Pentru voi!

Voi mă cunoașteți, dar eu nu vă știu pe mulți dintre voi! 

Pe undeva este destul de frustrant să te prezinți lumii în toată intimitatea ta sufletească, sau să lași să-ți pătrundă în ungherele ascunse ale inimii persoane care se ascund în spatele unor pseudonume. Dar asta e, m-am obișnuit de mult cu modul acesta, nu judec nici pseudonumele și cu atât mai puțin oamenii, mai ales că în mintea mea toți sunteți frumoși, interesanți, cu o curiozitate intelectuală poate mult peste nivelul meu.

Nu sunt naivă! Dar îmi dau voie să văd doar ce îmi doresc! Și dacă eu așa vreau să cred, atunci asta e realitatea în care trăiesc eu! 

De-a lungul anilor m-am tot întrebat dacă textele mele sunt scrise corect gramatical, sau dacă subiectele abordate nu sunt cumva perimate sau prea puțin interesante dar, faptul că apar mereu alți followeri și mai ales faptul că primesc noi dovezi de apreciere, ei bine, toate acestea m-au făcut ca de ani de zile să merg mai departe. Și scriu! 

Acest articol este despre voi, minunații mei cititori!

Vreau să vă mulțumesc, tuturor!

Știu bine în ce lume trăim și cunosc sau mai bine spus conștientizez perfect efortul cognitiv pe care îl face o persoană pentru a citi un text mai lung de două fraze.

Nu este ușor să te rupi câteva minute pentru a citi un text mai lung, știu asta! V-am spus că trăiesc în lumea asta (chiar dacă nu pare😊) și știu că, din nefericire, rețelele sociale sunt cele care ne fac să nu mai avem răbdarea de a parcurge texte mai lungi. De aceea apreciez atât de mult efortul vostru! 

De când mă știu, nu am trecut niciodată nepăsătoare pe lângă cineva, mai ales pe lângă oamenii care au avut față de mine răbdare și îngăduință.

De aceea vreau să vă mulțumesc, din tot sufletul! 

Nu vă cunosc pe foarte, foarte mulți dintre voi, dar recunoștința mea merge spre toți. Nu doar pentru că îmi citiți articolele ci mai ales pentru că nu încetați să vă folosiți mintea, să citiți și să vă manifestați plăcerea lecturii printr-o apăsare de buton. 

Vă mulțumesc pentru că îmi permiteți să mă prezint așa cum sunt, să vă spun ce gândesc și ce simt. 

Sunt multe persoane care au o voce minunată și cântă, încântându-i pe alții. Mi-ar plăcea și mie să vă cânt, dar natura nu prea a fost darnică cu mine în acest domeniu. Dar pot să scriu! Și o fac cu aceeași plăcere cu care un artist cântă într-un concert. Eu nu îmi văd publicul, dar îi aud aplauzele și asta îmi place tare mult. Pentru că asta face sens pentru mine! Mă face să cred că nu bat câmpii aiurea… sau că am mulți parteneri de drum, asemenea mie. 🙃😊🙃

Vă mulțumesc din suflet prieteni neștiuți și unici!

Vă sunt recunoscătoare pentru fiecare minut pe care îl petreceți alături de mine! 

Sunt un om împlinit atâta timp cât voi îmi oferiți bucuria și bogăția sufletească de care am nevoie!

Împart cu voi tot ce nu am știut și tot ce aș fi avut și eu nevoie, când îmi era mai greu. Știu că cea mai mare durere este suferința sufletească. De aceea vă doresc tuturor să vă păstrați echilibrul, pacea sufletească, compasiunea și iubirea.

Să fiți iubiți, fericiți, sănătoși fizic și emoțional! 

Vă îmbrățișez pe fiecare în parte și vă mulțumesc tuturor! 🤗🙏❤️

Îmi iubesc copilul, așa că-mi fac griji pentru el

În fiecare zi îmi spun că nu voi mai scrie, dar mă pomenesc mereu cu niște idei în minte de-mi vine imediat să le zic și altora.

Poate că sunt persoane care au nevoie să afle ceea ce eu am găsit. Au fost destule momente în care și mie mi-ar fi fost de folos niște idei, să aflu mai rapid ce, cum și de ce. Nu am găsit atunci, dar a fost mai bine așa. Am avut mai mult timp pentru căutat! 

Ieri am citit pe o postare, un text care mi-a dat multă bătaie de cap. O doamnă îi scria fiului său, aflat la studii sau la muncă în altă țară, cât de mult îl iubește, dar și ce griji își face pentru el. 

Ei, textul ăsta mi-a rămas așa, agățat într-un colț de minte și m-am tot gândit: Cum aș putea eu să-i spun femeii aceleia că toată dragostea ei extrem de grijulie este nocivă pentru copil?

Dacă spui unei mame așa ceva, ori riști să ți-o iei după cap, ori îți faci un inamic (dacă mesajul tău nu ajunge complet, adică nu înțelege tot ce ai vrut să spui). Riscant! 😬

Sunt și eu mamă. Am și eu un copil care ani întregi a stat departe de mine, a condus pe timp de iarnă, pe șosele proaste, sau a trecut prin alte situații cu potențial periculos. 

Știu cum e și știu ce spun! 

Și, la urma urmei, nu profesia ci mai ales experiența mă califică și îmi dă dreptul să spun: dacă nu am mai fost eu un om extrem de anxios, atunci nu știu cine să fi fost! 

Am avut și eu milioane de griji, dar și frici nemăsurate. Mă temeam de câini, de sărăcie, de boală și de moarte, și încă pe atât. Ce am făcut? Am muncit, gândit, analizat, discernut, separat. Cu tenacitate, perseverență și curaj. Într-un final am reușit să le vin de hac și grijilor mărunte, dar și fricilor paralizante!

De ce să nu spun ce am gândit și cum am reușit? De ce să nu poată și alții? Am convingerea că oricine poate! Trebuie doar să vrea! Să asculte, să discearnă, să analizeze. Să treacă totul prin filtrul rațiunii și abia apoi să acționeze. Nu înainte! 

În fiecare zi zic că nu mai scriu. Dar, pentru că nimeni până acum nu mi-a dat peste mână, sau nu m-a muștruluit, îmi mai dau o șansă. Poate reușesc! 😃

Ziceam de grijile acestea mărunte, dar care ne fac extrem de mult rău, pe termen lung. 

Acum mulți ani, într-una din zile am fost plecați de acasă, de dis-de-dimineață până seara târziu, la Iași, cu diverse treburi. Ne-am luat ce aveam nevoie, am verificat să fie totul în ordine, am închis ușa (de două ori) și ne-am pornit la drum. În ultima clipă mi-am adus aminte că nu luasem o carte, ne-am coborât din mașină, eu am luat ce-mi trebuia, am mai verificat odată apoi, la drum! 

Am stat o zi întreagă în Iași iar pe seară ne-am întors acasă. Am parcat în curte și înainte să coborâm din mașină ne-am apucat să căutăm cheia de la casă, ca să putem intra. Am căutat noi și am tot căutat, dar nimic. Într-un final, coborâm, hotărâți să găsim o soluție de a pătrunde în casă, fără să producem daune prea multe. Dar, stupoare! Când am ajuns în dreptul ușii de întrare, ce credeți că am văzut? Cheia, atârnând în ușă! 

Da, în vânzoleala aceea, de plecare, fiecare dintre noi a fost încredințat că celălalt va închide ușa (de două ori) și va lua cu el cheia. De dimineață până seara, casa noastră a stat așa singurică, vulnerabilă și descuiată și ne-a așteptat. Pe noi, sau pe oricare ar fi ajuns mai devreme. 🤔

Ce e cu asta? Păi, e mare lucru! E ziua în care eu am descoperit (prin cunoaștere și experiență) ce înseamnă de fapt credința. 

În ziua aceea noi am reușit să fim extrem de relaxați, să ne vedem de treburile noastre fără să ne gândim o secundă la casa noastră dragă. Eram convinși că totul e în ordine așa că ne-am comportat ca atare și am rezolvat de minune tot ce aveam de rezolvat. 

Doamna care a scris textul de care ziceam, pentru fiul ei, spunea la un moment că și-a încredințat copilul Măicuței Domnului, dar tot mai stă îngrijorată. 

Păi, eu cred că nu prea l-a încredințat!

Când ești încredințat de ceva, adică când ai o credință puternică, nu te mai temi de nimic. 

A CREDE nu înseamnă A ȘTI!

Crezi ceva nu pentru că știi, sau pentru că ai dovezi solide în sensul acesta! Crezi ceva pentru că așa VREI tu!

Pentru mine „crede și nu cerceta” nu înseamnă să nu cauți, să nu vrei să știi anumite lucruri. Nu are a face cu necercetatul în sensul de a nu căuta mereu alte și alte informații. Altfel ai rămâne un incult, needucat. Din contra! Caută, citește, informează-te, studiază, vezi de cunoaște cât mai mult! Cunoașterea înseamnă putere. Cine te vrea slab? 

Să zicem că ai o grijă majoră legată de un subiect anume, să zicem subiectul X. 

A crede, a fi încredințat de ceva anume, înseamnă să lași subiectul X deoparte, să nu-l mai cercetezi (adică mintea ta să nu mai fie preocupată de subiectul X). Înseamnă că tu te relaxezi, despovărat de subiectul X și te gândești la alte subiecte, sau acționezi pentru a rezolva problemele curente, cele ce sunt în puterea și la îndemâna ta. 

Dacă tu crezi ceva (nu știi, nu ai dovezi, doar crezi!), dacă într-adevăr îți încredințezi soarta copilului în mâna Celui care ți l-a dat, atunci vezi-ți de treaba ta, vezi ce poți face, rămâi încredințat că are pază bună și vezi ce stă la îndemâna ta să faci!

Rezolvă ce poți rezolva, pentru că orice problemă are cel puțin două soluții. Discerne! Alege! Acționează acolo unde se poate asta! Și, apoi, dacă ai o problemă la care găsești o cale de rezolvare: de ce nu muncești în sensul ăsta?

Decât să te îngrijorezi, rezolvă, indiferent cât ar fi de greu! 

Dacă o problemă nu are niciun fel de soluție și tu nu poți acționa în niciun fel ca să schimbi situația, ce rost are să te mai îngrijorezi?

Nu poți face nimic, dar crezi că grija te va ajuta? Fals! 

O mamă anxioasă îi transmite copilului său anxietatea, nu iubirea! 

Dacă tu spui copilului tău câte griji îți faci pentru el, mesajul care ajunge la el nu este cel de iubire! Nu! Îl vei face și pe el un anxios, adică o persoană cu multe griji mărunte, dar inutile și periculoase pe termen lung. 

De ce să nu-i dai din încrederea ta? De ce să nu-i transmiți că totul va fi bine? De ce-l bombardezi cu frică când ai putea să-i dai putere, prin încredere în el și credință adevărată?

Dacă îl lași în grija cuiva, fă-o, fără a mai cerceta! Adică fără să îți mai folosești imaginația pentru lucruri sumbre gen: aoleu, accidente, viteză, șosele demente. Nu!Schimbă macazul!

Lasă răul din imaginar și vezi frumosul, potențialul fantastic al fiului tău, posibilitatea de a-și realiza visurile pe care nu le poate realiza legat de poala ta. 

Credința adevărată înseamnă să te încredințezi în ceva anume important pentru tine (ușa e închisă, copilul meu e în paza Domnului, părinții mei s-au dus în Rai) fără să-ți mai scormonești mintea cu întrebări anxiogene gen: oare am închis ușa? Oare copilul circulă cu viteză? Oare și-a pus cauciucuri de iarnă? Și așa mai departe. Ce rost are? La ce-ți folosește? Ca să pornești mecanismul distrugerii în trupul tău? Adică să-l bombardezi cu hormonii fricii care-ți vor distruge sănătatea? Merită? Eu zic că nu! 

Uită-te la oamenii încredințați de ceva anume, chiar dacă în mintea altora nu e la fel! Sunt oameni care cred că Pământul e plat și nimeni nu-i poate întoarce din credința lor! Poți să îi convingi că nu au dreptate? Nu! Oricâte argumente științifice le-ai aduce! Degeaba!

Atunci de ce să nu-mi construiesc și eu, credința mea? De ce să nu cred cu toată inima și mintea mea că copilul meu este protejat? Cine mă oprește? Și ce poată să-mi spună cineva ca să mă convingă că nu e așa?

De ce să-mi fac griji, dăunătoare sănătății mele și să nu dorm noaptea? Bun, acum stai strâmb și judecă drept: dacă stau doborât de frică și griji, astea îl ajută pe copilul meu? Aiurea! Va fugi de mine, sau mă va suna mai rar temându-se că-l voi încărca din nou cu frică și angoase, când el are atât de multă nevoie de încredere și putere! 

Sunt mamă și bunică. Știu cum e! Dar tare-mi place să dau copiilor mei putere, încredere și speranță, într-o lume atât de dificilă cum e cea de astăzi. Nu vreau să sufere inutil! De aceea nu le-aș spune de îngrijorările mele nici dacă le-aș avea!

Le spun tot ce stă în puterea lor să facă! Dar dacă ei nu pot gestiona ceva anume (gândurile din capul meu) ce rost are să-i terorizez? Eu îi iubesc cu tot ce au ei,pentru că în mintea mea ei sunt perfecți, așa cum sunt. Nu le scriu că-i iubesc! Le-o spun privindu-i îi ochi și-i las să simtă asta, prin tot ce fac eu cu viața mea. Și asta mi se pare suficient. 

Mai am o tehnică eficientă: dacă văd că cineva (oricine ar fi) vrea să mă facă să mă tem de ceva anume, pur și simplu nu ascult! Nu mă înconjor de personaje care manipulează prin frică (fără un interes diabolic, nu ar încerca să-mi inoculeze în minte așa ceva). 

Nu mă tem de apocalipsă, de moarte sau de vreo divinitate incompletă, care stă să pândească lucruri fără sens!

Mă tem doar să nu-mi irosesc de pomană timpul scurt de pe acest pământ. Mă tem să nu dăruiesc prea puțin, mă tem că nu muncesc îndeajuns ca să devin un om mai bun. În rest? Dumnezeu cu mila! 😀

Dacă îmi iau unfriend de la doamna cu copilul în străinătate, eu una mă las de scris! Nu pentru că aș pierde un prieten! Dar ca să nu-mi mai pierd timpul cu texte al căror mesaj nu ajunge la inima destinatarului dorit. 

În fiecare zi zic că nu mai scriu! Dar când o s-o fac, nu știu. 😜

Vindecarea emoțională

Nu există oameni și superoameni! 

Toți, dar absolut toți oamenii sunt la fel! 

Toți oamenii au aceleași nevoi, dar și aceleași dotări cognitive, fiind capabili să ajungă asemenea „sfinților”, ori „dracilor înpielițați”. 

Cum credeți voi că arată un sfânt? Are aripioare, e zen și deține puteri magice? Nu! Este un om, ca oricare dintre noi, dar care lucrează în permanență cu propriile stări sufletești (emoții) și mai ales cu gândurile din capul lui!

Sfințenia înseamnă să ajungi la starea de nepătimire, adică să nu mai ai frică, mânie, invidie, lăcomie, dorințe sexuale, mândrie, aroganță, lene, tristețe, etc. Adică ceva foarte, foarte greu de obținut! Și să nu credeți că nu sunt doritori! Sunt, slavă Domnului, mulți! Doar că procesul, drumul care duce spre această stare este greu și extrem de dificil de urmat, mai ales în zilele noastre încărcate de stimuli (ispite), care mai de care mai incitant. 

Dar, să spunem că nu-ți propui să ajungi un sfânt. Vrei doar să-ți recapeți echilibrul, sau să-ți vindeci rănile și suferințele acumulate, după mulți ani de experimentări dureroase.

Și asta se obține greu! Și vreau să vă arăt de ce!

Este mult mai ușor să ai emoții negative, nocive, disfuncționale, decât să simți pozitiv: iubire, bucurie, împăcare sau pace. 

Este extrem de simplu să simți furie, frică, tristețe, ură, invidie, pentru că pur și simplu tu nu trebuie să faci nimic! Toate emoțiile astea vin așa, cu de la sine putere, fără un minim efort cognitiv! 

De ce asta? Pentru că așa am fost noi construiți! 

Avem nevoie de toate emoțiile astea, tot așa cum avem nevoie de orice organ din corp. Nu poți trăi fără inimă, ficat, stomac sau pancreas. Toate sunt puse la locul lor, fiecare își face treaba bine, fără să ne întrebe cum, iar lipsa unui singur organ ne poate duce la moarte. 

Cu emoțiile treaba stă cam la fel!

Avem nevoie de frică! Altfel am fi mâncați de fiarele flămânde, sau ne-am pierde viața din întâmplări mărunte, spre exemplu am traversa toți pe roșu sau ne-am cățăra pe orice înălțime, riscând în orice clipă căderea în hău. 

Furia este bună! Fără ea nu am putea să ne protejăm copiii și nici pe noi. Să zicem că cineva ne atacă pruncul. Ce facem? Stăm așa, calmi, zen și relaxați? Nu! Ne înfuriem și sărim la bătaie, sau fugim, ca să nu fim și noi uciși.

Tristețea e bună! Dacă nu am manifesta-o, apropiații nu doar că nu ne-ar ști durerea, dar nici nu ar ști când să ne ajute. 

Emoțiile negative se găsesc tot timpul în creierul nostru! E foarte simplu! 

Venim pe lume „dotați” cu un creier în care se află o zonă numită sistem limbic, în care neuronii se comportă ÎN PERMANENȚĂ ca un sistem RADAR. Adică scanează încontinuu mediul înconjurător pentru a descoperi eventuale pericole. Acolo este centrul în care furia, frica, ura și toate celelalte emoții negative sălășluiesc! 

O să spuneți: Bine, dar eu am tot lucrat și cred că mi-am tratat furia (spre exemplu). Dar de ce tot mai simt, de ce sunt atât de multe cele care mă înfurie? (sau întristează, sau mă sperie, alegeți ce emoție doriți). 

Ei, lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par! 

Creierul nostru este senzațional! Este creat după un tipar greu de înțeles, năucitor. Ziceam că mereu apelăm la emoțiile negative, disfuncționale sau nocive din simplul motiv că ele sunt acolo, la îndemână, le accesezi extrem de ușor, fără nici un efort. 

E mult mai simplu să critici sau să vezi la celălalt un defect decât să accesezi altă zonă a creierului tău (zona prefrontală) pentru a rămâne deschis unei alte perspective sau unui dialog!

Este foarte ușor să critici, să vezi negativul din celălalt pentru că tot ce spui tu că este „negru” la un altul este de fapt, proiecția și reprezentarea propriului tău negru. Sigur, metaforic vorbind.

Adică, e mai simplu să crezi că cel din fața ta este un invidios (spre exemplu) decât să faci un efort cognitiv, să-ți analizezi propriile gândurile și comportamentul. Când vezi invidia la un altul tu nu realizezi că proiectezi în celălalt ceea ce există de fapt în mintea ta! 

Deci, în centrul de comandă (sau radar) din creierul nostru, se află pupitrul de comandă a tuturor emoțiilor negative! 

Tot creierul nostru mai poate face o magie! 

Nu trebuie să întâlnești o situație periculoasă în viața reală! Este suficient să te gândești, că gata, tu poți să simți emoția respectivă, adică îngrijorare, teamă sau panică nedefinită. 

Acum urmează partea cea mai interesantă! 

Să zicem că începi terapia, hotărât să te vindeci. Doar că timpul trece și vezi că nu progresezi foarte mult, sau mai corect spus vezi că trebuie să faci același efort cognitiv zilnic, mereu.

Ca să-ți analizezi gândurile și ca să-ți înțelegi stările emoționale, extrem de diferite, tu trebuie să faci un efort cognitiv semnificativ. Obositoare treabă! Pare mai simplu să te lași purtat de temeri, furii și resentimente, decât să muncești atât. La ce bun? 

Dacă ați citit câte ceva din literatura patristică ați văzut că și sfinții părinți, cât erau ei de sfinți, tot se loveau de necazul acesta!

În efortul lor ascetic de a se apropia de Dumnezeu, asceții au conștientizat că trebuie să muncească cu gândurile și emoțiile lor până la sfârșitul vieții. Adică, o luptă continuă! De aceea este atât de greu! 

Mulți cred că dacă lucrează un an sau și mai puțin, gata, s-au eliberat de orice emoție negativă: frică, mânie, ură, etc. Când constată că mai au de lucru renunță, de multe ori când mai aveau foarte puțin!

De ce sunt lucrurile atât de complicate?

De ce nu te poți vindeca de emoții distructive așa cum te-ai vindeca de o gripă? 

Pentru că nu există nici o metodă pentru a scoate din creier sistemul limbic, responsabilul dramelor noastre. Chiar dacă te-ai opera pe creier și ai scoate acea porțiune, tu nu vei mai fi om (în cazul în care să presupunem că ai supraviețui unei astfel de intervenții). 

Este greu, și parcă pentru a complica și mai mult situația noastră, ce credeți voi că face minunatul nostru creier?

Partea asta e și mai interesantă! 

Oricine știe că somnul este benefic. Atunci când dormim noi credem că tot organismul nostru are parte de odihnă. Fals! 

Avem nevoie de somn pentru că aceea este perioada în care creierul lucrează cel mai febril!

Creierul nostru dă comenzi, scanează, repară, trimite hormoni și provoacă diverse reacții care să ne vindece rănile, etc. 

Da, dar nu face numai atât! Creierul nu ne repară doar trupul! Creierul nostru are grijă ca nu care cumva să uităm emoțiile acelea cu care ne-am născut: frică, furie, etc. Adică, noapte de noapte creierul dă comanda și le REACTUALIZEAZĂ! Visăm! 

Și, în visele noastre noi trăim noaptea tot ceea ce ziua ne-am refuzat să simțim, sau nu am vrut să arătăm că avem. Prin vise trăim și simțim emoțiile de care am vrea să fugim: frică, tristețe, mânie, etc. 

Ne trezim dimineața și trebuie să o luăm de la capăt, cu toate emoțiile noastre! Și dăm vina pe soartă sau pe terapeut, că nu e bun, că nu se pricepe să ne vindece de frici, angoase și mânii.

Tare, nu?

Să ne lămurim: emoțiile (toate) sunt bune! Modul în care le gestionăm poate fi defectuos și de aceea trebuie înțeles, asumat, reparat. Cât se poate, ca să fim în regulă noi cu noi înșine.

Am toate motivele să fiu fericit, dar nu sunt!

Am toate motivele să fiu fericit, dar nu sunt! Cam așa începe Radu, un om sănătos fizic, cu o familie fericită și o afacere prosperă. Recunoaște că duhovnicul îl tot îndeamnă la rugăciune și bietul de el se străduie cât poate, dar cu toate astea simte că tot nu e în regulă, el cu el. 

Nu-i spun părerea mea, știu că nu asta îl interesează și nici nu i-ar fi de folos, dar, în câteva secunde creierul meu procesează, caută prin sertărașe și încerc să găsesc un mod în care să-i explic, pe scurt, o teorie întreagă. 

Nu i-am spus, dar știu că altfel nu se poate: Ca să te rogi, trebuie să ai liniște sufletească. 

Ca să ai liniște sufletească, trebuie să te cunoști. 

Ca să te cunoști, trebuie să înțelegi care este tiparul tău emoțional și cognitiv. 

Ca să înțelegi tiparul, trebuie să îți analizezi propria minte, gândurile, dar și emoțiile care se ascund în spatele fiecărui gând. 

Abia când descoperi care este tiparul tău, modul obișnuit de a gândi și emoția preferată de organism, ei, abia atunci poate începe vindecarea. 

Nu este ușor să rezumi în câteva fraze învățătura din zeci de cărți, dar șansa mea este că oamenii sunt „destupați”, pricep repede și au încredere într-un specialist. 

Teoria asta poate că îi va ajuta și pe alții, așa că v-o prezint, la fel cum i-am explicat-o prietenului meu. 

Să zicem că sunt patru copii, crescuți în familii sau medii diferite. Unuia i se oferă câte un pahar cu lapte, în fiecare dimineață. Altul primește zilnic, tot la micul dejun, o ceașcă de cafea. Al treilea are parte de o supă rece, zi de zi, pe stomacul gol. Și, în sfârșit ultimul, care primește dis-de-dimineață câte o porție de unt gol, fără pâine. 

Zi după zi, fiecare copil se obișnuiește cu mâncarea respectivă. Cresc mari și chiar dacă la maturitate ajung să aibă cam tot ce și-au dorit, se trezesc că înfulecă dimineața mâncarea cu care au fost obișnuiți.

Acum să ne imaginăm că mâncarea cu care au fost obișnuiți copiii sunt de fapt emoțiile cu care aceștia s-au învățat.

Fiecare dintre noi se obișnuiește cu un tipar anume, și de aceea vedem oameni atât de diferiți.

Unii sunt veseli și spontani, alții răutăcioși și puși mereu pe harță, unii triști și depresivi și alții extrem de anxioși, fricoși și veșnic îngrijorați.

Așa cum te poți obișnui cu un fel anume de mâncare, tot la fel te obișnuiești și cu o stare sau o emoție anume.

Oamenii sunt triști pentru că s-au obișnuit așa. Tot la fel cei mânioși, fricoși sau cei plini de ură și resentimente.

De ce nu poate un furios să se transforme peste noapte într-un om calm? Hai să vedem! 

În primul rând trebuie să înțelegem ce se întâmplă în organismul fiecărui om. Să zicem că ești copil și ai parte de evenimente care te înspăimântă. Când ceva anume ne sperie (pe oricare dintre noi), creierul nostru detectează pericolul și imediat dă semnalul în întregul trup. Adică, hipotalamusul produce adrenalină, aceasta invadează corpul, blochează alte funcții importante, ajunge la suprarenale unde se produc alți hormoni numiți glucocorticoizi, hormoni care vor invada alte organe, suprasolicitându-le.

Asta ar fi o foarte scurtă și simplificată schemă, desigur, funcționarea creierului și declanșarea hormonilor în organism deși se produc în fracțiuni de secundă au explicații extrem de complexe și încărcate de tot felul de denumiri, dar asta înseamnă ani de studii care nu pot fi rezumați aici.

Ideea însă, pe scurt, este cea pe care v-am spus-o mai sus. Adică atunci când simțim o emoție (oricare ar fi ea) corpul nostru este asaltat de tot felul de hormoni, în funcție de ceea ce simțim noi și creierul percepe ca fiind adevărat.

Atenție, creierul ia de bun ce simți și gândești tu, nu ceea ce se întâmplă cu adevărat! Adică, dacă eu aud un zgomot afară și cred că un hoț vine să-mi facă rău, creierul deja se apucă de treabă. Adică voi simți imediat cum îmi sare inima din piept, voi simți și alte efecte, dar nu voi percepe tot ce se întâmplă în organismul meu. Adică nu voi simți hormonii din suprarenale, dar asta nu înseamnă că aceștia nu-și fac treaba.

Dacă am simți sau am vedea dezastrele pe care le provoacă acești hormoni, am avea grijă de sănătatea noastră emoțională. Dar, fiindcă nu conștientizăm nimic din activitatea creierului nostru, nu suntem atenți nici la emoțiile și nici la sentimentele noastre, pe care le considerăm inofensive. Nu este așa!

De la psihic (adică de la emoțiile și gândurile noastre) pleacă toate necazurile din organism. 

Dar, să revenim. Ziceam deci că, indiferent că este adevărat sau nu, gândul la ceva anume produce reacții în întregul organism. Revenind la copiii cu felurile de mâncare:

Așa cum unul s-a obișnuit cu laptele, așa e altul obișnuit cu serotonina. Adică cu hormonul produs în stările de liniște, relaxare și bucurie. Copilul se învață, sau mai bine spus corpul lui se obișnuiește cu acest hormon.

Dacă nu ai lapte în casă nu ai ce face, trebuie să pleci să cumperi. În cazul hormonilor, nu ai de unde să-i procuri așa că trebuie singur să ți-i prepari. Cum? Gândind!

Pur și simplu îți amintești de o bucurie recentă sau te relaxezi, meditând, pe o muzică ce te duce cu gândul la concediu, vacanță și prieteni. 

Acum, să ne gândim la copilul obișnuit cu cafea. Sau la un copil obișnuit să se teamă, să fie criticat constant sau devalorizat. Creierul său s-a obișnuit să producă un hormon specific acestor emoții, hormon numit adrenalină.

Așa cum organismul uman se obișnuiește cu cafea, la fel face și cu adrenalina. Dacă nu ai cafea trupul tău se revoltă, adică simți cum tremuri sau ești ca o mămăligă.

Dacă nu ai adrenalină, ce faci? Nu, nu te duci să cumperi! Începi să gândești! Îți aduci aminte că nu ai închis ușa cu cheia de două ori, îți amintești de o datorie mai veche și te apucă teama că nu vei avea cum să o plătești și tot felul de alte asemenea gânduri care vor pune creierul la treabă, adică îl va determina să producă hormonul cu care te-ai obișnuit.

Și uite așa vezi anxiosul care nu-și poate vindeca fricile pentru că de fapt mintea lui produce gândurile care-l îmbolnăvesc. 

Fix la fel este și cu celelalte emoții. Fiecare cu tiparul său, fiecare cu hormonii pe care-i bombardează zi de zi, ceas de ceas în organismul nostru. 

Ce am vrut să spun cu toate acestea? Că mintea noastră produce hormonii cu care (atenție) corpul nostru s-a obișnuit!

De aceea este grea vindecarea! Pentru că trebuie să te monitorizezi tu pe tine, să fii atent la ce anume te gândești cel mai des, dar mai ales ce simți tu vis-a-vis de acele gânduri. 

Nici un proces de vindecare nu poate începe fără acest efort. Dar, dacă descoperi tiparul, modul de a gândi și emoțiile din spatele gândurilor, ei, abia atunci putem vorbi de următorul pas! 

Imaginația

Nu știu de ce, dar eu ori de câte ori am avut câte o nedumerire am căutat răspuns, uneori ani de zile, fără să abandonez. Pur și simplu!

Nu pot accepta ceva dacă nu înțeleg! Nu fac nimic din ce mi s-ar putea impune dacă nu înțeleg logica. Așa am fost mereu, un om nițel defect! 😃

Dacă ceva nu se potrivește în mintea mea atunci nu mă las până nu mă dumiresc. De aceea am studiat Teologia. Pentru ca să pricep eu, cu mintea mea, ce și cum. De aceea am stăruit să parcurg toți pașii necesari pentru a fi psihoterapeut. Pentru mine. Ca să înțeleg, să analizez, să trec prin filtrul rațiunii, să discern. 

Astăzi mi-am adus aminte de una dintre nedumeririle mele. Se întâmpla acum mulți, mulți ani, pe vremea când făceam eu, cu de la mine putere, paralela între scrierile lui Vlachos și cele ale prof. Stăniloae. 

Ei, cum tot studiam eu psihoterapia arhim. Vlachos , aflu, cu stupefacție, că acesta interzicea cu desăvîrşire imaginația. Pe atunci nu pricepeam de ce.

Spre surprinderea mea, tot în timpul acela, am găsit un text din prof. Stăniloae care m-a cucerit definitiv.

Ce zicea părintele profesor?

Zicea cam așa: Imaginația este forța iubirii, iar iubirea este forța imaginației. 

Trebuie să recunosc că textul marelui nostru teolog m-a răvășit. Am citit și am căutat mult timp după aceea și, într-un sfârșit am înțeles. Și m-am liniștit. Desigur, în ceea ce privește întrebarea cu imaginația pentru că, din nefericire, găsesc eu mereu alte și alte întrebări pe care să mi le pun. Și o iau de la capăt cu căutările.

Dar acum vreau să spun câte ceva despre imaginație. 

Ani întregi m-am străduit să înțeleg cine avea dreptate : Vlachos sau Stăniloae? 

Ei bine, amândoi aveau dreptate doar că fiecare se referea la alt mod de a-ți folosi imaginația. Cum nu se spunea explicit despre asta, nimic nu m-a împiedicat să caut și să cercetez, mult timp. 

Vlachos interzicea imaginația pentru că, într-adevăr aceasta este extrem de periculoasă atunci când nu este folosită rațional și cu discernământ. 

Am probat și eu spusele lui și am văzut că avea dreptate. Spre exemplu, dacă vrei să nu mai mănânci ceva, să spunem dulciuri, poți să apelezi la voință și cu nițel efort vei reuși. Asta cu condiția să alungi din imaginația ta orice reprezentare te-ar tenta. Dar, dacă îți vine prin minte să guști ceva dulce și îți folosești imaginația pentru a vedea cu ochii minții prăjitura preferată, dacă îți imaginezi forma și textura ei și te mai și vezi pe tine savurând-o, ei bine, atunci ai pierdut bătălia și oricâtă voință vei avea până la urmă sfârșești prin a înfuleca prăjitura preferată.

Dacă nu ți-ai fi imaginat-o, ai fi rămas în abstinență. Dacă ți-ai folosit imaginația, ai pierdut. Eu am probat asta. Și mi-a ieșit, fix cum spunea Vlachos. 😜

Ei, dar cum să trăiesc eu fără imaginație? 

Pentru că m-am îndrăgostit definitiv de scrierile marelui nostru teolog Stăniloae, am crezut, mult timp că doar el are dreptate. Și l-am ascultat! Mi-am folosit imaginația pentru a descoperi în ceilalți binele și frumosul. Și mi-a ieșit, întotdeauna.

Săptămâna trecută am fost în Israel. Acolo am stat mai mult de vorbă cu un beduin autentic, cu palestinieni arabi dar și cu palestinieni creștini și desigur, am stat de vorbă și cu israelieni.

Faptul că am făcut apel la imaginație, faptul că i-am văzut cu ochii minții pe fiecare în parte așa cum am vrut eu, i-au făcut pe aceștia să se deschidă, să fie buni, calzi și ospitalieri, fix ca în mintea mea. Nu m-au interesat problemele lor teritoriale și nici conflictele dintre ei. M-au interesat ei, ca oameni și am constatat că fiecare avea partea lui de bine și de frumos. Întâlnirea cu oamenii aceia străini a fost minunată. Am aflat lucruri, m-am îmbogățit sufletește și pur și simplu m-am bucurat și mi-a făcut mare plăcere să discut cu ei. 

Da, e adevărat, mie mi-a trebuit mult timp să mă dumiresc ce e cu imaginația. Dar și când m-am lămurit! Acum totul pare atât de simplu!

Abia acum, înțelegând cu fiecare neuron și celulă în parte, am și eu confort emoțional. 

Nu imaginația este problema noastră!

Imaginația poate fi bună sau rea, după cum o folosești. Pentru că m-am specializat în hipnoză, am învățat să mă relaxez în cele mai complexe momente. Pot să fac apel la imaginație urgent pentru a-mi regla respirația, pulsul și tensiunea. Doar imaginând!

Nu, nu mai fac apel la imaginație ca să mă înfurii sau să mă tem de ceva anume. Nu apelez la ea când vreau să nu mănânc ceva. Nu apelez la imagini când zbor cu avionul sau când călătoresc. Nu, nu și iar nu!

Nu vreau să-mi imaginez accidente, moarte, cutremur, foame, demoni, boală, hoți și dușmani!

În mintea mea nu există aceste reprezentări și chiar dacă încearcă să își facă loc, am eu ac de cojocul lor! 

Dacă mintea mea imaginează să zicem un accident, ei bine, eu știu că tot mintea mea poate imagina ceva frumos. Cine mă oprește? Cine poate pune stăpânire pe mintea, gândurile și imaginația mea? Doar eu! Așa că de ce să nu schimb imaginea? 

Dacă nu-ți convine un post de televiziune, ce faci? Schimbi canalul! Apeși telecomanda! De ce să nu o faci și cu mintea ta? Cine te-ar putea opri? 

Imaginația este forța iubirii! Nu poți iubi fără ea!

Poți găsi frumusețe, pace și iubire oriunde îți imaginezi. În oameni, în locuri, sau chiar în inima ta. Iubesc imaginația așa cum îl iubesc pe părintele Stăniloae. Doamne, câtă dreptate avea! ❤️❤️❤️

Durerea emoțională

Sigur, nu toate bolile fizice au legătură cu trăirile și sentimentele noastre pentru că venim pe lume cu destule moșteniri genetice, sau ajungem în contact cu microbi ori cu diferiți viruși care ne pot îmbolnăvi. 

Dar, una dintre principalele cauze a durerilor și a bolilor fizice este durerea emoţională.

Formele durerii emoționale sunt: ura, furia, resentimentul, autocompătimirea, vinovăţia, deprimarea, gelozia, cel mai slab sentiment de iritare, etc. 

Ajungem la suferință emoțională după mulții ani pe care i-am petrecut învățând să comparăm, să analizăm, să judecăm, să condamnăm, să respingem, să nu acceptăm. 

Oare când am început să ne comparăm noi cu ceilalți? Și oare când și cine ne-a făcut să ne simțim inferiori, mici și nesemnificativi, sau cum am ajuns să credem că numai noi suntem buni și merităm mai mult? 

Când am învățat oare să-l judecăm pe celălalt, de cele mai multe ori un om total necunoscut nouă? Oare cine ne-a rănit atât de mult încât am devenit sceptici, neîncrezători, geloși sau mult prea posesivi? 

Când ne-a fost tăiat elanul, sau ce piedici am întâmpinat de am căzut pe drum? 

Fiecare experiență de viață trăită de fiecare în parte, ne-a îndepărtat unul de celalalt. Fiecare durere a fost personală, mereu mai importantă decât a altuia! 

Ajungem să ne construim proprii idoli, în mintea și gândurile noastre, ignorând adevărul demonstrat. 

Oare cum am ajuns să nu ne mai putem descotorosi de furie, egoism, critică, blamare, judecată și etichetare? Simplu! Ani de zile ne construim propria realitate, în mintea și gândurile noastre. Începem să gândim compulsiv, trăim fiecare stare proastă a noastră ca pe ceva ce e din motive externe nouă. Nu înțelegem că emoțiile, trăirile și suferințele psihice ne sunt date de noi înșine, de credințele, prejudecățile și gândurile noastre! 

De unde oare am învățat lipsa de responsabilitate? De ce credem că celălalt este vinovat pentru ce simțim noi, în intimitatea noastră? De unde am învățat încrâncenarea? De la un vers eminescian? „O luptă e viața, deci te luptă…” 

Viața nu este o luptă cu ceilalți! Nici cu natura ciclică și schimbătoare! Am crezut noi așa, în sinea noastră că trebuie să luptăm cu vremurile și cu ceilalți, pentru tot ce dorim să obținem.

Ce utopie! Ce pierdere de timp! 

Ne naștem perfecți, dar mediul și experiențele de viață ne pervertesc, ne fac să ne îndepărtăm unul de altul și chiar de noi înșine. 

Nu ne mai acceptăm, ne criticăm constant, ne etichetăm, ne blamăm și ne facem viața un iad permanent. Fugim de lume să ne ascundem suferința pentru că dorim din tot sufletul să fim mereu valorizați, văzuți ca fiind perfecți, cum credem noi că suntem sau că am fost, odată. 

Arătăm permanent o mască falsă care să arate că suntem de fericiți și puternici, de parcă altuia i-ar păsa! 

Ani de zile învățăm suferința, apoi vrem să ne facem bine într-un timp record. 

Dacă ani întregi ai criticat și judecat pe alții și pe tine, cât timp crezi că îți va lua să repari ce ai stricat? Trei zile, sau o lună, sau ani întregi? Fiecare suferință emoțională este dureroasă. Fiecare durere psihică este o acumulare de greșeli multiple.

Nu te poți vindeca repede și nici altcineva nu poate îndrepta ceea ce singur, în mintea ta, ai stricat. 

Sănătatea emoțională înseamnă să vrei să vezi adevărul, așa cum este el, nu cum îl crezi tu, să te privești sincer în adâncul tău, să-ți recunoști durerea și să repari. 

Da, este frustrant să suferi și să nu poți apela la nimic din exterior! Medicația poate ameliora simptome, dar vindecarea nu poate avea loc fără conștientizare, exercițiu și perseverență. 

Frica, furia, invidia, lăcomia, ura, ranchiuna, mândria, aroganța sau tristețea nu se vindecă cu ceaiuri sau medicamente!

Gândirea compulsivă, iureșul din minte, resentimentele, doliul și rănile din trecut nu trec cu două hapuri și trei ceaiuri de păpădie. 

Ani de zile te-ai străduit să te lupți, în zadar!

Viața nu e o luptă cu alții! În viață trebuie să te lupți cu propriile dureri emoționale, să le transformi în bucurie și conștientizare, ca să-ți poți trăi viața ta, nu a altuia. 

Dar dacă nu ai știut cum?

 Învață, întreabă, încearcă! 

Frica de frică

Cel mai frecvent, anxietatea şi frica apar în situații de pericol și amenințare. De multe ori, chiar în lipsa unei primejdii, teama reușește să capete diverse forme, de natură diferită: frica de moarte, frica de animale sau insecte, frica de boli, frica de hoți, frica de accident etc.

Pentru a ne depăși teama avem nevoie să învățăm cum să ne raportăm la sentimentele de frică în aşa fel încât să ne schimbăm viața, lăsând cât mai puțin loc anxietății.

Cei care au experimentat în viața lor măcar un atac de panică știu cât de neplăcut poate fi acest episod în care apare mai ales teama de moarte. Pe lângă frica paralizantă de sfârșit şi teama că sănătatea ne va fi distrusă, mai poate apărea frica de câini sau de multe alte lucruri.

Temerile pot dispărea complet dacă vom munci noi cu noi pentru a le controla sau dacă vom dori să învățăm cum putem trăi cu ele.

De unde vine teama? S-a constatat, încă din cele mai vechi timpuri, că mecanismul de apariție a fricii este protecția. Acest mecanism ne-a protejat, întotdeauna, de pericol. Multor oameni le este instinctiv frică de șerpi, deoarece au moștenit de la strămoși acest mecanism de protecție. Supraviețuirea noastră ca specie se datorează acestei emoții, frica. Din vechime, cei care se temeau de șerpi și, în consecință, îi evitau, aveau mai multe șanse să nu moară de la mușcătura otrăvitoare, decât cei care arătau curaj față de aceste târâtoare. Frica ne-a ajutat să supraviețuim iar acest mecanism de protecție îl transmitem şi noi, la urmași.

Atunci când creierul simte pericolul, frica este cea care ne face să simțim dorința arzătoare de a scăpa din situația sau locul periculos. Mulți oameni se tem de înălțimi. Dar nu putem fi conștienți de acest lucru decât atunci când îl experimentăm. Dacă ne urcăm la o înălțime mare, creierul nostru, simțind pericolul, va declanșa alarma iar noi vom dori cu ardoare să părăsim acel loc.

Frica nu numai că ne ajută să ne protejăm de pericol în timpul producerii acestuia, ci este şi cea care ne ajută să evităm chiar riscuri potențiale, ori de câte ori este posibil.

Oricine are frică de înălțimi nu se va putea urca pe un acoperiș fără să nu își amintească emoțiile neplăcute şi puternice sau ceea ce a mai simțit atunci când a fost ultima dată acolo.

Teama de moarte care apare în astfel de cazuri este aceea care ne poate salva viața, evitând riscul de a cădea. Frica este deci răspunsul organismului la amenințarea că se poate pierde ceva valoros, poate chiar viața.

În zilele noastre, mediul în care trăim s-a schimbat fundamental față de mediul în care au locuit strămoșii noștri. Astăzi, frica nu mai este în concordanță cu supraviețuirea noastră. Din păcate, oamenii de azi au o mulțime de temeri sociale care îi împiedică să-şi atingă scopurile. Adesea, ei se tem de lucruri care nu reprezintă un pericol real sau a căror amenințare este neglijabilă.

Probabilitatea de a muri în urma prăbușirii unui avion de pasageri este de unu la opt milioane. Cu toate acestea, o mulțime de oameni se tem să călătorească cu avionul. Se tem pentru că au fost speriați de știrile care prezintă diferite accidente aviatice cu un număr impresionant de victime. Dar, din studii reiese că locul în care mor aproximativ 80% dintre oameni este patul personal. Ciudat, dar nimeni nu se teme de patul său cu toate că probabilitatea ca acesta să fie locul în care își va găsi sfârșitul este atât de mare!

Multe temeri, de altfel destul de obișnuite, pot ajunge să ia forme necontrolate. Astfel, o preocupare naturală pentru siguranța copiilor se poate transforma în paranoia acută. Teama de a-ți pierde viața sau de a te răni se poate transforma în manie sau obsesie. Există oameni care petrec o mulțime de timp în singurătate, încercând să se protejeze de presupusele pericolele care pândesc în stradă.

Este important să înțelegem care este baza fricii. De foarte multe ori motivul acesteia este lipsa de încredere și incertitudinea viitorului. Oamenii se tem să acționeze pentru că, sau se tem de consecințele acțiunilor lor, sau se tem că făcând ceva acesta va fi neapărat ceva rău. Se comportă astfel ca orice copil care a fost pedepsit sau acuzat pentru fapte greșite și, prin urmare, oamenii se lipsesc de dreptul de a face o greșeală. Te-ai gândit ce pericol reprezintă o acțiunea greșită? Un eșec ce poate însemna? Este atât de dificil să te ridici și să mergi mai departe?! Dacă ne uităm la biografiile oamenilor de succes vedem că aproape toți au căzut, de mai multe ori.

O metodă eficientă de a scăpa de temeri este să încetați să vă mai fie frică de frică. Cu frica trebuie să luptăm cu propria ei armă. Pentru a învinge frica trebuie să facem ceea ce ne face să ne temem cel mai mult.

O altă metodă de a depăși acest obstacol nu există. Dacă vrei să înveți cum să înoți trebuie să sari în apă. Deci, pentru a învinge teama trebuie să reținem aceste două propoziții:

Fă ceea ce te temi să faci.

Fă acest lucru cât mai mult și mai des posibil. 

Cu frica trebuie să luptăm. Ea ne trage în jos și ne absoarbe energia. Dar, o teamă pe care o controlăm adaugă energie și inspiră încredere. Apoi încrederea va crește cu fiecare zi ce trece, pentru că fiecare pas va fi mai ușor și mai simplu. Trebuie doar să învățăm să ne depășim teama.

Pentru asta, în fiecare zi, încearcă să faci ceea ce îți este frică. Să fie o acțiune foarte simplă. Dacă te sperie să vorbești cu un străin, începe să te adresezi mai întâi unui vecin. Încearcă apoi să lărgești cercul persoanelor. 

Ce fel de reacție are o persoană încercată de un sentiment de teamă? Mai întâi există dorința de a elimina obiectul fricii. În cazul în care o persoană are frică de șerpi, va fugi când va vedea un șarpe iar reticența (sau frica de a nu repeta apariția acestui sentiment) îl va face să evite șerpii pe cât posibil. Un astfel de om nu-şi va construi locuința în apropierea lor. Aceste două reacții sugerează cât de mult ne bazăm pe instinctele noastre. 

Un om care se teme de moartea cauzată de un accident de avion, va evita instinctiv avioanele. Dar dacă el trebuie brusc să zboare undeva, va încerca să facă tot ceea ce poate pentru a nu simți frica. De exemplu va consuma alcool sau va bea sedative care să-l calmeze. Aceste acțiuni demonstrează ce poate face cineva căruia îi este frică de frică. Dar, un astfel de comportament nu are de cele mai multe ori nici un sens. După luptăm cu teama ducem o luptă şi cu instinctele. Și dacă vrem să câștige instinctele, nu ar trebui să urmăm logica lor, care este cea indicată în paragrafele de mai sus.

Desigur, în timpul unui atac de frică, comportamentul cel mai logic pentru noi este să fugim sau să încercăm să scăpăm de atacurile de panica. Dar această logică ne spune doar că instinctele noastre trebuie să câștige! Şi, paradoxal, dorința noastră de a nu mai simți alertă (pentru a atinge starea de perfectă liniște) este de fapt ceea ce întreține frica şi starea de anxietate permanentă. Doar atunci când vom ajunge să înțelegem că stările de neliniște pot fi acceptate ca stări normale, naturale şi sănătoase, atunci vom putea să ne controlăm temerile ajungând la starea de echilibru pe care nu o putem dobândi atâta timp cât avem frică de frică.

Fragment din cartea mea, „Sănătatea Emoțională”

Cărți dezvoltare personală

Sănătatea emoțională

O carte (309 pagini) care descoperă punctele comune și legătura dintre învățătura patristică, spiritualitate și psihologie.
Cartea „Sănătatea Emoțională” este puntea dintre spiritualitate și neuro-științe, o carte care demonstrează faptul că fiecare emoție trăită are puternice repercusiuni asupra funcționalității ființei umane.

Lucrarea reprezintă o sistematizare a conexiunilor dintre teologie și psihologie, legături confirmate acum de către știință. Ura, invidia, mânia, frica sau lăcomia produc dezastre în armonia proprie persoanei, așa cum a fost ea creată, perfectă.

Punctul de vedere al învățăturii creștine a fost pus în lumina argumentelor științifice, cu scopul de a-i evidenția frumusețea și valabilitatea, dar și pentru a accesibiliza mai mult teoriile psihologiei cognitive sau pe cele ale neuro-științelor.

Cartea „Sănătatea Emoțională“ reprezintă un util și plăcut prilej de lectură, prin intermediul căruia cititorul poate surprinde frumusețea și utilitatea învățăturilor patristice pe care autoarea le-a pus în armonie deplină cu studiile cercetătorilor contemporani.

Dacă doriți să achiziționați această carte vă rog să trimiteți un mesaj de pe pagina de Contact sau să o cumpărați direct, online, de pe site.

Cărți pentru copii de la 1 la 4 ani

Prima carte, primele emoții – carte pentru copii cu vărsta între 6 luni și 2 ani

Cei trei purceluși – carte pentru copii cu vărsta între 2 și 4 ani

Noua mea jucărie – carte pentru copii cu vărsta între 2 și 4 ani

Culorile curcubeului – carte pentru copii cu vărsta între 2 și 4 ani

Dacă doriți să achiziționați aceste 4 cărți pentru copii vă rog să trimiteți un mesaj de pe pagina de Contact.