asta? E ca atunci când spui ceva, dar crezi altceva. Generația veche a fost mult timp într-o astfel de disonanță cognitivă. Vorba: Fă ce spune popa nu ce face el” la asta se referă. Să faci ce e bine să faci, chiar dacă cel care te îndrumă nu face ceea ce spune. Și acum, la fel. Tinerii sunt educați să facă ce este bine, nu ceea ce văd ei la cei care ne conduc, sau la televizor. E ușor să vorbești și mai ales să bați câmpii. E ușor să spui ” nu fi desfrânat” când nu poți da exemple de iubire autentică. Sunt, slavă Domnului, destule modele, dar prea puțin mediatizate sau cunoscute publicului larg. Cel mai simplu mod de a educa este exemplul personal și fiecare dintre noi este dator să fie reper de moralitate pentru ceilalți.

Tinerii trebuie învățați, în primul rând, să-l respecte și să îl iubească pe celălalt.

Cea mai mare greșeală a zilelor noastre este refuzul orelor de sexologie. Este o falsă pudoare, sau un cinism înfiorător. Copiii au dreptul să știe ce este cu corpul lor. Am auzit o mare gogomănie, cum că dacă s-ar face aceste ore atunci la curs copiii ar învăța cum să facă sex. Este o prostie să crezi sau să gândești așa ceva. Dovedește că nu vrei să îți folosești creierul. În primul rând, nimeni nu are nevoie să învețe asta! E vorba de instinct și de hormoni. Și-a învățat cineva animalul de companie cum să se împerecheze? Hai să fim serioși, orice mamifer se descurcă, fie el și om. Nu! La orele de sexologie copiii ar învăța ce sunt hormonii, dorința, imaginația, durerea, responsabilitatea, pericolul. Sexualitatea nu este de blamat sau de ascuns. Trebuie să îi cunoaști caracteristicile, să înțelegi de unde vine, ce pericole întâlnești, unde, cum și cine te poate ajuta să-ți înțelegi corpul și pornirile hormonale, instinctive. Sexualitatea este parte din viața unui om și, ca orice altceva uman, poate fi distructiv sau benefic. Fac parte din generația celor care și-au renegat propria sexualitate, a celor care nu au fost educați să se accepte așa cum sunt, rușinați de propria goliciune, sau plini de inhibiții. Dacă noi am fost educați greșit, nu trebuie să preluăm modelul. Nu poți avea generații sănătoase fizic și psihic obligându-i la ignoranță sau abstinență. 

Cunoașterea nu a făcut rău nimănui! Face rău ignoranța, prostia și indolența. 

Desfrânarea este un păcat mare. Aduce suferință, boli și multă nefericire. Dar trebuie să înțelegi de unde și cum ajungi la asta. 

Informaţiile pe care noi le percepem din mediul înconjurător ajung la creierul nostru prin intermediul văzului așa că și desfrânarea, sau gândurile ce ne îndeamnă la fantezii, pătrund în noi tot prin intermediul vederii. Deci, logic, dacă vrem să fugim din faţa acestei patimi trebuie să evităm imaginile care ne fac să dorim acest păcat, să renunțăm la fantezii și să căutăm omul, iubirea, frumusețea spiritului uman. 

Spre deosebire de alte păcate, care afectează în mod direct numai persoana în sine (lăcomia nu-l îngrașă pe celalalt), desfrânarea loveşte în ambele persoane implicate. Patima desfrânării îi lovește în mod egal pe cei implicaţi iar într-o astfel de patimă nu se poate spune că o persoană suferă mai mult ca alta. Sfântul Grigorie de Nyssa spunea: „Cel ce necinsteşte trupul, în necinste ajunge alături de cel ce a primit necinstea. Dacă cei care ucid se poate să nu fie omorâţi în acelaşi timp cu cei care au fost ucişi, cel ce întinează trupul ia parte la întinăciune”

Desfrânarea are, după cum am spus, efecte negative asupra întregii fiinţe umane. Când trupul este folosit ca un obiect, doar în vederea procurării plăcerii trupești, se pierde orice urmă de nobleţe sufletească. O persoană care întreține relații sexuale împotriva dorinței sale (chiar dacă partener este persoana cu care s-a căsătorit) va păstra resentimente care lasă o cicatrice psihică, vreme îndelungată. 

În final, vreau să reconfirm ceea ce am spus. Desfrânarea este o patimă grea, cu urmări fatale. Dacă suferiți de o asemenea patimă puteți cere ajutorul unui preot. Eu sunt un simplu psihoterapeut cu studii masterale în Teologie, dar nu voi prelua niciodată din sarcinile celor pregătiți pentru preoție sau duhovnicie. Pot să vă încurajez să fugiți de desfrânare ca de dracu, să vă păziți mintea și vederea de imagini deocheate dar, mai mult ca orice, eu vă îndemn să iubiți. Nu este fericire mai mare decât să îmbătrânești alături de omul iubit, să fii mereu atent la nevoile lui, să te dăruiești, să vrei binele celui de lângă tine, să ajungi într-o zi ca, împreună cu omul iubit să-ți strângi nepotul în brațe, și credeți-mă, știu ce spun!

Nu este fericire mai mare de a iubi și a fi iubit! 

Pe curând. 

Lăcomia – primul păcat

Ce sunt păcatele și de ce trebuie să le cunoaștem? Pentru ca să știm ce putem face și ce nu, ce este benefic pentru noi, dar și cum trebuie să  acționăm ca să nu ne îndepărtăm de țel. 

Conform spiritualității creștine, păcatele sunt cuvinte, gânduri sau fapte, dar și omisiunea de a face binele. În creștinism, chiar dacă doar ai gândit ceva rău este considerat a fi la fel de păcat ca fapta în sine. Este cunoscută pilda în care Mântuitorul spune că un bărbat chiar dacă numai privește o femeie, dar gândește „poftind” la ea săvârșește un păcat, ca și cum ar fi înfăptuit ceea ce a gândit. Nu-mi propun să dau citate așa că cei care doresc să afle mai mult despre exemplele pe care le voi tot da, pot studia Biblia, oricând. Sfinții părinți atrag atenția că tot răul în om pleacă în primul rând de la un gând. De aceea este atât de important să îți cunoști și strunești gândurile! Învățând cum să-ți recunoști gândurile ajungi să nu mai treci la fapte. Dacă te înfurii poți trece la agresivitate. Dacă îți strunești gândirea, nu mai simți nevoia să ataci. Gândurile nu se văd. Faptele însă da. Cineva te poate obliga să nu mai faci un anume comportament (spre exemplu să nu mai vorbești urât), dar nimeni nu poate gândi în locul tău! De aceea lupta cu gândurile este grea. Este lupta ta și ești singur și responsabil de fiecare gând în parte. 

Păcatul mai înseamnă și o abatere de la o normă  morală, o încălcare a unei legi sau a unei porunci, o fărădelege, o faptă vinovată, o greșeală sau o vină. Adică ai făcut ceva ce nu trebuia să faci, sau nu ai făcut ceva ce ar fi trebuit să faci.

Pentru ca un comportament să fie considerat a fi un păcat, el trebuie să îndeplinească două condiții de bază:

– să fie săvârșit în mod voit, conștient

-să fie făcut de bună voie, nesilit de nimeni.

Ținând cont că sunt numeroase gândurile, cuvintele și faptele noastre, ajungem la concluzia că și păcatele ne vor fi care mai de care, fel și fel. Cu toate acestea nu sunt decât opt păcate capitale, fundamentale pentru că din aceste păcate izvorăsc toate celelalte păcate, mai mici sau mai mari. Lupta cu aceste păcate reprezintă de fapt omorârea multor altor păcate conexe mai mici, dar esențiale.

Cele opt păcate capitale, oricât de mult m-aș strădui să le numesc eu altfel, nu aș reuși. Dar nu vreau să inventez apa caldă și nici să schimb spiritualitatea. Termenii care semnifică păcatele sunt aceiași, de ani și ani, și nu cred că pot inventa alți termeni care să caracterizeze atât de bine păcatul desemnat. De aceea prezint păcatele cu denumirea lor originală, arhaică dar esențială. Mie nu îmi place termenul „pântece”, dar dacă sfinții părinți l-au numit așa, atunci e bine cum au gândit ei, nu cum îmi place mie. Nu poți schimba ceva doar că nu-ți place cum sună. Vreau eu să fiu cât mai explicită, dar am și limite peste care nu am cum să trec. Astăzi vreau să vă spun despre primul dintre păcatele capitale:

Lăcomia pântecelui – se manifestă la persoanele care au o grijă exagerată pentru hrănirea trupului. În spiritualitatea creștină se consideră că toate celelalte păcate izvorăsc de fapt de aici, de la lăcomia pentru mâncare. De aceea în biserică s-a instituit postul. Se considera că un om care nu-și poate învinge pofta de mâncare nu va reuși niciodată să urce spiritual sau să-și gestioneze emoțiile disfuncționale (furia, ura, invidia, etc). 

În zilele noastre, neuroștiințele fac aceeași legătură între imposibilitatea de a te abține de la mâncare și disconfortul psihic. Există un test celebru, numit testul bezelei, care a demonstrat că un copil care se poate abține o perioadă de timp să nu mănânce o bezea, nu doar că la finalul testului se alege cu două bezele, dar peste ani acest copil va fi un tânăr capabil să își gestioneze frustrările și să-și concentreze atenția pe lucruri importante și cu folos. Copiii care nu au trecut testul bezelei au devenit tineri care nu-și puteau concentra atenția pe lucruri importante, demotivați, fără voință și cu toleranță la frustrare extrem de redusă. Nu spun că ar trebui ca și copiii să țină post. Dar ar trebui să fie educați să nu găsească în mâncare un refugiu sau o recompensă.

În spiritualitatea creștină este importantă hrana, dar nu pentru a te îmbuiba. Înveți, ușor ușor să mănânci ca să trăiești și înțelegi că nu trăiești ca să mănânci. Ideea este să mănânci pentru a te hrăni și nu de dragul formei, culorii sau gustului mâncării. În zilele noastre e cam greu să te abții când ți se pune în față o farfurie cu o simfonie de culori și o paletă bogată de gusturi. Dar, dacă vei ajunge la probleme de sănătate vei afla că organismul uman are nevoie de hrană, dar într-un mod cât mai simplu și nesofisticat. Mai sănătoasă este o mâncare care conține puține ingrediente decât o mâncare cu multe produse amestecate. Spre exemplu mai sănătos să mănânci brânză cu roșii decât un fel de mâncare cu brânză, carne, legume și alte ingrediente. Organismul uman procesează fiecare ingredient în parte, în timpi separați. Pentru brânză digestia are nevoie de o oră, pentru carne de trei sau patru, pentru legume mai puțin. Dar fiecare ingredient în parte este procesat diferit. Cu cât sunt mai puține ingrediente, cu atât digestia este mai ușoară. Mai multe ingrediente, mai mult efort din partea organelor noastre. Acum se promovează intens stilul de viață sănătos care implică puține calorii și mult efort fizic. Primii creștini practicau un astfel de stil tot în scop profilactic, dar și terapeutic. Mâncau puțin și „băteau” mătănii des. Noi nu mai batem mătănii, dar nici le-am înlocuit cu vreun alt exercițiu fizic.

Dacă nu depui efort acumulezi greutate. Sedentarismul, asta e! Mâncare multă, efort puțin. Orice doctor îți recomandă mișcare și regim alimentar, din când în când. Dacă nu vrei să aplici metoda ascetică atunci fă ce-ți spune medicul curant. Oricum vei câștiga.

În spiritualitatea creștină există trei forme de lăcomie a pântecelui care se manifestă prin:

1) mâncarea înainte de ora de masă; de fapt ronțăitul sau mâncarea de dragul de a mesteca ceva. 

2) lăcomia la orice fel de mâncare; când mănânci orice, în cantități mari. 

3) grija de a mânca hrănuri alese şi special gătite. Cred că aici ne încadrăm cei mai mulți. Ne plac bucatele alese, care să ne încânte simțurile: văzul, gustul și mirosul. Este foarte greu să te abții de la o astfel de ispită. Vă dați seama ușor de asta dacă vă duceți la cumpărături cu burta goală. Cu cât ești mai flămând, cu atât vei avea tendința de a pune în coșul de cumpărături mai multe produse. De aceea este bine să vă asigurați, atunci când mergeți la cumpărături, că sunteți sătui. Sunt oameni care nu rezistă la mirosul de plăcinte sau la cel de pâine caldă. Alții pun mai mult preț pe aspect. Oricum ar fi, ideea este să nu cumperi produse alimentare sub imperiul poftei sau foamei. Tentația este mare, dar nu și imposibil de depășit. 

Dacă știm că de la lăcomie pleacă toate celelalte necazuri, sau păcate, cum vreți, atunci ne vom strădui să fim mai atenți la cât și cum mâncăm. 

Sunt oameni care cred că medicația le poate inhiba pofta de mâncare. Există astfel de medicamente, indicate pe termen scurt persoanelor cu probleme de sănătate, dar ele au efecte nocive, de lungă durată. Pentru un om sănătos nici un doctor întreg la cap nu va prescrie medicamente. Pentru că nu poți obține ceva, fără a plăti un preț. Și cum ar fi dacă fiecare ar lua o pilulă și gata, ar obține un trup de invidiat? Ce minunat ar fi să mănânci ca porcul, dar să devii gazelă!

Dragii mei, nu există nici o pilulă minune! Nu există un panaceu universal! Toate produsele, suplimentele, sau ceaiurile sunt impostură ori iluzii vândute, din păcate, tare scump.Sigur că poți slăbi! Nu trebuie să devii ascet, dar poți ajunge la greutatea ideală numai dacă lupți tu cu tine, dacă reușești să renunți la tot ce e mai dulce și mai bun. Adică prăjituri, dulciuri, făinoase și alte cofeturi. Glucide plus lipide egal: grăsime în exces. Mai pe înțelesul tuturor, tot ce conține amidon (făină, orez, cartofi) combinat cu ulei, unt sau alt gen de grăsime vegetală sau animală înseamnă surplus de greutate. Dacă ai tendințe spre îngrășare; că e moștenit, genetic sau nu, atunci trebuie să renunți la alimentele care vor îngrășa, chiar dacă cu alții nu-i la fel. Organismul tău funcționează altfel decât la ceilalți, face depuneri inutile, ori pentru că perioada pe care o traversezi este extrem de stresantă, ori pentru că alimentele sunt prea multe sau nepotrivite pentru organismul tău. În cazul acesta, dacă mănânci pâine goală e una, dacă mănânci pâine cu unt e alta. În primul caz organismul va extrage zahărul de care are nevoie și îl va transforma în energia necesară, fără depuneri inutile. Pâinea cu unt (adică glucide plus lipide) va crea un surplus de grăsime care se va așeza fix acolo unde nu e nevoie și nici nu dorești. Sigur, mai contează mult și cantitatea de alimente consumate la fiecare masă în parte.

Ca să slăbești, porția de mâncare trebuie să fie minusculă, dar voința enormă.

Voința nu ți-o poate vinde nimeni! Voința poate fi educată, întărită, ajutată, dar nimeni nu își poate dori ceva în locul tău, așa cum nimeni nu poate ține regim pentru tine. Nici un produs nu te poate slăbi, dar îți poate subția mult portofelul. Banii, da, se topesc, dar nu grăsimea de pe mijloc sau de pe unde o mai fi ea de prisos, pe corpul tău. Singurul care poate face ceva ești tu! Singur, cu voința ta și motivația puternică, pe măsură! Nimeni nu-ți poate da altă voință. Cât despre motivație, ce să mai zic? Eu pot să-ți spun cum să lucrezi la propria voință, dar asta e altceva!

Dragii mei, lăcomia pântecelui a fost primul mare păcat capital pe care nădăjduiesc că l-ați depășit. Pentru binele vostru, ca să beneficiați de o bună sănătate fizică și emoțională. 

Pe curând. 

Spiritualitatea creștină

În zilele noastre sunt multe persoane care își doresc să se apropie de spiritualitate. Sunt oameni care simt că fericirea este posibilă dincolo de lumea materială, că pacea sufletească se poate obține, dar mulți nu știu ce pași să facă sau cum să pășească pe un asemenea drum. 

Sunt din ce în ce mai mulți cei care practică diferite forme de tehnici spirituale orientale, străine ortodoxiei creștine. Nu este nimic greșit să vrei să îți îmbunătățești viața! Este firesc și sănătos să vrei să fii echilibrat psihic și emoțional. Dar, dacă noi, ortodocșii, tot avem la îndemână o tehnică veche, practicată de credincioșii creștini de mii de ani, oare nu ar fi mai bine să apelăm la ea? De ce să plecăm spre credințe străine nouă când avem aici tot ce ne trebuie? 

De foarte mulți ani mi-am propus să arăt și altora calea aceasta. Dar cred că abia acum pot să explic, să prezint și să susțin cu fermitate o tehnică la care și eu am lucrat. Abia acum înțeleg mai bine, acum pot pune în legătură tot ce am studiat din diverse domenii, psihologie, teologie, endocrinologie și neuroștiințe. Abia acum le văd clar și am ajuns să cunosc în detaliu beneficiile sau motivul pentru care se face fiecare exercițiu în parte.

Tehnica aceasta se numește ascetică ortodoxă și înseamnă de fapt un ansamblu de exerciții fizice și spirituale care, odată practicate, duc la liniștea sufletească, la pacea minții și, de ce nu, la purificarea spiritului. 

Pentru această tehnică avem numeroase exemple și diverse ghiduri scrise de marii asceți ai creștinismului. La începuturile creștinismului aceste „îndreptare” de purtare sau „ghiduri” de conduită s-au adresat mai întâi călugărilor urmând ca mai târziu și mirenii să aibă acces la această cunoaștere, pentru a lucra fiecare și pentru a crește spiritual. 

În ziua de astăzi cărțile de spiritualitate creștin ortodoxă sunt la îndemâna oricui și pot fi accesate de orice persoană interesată. Cel mai mare teolog al nostru, Dumitru Stăniloae, ne-a lăsat o moștenire imensă din care putem învăța, ne putem educa și am putea crește spiritual, doar urmând pașii. În colecția de Filocalii avem învățătura Sfinților Părinți, toți cei ce au pus bazele Asceticii, avem numeroase exemple de oameni care au practicat și care au ajuns la o treaptă superioară, înaltă, foarte aproape de Dumnezeu.

Ascetica, acest program de exerciții, este conceput, dacă vreți, ca un fel de scară, cu diverse trepte, iar cel ce urmează acest program pur și simplu se ridică cu câte o treaptă după fiecare nou comportament însușit și învățat. Omul vechi, cel care vrea să devină mai bun și mai aproape de Dumnezeu trebuie să practice zilnic aceste exerciții prin care să lepede vechile comportamente, gânduri și concepții și astfel să-și însușească un alt mod de a fi, de a gândi.

Munca ascetică nu are un termen de execuție. Nu poți spune că practici un an sau doi și apoi devii un sfânt. Munca ascetică înseamnă o muncă permanentă, de când te hotărăști să o începi și până vei închide ochii. Pentru că noi suntem ființe care gândesc și simt. Ascetica nu înseamnă să nu mai gândești. Înseamnă să îți schimbi modul de a gândi. Ascetica nu înseamnă să nu mai simți. Un om, un ascet, un călugăr sau un părinte îmbunătățit înseamnă de fapt un om care simte, care are emoții la fel cu oricare alt om, doar că un astfel de om își cunoaște bine fiecare emoție în parte, nu se mai lasă copleșit de emoții negative ca ura, mânia, frica sau invidia ci și-a dezvoltat mult emoții pozitive ca iubirea, empatia și compasiunea. Un practicant de ascetică are de dus o luptă grea, pentru că este lupta omului cu el însuși, cu gândurile și cu emoțiile sale. Dacă vrei să ajungi la pace sufletească sau să te apropii de Dumnezeu trebuie mai întâi să faci curat la tine în suflet și în gând. Niciodată Dumnezeu nu va fi găsit în mizerie morală sau în întunericul minții. Dumnezeu se găsește în lumină, adevăr, iubire. Dacă acestea nu sunt în sufletul cuiva, atunci nici Dumnezeu nu va fi acolo. Dar se poate face lumină și iubire în orice inimă! Totul este ca omul să vrea, să-și dorească apropierea și să muncească mult pentru asta. Este o muncă grea, dificilă, dar posibilă. 

Ascetica ortodoxă înseamnă exerciții, pași de urmat, reguli și restricții. De aceea pare greu. Dar, odată pornit pe drumul acesta, cu greu vei vrea să dai înapoi. Liniștea sufletească, pacea minții și împăcarea la care poți ajunge te vor face să vrei mereu să înaintezi. 

Deși ghidurile și sfaturile sunt la îndemâna tuturor, sunt multe persoane care rămân decepționate de limbajul mult prea tehnic sau arhaic utilizat. Este, într-adevăr destul de dificil de lecturat un text atunci când ai multe cuvinte de specialitate sau termeni necunoscuți. Pentru cei care doresc să afle exercițiile sau care sunt pașii de urmat voi încerca să fac o sinteză, într-un limbaj cât mai comun și ușor de înțeles. Mă doare sufletul să văd creștini care apelează la tehnici de îmbunătățire spirituală ce aparțin altor spiritualități. Nu este păcat să apelăm la ceva străin când noi stăm pe o comoară?

Ascetica ortodoxă este o comoară. Vă propun să o descifrăm împreună, să o analizăm punct cu punct. Dacă o vom aplica, satisfacția noastră va fi imensă! 

Voi reveni cu noi informații dar și cu pași concreți, de urmat.

Luni – Săptămâna Mare

Săptămâna patimilor. 

Săptămâna mare. 

Săptămâna cea mai plină de simbolism, durere, suferință și reactualizare. 

Fiecare înțelege din toate acestea ce vrea și se comportă cum dorește. Sunt oameni care trăiesc profund interiorizat această perioadă. Sunt oameni care așteaptă cu nerăbdare doar sărbătoarea. Sunt oameni și oameni. Unde mă situez eu?

Fiecare e dator, față de sine însuși, să înțeleagă ce simte și de ce. Creștin este cine se declară sau cel care se comportă creștinește? Asta e marea mea dilemă.

Nu spun că sunt om. Simt asta. Și înțeleg. Fiecare își trăiește viața cum crede de cuviință. Eu îmi trăiesc viața cum cred eu că e mai bine. Și toți fac la fel. Nimeni nu face ceva rău crezând că nu e bine. Fiecare încearcă să-și trăiască viața cum consideră el. Nu spun că e bine ce simt eu. Nu spun că ce simte altul este incorect. Spun doar că sunt multe lucruri pe care le putem privi diferit. Eu văd ceva și interpretez, gândesc într-un fel în care m-am format. Tu vezi același lucru, dar îl interpretezi cu gândirea ta, diferită de a mea. Nu putem gândi la fel. Suntem diferiți. Dar putem avea puncte comune. Dacă dorim, dar mai ales dacă căutăm. Sunt și lucruri care ne unesc! Știu, sunt multe lucruri care ne dezbină, dar toate astea țin de lumea asta efemeră, materială. Merită? Mâine poimâine plecăm. Ce luăm cu noi? Ura, vrajba, mânia? O viață trăită astfel, mai are sens? 

Săptămâna aceasta reactualizăm moartea Mântuitorului. În vinerea aceasta ar trebui să retrăim durerea apostolilor, când au crezut că L-au pierdut definitiv. Câtă durere, câtă disperare trebuie să fi fost! Iisus le spusese că va clădi o împărăție, dar toți credeau că e vorba de o realitate fizică, palpabilă. Mintea umană nu poate pătrunde nepătrunsul, nu poate vedea lumina din spatele luminii. Cum să crezi că totul va fi acolo unde poți păși doar depășind moartea? Când tu te temi de moarte? Ce faci când mintea ta nu pricepe? Intri în disperare, într-o depresie profundă!

Ce este de fapt depresia? Și de ce e tot mai frecventă în zilele noastre? Depresia nu este apanajul zilelor noastre! Dar este pregnanța acestor vremuri. Vezi tot mai des oamenii care nu mai au visuri, nu mai speră, nu mai cred. 

Depresia este despre pierderea sensului. Nu știi încotro te îndrepți, trecutul apasă cu regrete și resentimente iar viitorul nu se vede, în nici un fel. Depresia înseamnă să nu-ți mai dorești nimic, să nu mai ai visuri, să nu mai vezi un sens în activitatea sau în viața ta. Depresia este prețul pe care îl plătim pentru libertatea materială. Pentru confort și neacceptare a suferinței. Fugim de durere ca dracu de tămâie. Nu vrem să suferim, nu vrem să îmbătrânim, nu vrem să murim! 

Săptămâna aceasta este despre suferință, trădare și moarte. Săptămâna aceasta este despre introspecție. Eu mă uit în mine, la emoțiile mele, la gândurile și comportamentul meu. Sunt creștin? Nu judec! Cel mai greu este să nu îl judeci pe celălalt! Suntem superficiali și egocentrici. Vedem defectul din altul în doi timpi și trei mișcări. Judecăm imediat. Etichetăm. Așa cum am fost și noi etichetați. Nu folosim decât ce am învățat, ce am auzit de la cei care ne-au înconjurat. Când te-ai obișnuit să folosești o etichetă e greu să renunți la ea. Dacă ți se pare că celălalt nu se ridică la nivelul tău de înțelegere îl poți eticheta urgent ca „prost”. Și folosești termenul în exces, pentru toți cei care îți displac. 

O etichetă nu reprezintă un om! Degeaba crezi că l-ai dibuit! Omul este o ființă la fel de complexă ca universul întreg. Cunoști tu tot universul? Ai trei noțiuni, și crezi că asta înseamnă cunoaștere? 

Săptămâna aceasta ne cheamă să renunțăm la etichete! Nu îl privesc pe celălalt ca fiind diferit, ci ca pe o parte din mine care mă doare, mă sâcâie sau mă înnebunește. Dar e parte din mine! E un alt eu. Și înțeleg că nu-mi place la el ceea ce de fapt ascund de mine. Dușman să-mi fie, eu nu am voie să urăsc! Ura mea nu îl rănește pe celalalt, nu-i face rău. Ura mea îmi face rău doar mie! Ce a spus Iisus, pe cruce, despre cei care L-au răstignit? A zis: Tată, iartă-i că nu știu ce fac!

Nu i-a etichetat, nu i-a judecat, nu i-a certat. A iertat. Pe cruce, suferind, pentru o lume întreagă! Noi ne aprindem repede, judecăm, etichetăm, aruncăm piatra. 

Să fii creștin înseamnă atitudine. Înseamnă că ai modelul ideal de demnitate umană și îl urmezi. Nu îți convine? Ești liber să alegi ce dorești! Nimeni nu ne poate obliga să fim oameni. Putem fi ce și cum dorim. Pentru creștinii ortodocși săptămâna asta este mai ales emoții, gânduri și comportament. Voi reveni.