Îmi iubesc copilul, așa că-mi fac griji pentru el

În fiecare zi îmi spun că nu voi mai scrie, dar mă pomenesc mereu cu niște idei în minte de-mi vine imediat să le zic și altora.

Poate că sunt persoane care au nevoie să afle ceea ce eu am găsit. Au fost destule momente în care și mie mi-ar fi fost de folos niște idei, să aflu mai rapid ce, cum și de ce. Nu am găsit atunci, dar a fost mai bine așa. Am avut mai mult timp pentru căutat! 

Ieri am citit pe o postare, un text care mi-a dat multă bătaie de cap. O doamnă îi scria fiului său, aflat la studii sau la muncă în altă țară, cât de mult îl iubește, dar și ce griji își face pentru el. 

Ei, textul ăsta mi-a rămas așa, agățat într-un colț de minte și m-am tot gândit: Cum aș putea eu să-i spun femeii aceleia că toată dragostea ei extrem de grijulie este nocivă pentru copil?

Dacă spui unei mame așa ceva, ori riști să ți-o iei după cap, ori îți faci un inamic (dacă mesajul tău nu ajunge complet, adică nu înțelege tot ce ai vrut să spui). Riscant! 😬

Sunt și eu mamă. Am și eu un copil care ani întregi a stat departe de mine, a condus pe timp de iarnă, pe șosele proaste, sau a trecut prin alte situații cu potențial periculos. 

Știu cum e și știu ce spun! 

Și, la urma urmei, nu profesia ci mai ales experiența mă califică și îmi dă dreptul să spun: dacă nu am mai fost eu un om extrem de anxios, atunci nu știu cine să fi fost! 

Am avut și eu milioane de griji, dar și frici nemăsurate. Mă temeam de câini, de sărăcie, de boală și de moarte, și încă pe atât. Ce am făcut? Am muncit, gândit, analizat, discernut, separat. Cu tenacitate, perseverență și curaj. Într-un final am reușit să le vin de hac și grijilor mărunte, dar și fricilor paralizante!

De ce să nu spun ce am gândit și cum am reușit? De ce să nu poată și alții? Am convingerea că oricine poate! Trebuie doar să vrea! Să asculte, să discearnă, să analizeze. Să treacă totul prin filtrul rațiunii și abia apoi să acționeze. Nu înainte! 

În fiecare zi zic că nu mai scriu. Dar, pentru că nimeni până acum nu mi-a dat peste mână, sau nu m-a muștruluit, îmi mai dau o șansă. Poate reușesc! 😃

Ziceam de grijile acestea mărunte, dar care ne fac extrem de mult rău, pe termen lung. 

Acum mulți ani, într-una din zile am fost plecați de acasă, de dis-de-dimineață până seara târziu, la Iași, cu diverse treburi. Ne-am luat ce aveam nevoie, am verificat să fie totul în ordine, am închis ușa (de două ori) și ne-am pornit la drum. În ultima clipă mi-am adus aminte că nu luasem o carte, ne-am coborât din mașină, eu am luat ce-mi trebuia, am mai verificat odată apoi, la drum! 

Am stat o zi întreagă în Iași iar pe seară ne-am întors acasă. Am parcat în curte și înainte să coborâm din mașină ne-am apucat să căutăm cheia de la casă, ca să putem intra. Am căutat noi și am tot căutat, dar nimic. Într-un final, coborâm, hotărâți să găsim o soluție de a pătrunde în casă, fără să producem daune prea multe. Dar, stupoare! Când am ajuns în dreptul ușii de întrare, ce credeți că am văzut? Cheia, atârnând în ușă! 

Da, în vânzoleala aceea, de plecare, fiecare dintre noi a fost încredințat că celălalt va închide ușa (de două ori) și va lua cu el cheia. De dimineață până seara, casa noastră a stat așa singurică, vulnerabilă și descuiată și ne-a așteptat. Pe noi, sau pe oricare ar fi ajuns mai devreme. 🤔

Ce e cu asta? Păi, e mare lucru! E ziua în care eu am descoperit (prin cunoaștere și experiență) ce înseamnă de fapt credința. 

În ziua aceea noi am reușit să fim extrem de relaxați, să ne vedem de treburile noastre fără să ne gândim o secundă la casa noastră dragă. Eram convinși că totul e în ordine așa că ne-am comportat ca atare și am rezolvat de minune tot ce aveam de rezolvat. 

Doamna care a scris textul de care ziceam, pentru fiul ei, spunea la un moment că și-a încredințat copilul Măicuței Domnului, dar tot mai stă îngrijorată. 

Păi, eu cred că nu prea l-a încredințat!

Când ești încredințat de ceva, adică când ai o credință puternică, nu te mai temi de nimic. 

A CREDE nu înseamnă A ȘTI!

Crezi ceva nu pentru că știi, sau pentru că ai dovezi solide în sensul acesta! Crezi ceva pentru că așa VREI tu!

Pentru mine „crede și nu cerceta” nu înseamnă să nu cauți, să nu vrei să știi anumite lucruri. Nu are a face cu necercetatul în sensul de a nu căuta mereu alte și alte informații. Altfel ai rămâne un incult, needucat. Din contra! Caută, citește, informează-te, studiază, vezi de cunoaște cât mai mult! Cunoașterea înseamnă putere. Cine te vrea slab? 

Să zicem că ai o grijă majoră legată de un subiect anume, să zicem subiectul X. 

A crede, a fi încredințat de ceva anume, înseamnă să lași subiectul X deoparte, să nu-l mai cercetezi (adică mintea ta să nu mai fie preocupată de subiectul X). Înseamnă că tu te relaxezi, despovărat de subiectul X și te gândești la alte subiecte, sau acționezi pentru a rezolva problemele curente, cele ce sunt în puterea și la îndemâna ta. 

Dacă tu crezi ceva (nu știi, nu ai dovezi, doar crezi!), dacă într-adevăr îți încredințezi soarta copilului în mâna Celui care ți l-a dat, atunci vezi-ți de treaba ta, vezi ce poți face, rămâi încredințat că are pază bună și vezi ce stă la îndemâna ta să faci!

Rezolvă ce poți rezolva, pentru că orice problemă are cel puțin două soluții. Discerne! Alege! Acționează acolo unde se poate asta! Și, apoi, dacă ai o problemă la care găsești o cale de rezolvare: de ce nu muncești în sensul ăsta?

Decât să te îngrijorezi, rezolvă, indiferent cât ar fi de greu! 

Dacă o problemă nu are niciun fel de soluție și tu nu poți acționa în niciun fel ca să schimbi situația, ce rost are să te mai îngrijorezi?

Nu poți face nimic, dar crezi că grija te va ajuta? Fals! 

O mamă anxioasă îi transmite copilului său anxietatea, nu iubirea! 

Dacă tu spui copilului tău câte griji îți faci pentru el, mesajul care ajunge la el nu este cel de iubire! Nu! Îl vei face și pe el un anxios, adică o persoană cu multe griji mărunte, dar inutile și periculoase pe termen lung. 

De ce să nu-i dai din încrederea ta? De ce să nu-i transmiți că totul va fi bine? De ce-l bombardezi cu frică când ai putea să-i dai putere, prin încredere în el și credință adevărată?

Dacă îl lași în grija cuiva, fă-o, fără a mai cerceta! Adică fără să îți mai folosești imaginația pentru lucruri sumbre gen: aoleu, accidente, viteză, șosele demente. Nu!Schimbă macazul!

Lasă răul din imaginar și vezi frumosul, potențialul fantastic al fiului tău, posibilitatea de a-și realiza visurile pe care nu le poate realiza legat de poala ta. 

Credința adevărată înseamnă să te încredințezi în ceva anume important pentru tine (ușa e închisă, copilul meu e în paza Domnului, părinții mei s-au dus în Rai) fără să-ți mai scormonești mintea cu întrebări anxiogene gen: oare am închis ușa? Oare copilul circulă cu viteză? Oare și-a pus cauciucuri de iarnă? Și așa mai departe. Ce rost are? La ce-ți folosește? Ca să pornești mecanismul distrugerii în trupul tău? Adică să-l bombardezi cu hormonii fricii care-ți vor distruge sănătatea? Merită? Eu zic că nu! 

Uită-te la oamenii încredințați de ceva anume, chiar dacă în mintea altora nu e la fel! Sunt oameni care cred că Pământul e plat și nimeni nu-i poate întoarce din credința lor! Poți să îi convingi că nu au dreptate? Nu! Oricâte argumente științifice le-ai aduce! Degeaba!

Atunci de ce să nu-mi construiesc și eu, credința mea? De ce să nu cred cu toată inima și mintea mea că copilul meu este protejat? Cine mă oprește? Și ce poată să-mi spună cineva ca să mă convingă că nu e așa?

De ce să-mi fac griji, dăunătoare sănătății mele și să nu dorm noaptea? Bun, acum stai strâmb și judecă drept: dacă stau doborât de frică și griji, astea îl ajută pe copilul meu? Aiurea! Va fugi de mine, sau mă va suna mai rar temându-se că-l voi încărca din nou cu frică și angoase, când el are atât de multă nevoie de încredere și putere! 

Sunt mamă și bunică. Știu cum e! Dar tare-mi place să dau copiilor mei putere, încredere și speranță, într-o lume atât de dificilă cum e cea de astăzi. Nu vreau să sufere inutil! De aceea nu le-aș spune de îngrijorările mele nici dacă le-aș avea!

Le spun tot ce stă în puterea lor să facă! Dar dacă ei nu pot gestiona ceva anume (gândurile din capul meu) ce rost are să-i terorizez? Eu îi iubesc cu tot ce au ei,pentru că în mintea mea ei sunt perfecți, așa cum sunt. Nu le scriu că-i iubesc! Le-o spun privindu-i îi ochi și-i las să simtă asta, prin tot ce fac eu cu viața mea. Și asta mi se pare suficient. 

Mai am o tehnică eficientă: dacă văd că cineva (oricine ar fi) vrea să mă facă să mă tem de ceva anume, pur și simplu nu ascult! Nu mă înconjor de personaje care manipulează prin frică (fără un interes diabolic, nu ar încerca să-mi inoculeze în minte așa ceva). 

Nu mă tem de apocalipsă, de moarte sau de vreo divinitate incompletă, care stă să pândească lucruri fără sens!

Mă tem doar să nu-mi irosesc de pomană timpul scurt de pe acest pământ. Mă tem să nu dăruiesc prea puțin, mă tem că nu muncesc îndeajuns ca să devin un om mai bun. În rest? Dumnezeu cu mila! 😀

Dacă îmi iau unfriend de la doamna cu copilul în străinătate, eu una mă las de scris! Nu pentru că aș pierde un prieten! Dar ca să nu-mi mai pierd timpul cu texte al căror mesaj nu ajunge la inima destinatarului dorit. 

În fiecare zi zic că nu mai scriu! Dar când o s-o fac, nu știu. 😜

Vindecarea emoțională

Nu există oameni și superoameni! 

Toți, dar absolut toți oamenii sunt la fel! 

Toți oamenii au aceleași nevoi, dar și aceleași dotări cognitive, fiind capabili să ajungă asemenea „sfinților”, ori „dracilor înpielițați”. 

Cum credeți voi că arată un sfânt? Are aripioare, e zen și deține puteri magice? Nu! Este un om, ca oricare dintre noi, dar care lucrează în permanență cu propriile stări sufletești (emoții) și mai ales cu gândurile din capul lui!

Sfințenia înseamnă să ajungi la starea de nepătimire, adică să nu mai ai frică, mânie, invidie, lăcomie, dorințe sexuale, mândrie, aroganță, lene, tristețe, etc. Adică ceva foarte, foarte greu de obținut! Și să nu credeți că nu sunt doritori! Sunt, slavă Domnului, mulți! Doar că procesul, drumul care duce spre această stare este greu și extrem de dificil de urmat, mai ales în zilele noastre încărcate de stimuli (ispite), care mai de care mai incitant. 

Dar, să spunem că nu-ți propui să ajungi un sfânt. Vrei doar să-ți recapeți echilibrul, sau să-ți vindeci rănile și suferințele acumulate, după mulți ani de experimentări dureroase.

Și asta se obține greu! Și vreau să vă arăt de ce!

Este mult mai ușor să ai emoții negative, nocive, disfuncționale, decât să simți pozitiv: iubire, bucurie, împăcare sau pace. 

Este extrem de simplu să simți furie, frică, tristețe, ură, invidie, pentru că pur și simplu tu nu trebuie să faci nimic! Toate emoțiile astea vin așa, cu de la sine putere, fără un minim efort cognitiv! 

De ce asta? Pentru că așa am fost noi construiți! 

Avem nevoie de toate emoțiile astea, tot așa cum avem nevoie de orice organ din corp. Nu poți trăi fără inimă, ficat, stomac sau pancreas. Toate sunt puse la locul lor, fiecare își face treaba bine, fără să ne întrebe cum, iar lipsa unui singur organ ne poate duce la moarte. 

Cu emoțiile treaba stă cam la fel!

Avem nevoie de frică! Altfel am fi mâncați de fiarele flămânde, sau ne-am pierde viața din întâmplări mărunte, spre exemplu am traversa toți pe roșu sau ne-am cățăra pe orice înălțime, riscând în orice clipă căderea în hău. 

Furia este bună! Fără ea nu am putea să ne protejăm copiii și nici pe noi. Să zicem că cineva ne atacă pruncul. Ce facem? Stăm așa, calmi, zen și relaxați? Nu! Ne înfuriem și sărim la bătaie, sau fugim, ca să nu fim și noi uciși.

Tristețea e bună! Dacă nu am manifesta-o, apropiații nu doar că nu ne-ar ști durerea, dar nici nu ar ști când să ne ajute. 

Emoțiile negative se găsesc tot timpul în creierul nostru! E foarte simplu! 

Venim pe lume „dotați” cu un creier în care se află o zonă numită sistem limbic, în care neuronii se comportă ÎN PERMANENȚĂ ca un sistem RADAR. Adică scanează încontinuu mediul înconjurător pentru a descoperi eventuale pericole. Acolo este centrul în care furia, frica, ura și toate celelalte emoții negative sălășluiesc! 

O să spuneți: Bine, dar eu am tot lucrat și cred că mi-am tratat furia (spre exemplu). Dar de ce tot mai simt, de ce sunt atât de multe cele care mă înfurie? (sau întristează, sau mă sperie, alegeți ce emoție doriți). 

Ei, lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par! 

Creierul nostru este senzațional! Este creat după un tipar greu de înțeles, năucitor. Ziceam că mereu apelăm la emoțiile negative, disfuncționale sau nocive din simplul motiv că ele sunt acolo, la îndemână, le accesezi extrem de ușor, fără nici un efort. 

E mult mai simplu să critici sau să vezi la celălalt un defect decât să accesezi altă zonă a creierului tău (zona prefrontală) pentru a rămâne deschis unei alte perspective sau unui dialog!

Este foarte ușor să critici, să vezi negativul din celălalt pentru că tot ce spui tu că este „negru” la un altul este de fapt, proiecția și reprezentarea propriului tău negru. Sigur, metaforic vorbind.

Adică, e mai simplu să crezi că cel din fața ta este un invidios (spre exemplu) decât să faci un efort cognitiv, să-ți analizezi propriile gândurile și comportamentul. Când vezi invidia la un altul tu nu realizezi că proiectezi în celălalt ceea ce există de fapt în mintea ta! 

Deci, în centrul de comandă (sau radar) din creierul nostru, se află pupitrul de comandă a tuturor emoțiilor negative! 

Tot creierul nostru mai poate face o magie! 

Nu trebuie să întâlnești o situație periculoasă în viața reală! Este suficient să te gândești, că gata, tu poți să simți emoția respectivă, adică îngrijorare, teamă sau panică nedefinită. 

Acum urmează partea cea mai interesantă! 

Să zicem că începi terapia, hotărât să te vindeci. Doar că timpul trece și vezi că nu progresezi foarte mult, sau mai corect spus vezi că trebuie să faci același efort cognitiv zilnic, mereu.

Ca să-ți analizezi gândurile și ca să-ți înțelegi stările emoționale, extrem de diferite, tu trebuie să faci un efort cognitiv semnificativ. Obositoare treabă! Pare mai simplu să te lași purtat de temeri, furii și resentimente, decât să muncești atât. La ce bun? 

Dacă ați citit câte ceva din literatura patristică ați văzut că și sfinții părinți, cât erau ei de sfinți, tot se loveau de necazul acesta!

În efortul lor ascetic de a se apropia de Dumnezeu, asceții au conștientizat că trebuie să muncească cu gândurile și emoțiile lor până la sfârșitul vieții. Adică, o luptă continuă! De aceea este atât de greu! 

Mulți cred că dacă lucrează un an sau și mai puțin, gata, s-au eliberat de orice emoție negativă: frică, mânie, ură, etc. Când constată că mai au de lucru renunță, de multe ori când mai aveau foarte puțin!

De ce sunt lucrurile atât de complicate?

De ce nu te poți vindeca de emoții distructive așa cum te-ai vindeca de o gripă? 

Pentru că nu există nici o metodă pentru a scoate din creier sistemul limbic, responsabilul dramelor noastre. Chiar dacă te-ai opera pe creier și ai scoate acea porțiune, tu nu vei mai fi om (în cazul în care să presupunem că ai supraviețui unei astfel de intervenții). 

Este greu, și parcă pentru a complica și mai mult situația noastră, ce credeți voi că face minunatul nostru creier?

Partea asta e și mai interesantă! 

Oricine știe că somnul este benefic. Atunci când dormim noi credem că tot organismul nostru are parte de odihnă. Fals! 

Avem nevoie de somn pentru că aceea este perioada în care creierul lucrează cel mai febril!

Creierul nostru dă comenzi, scanează, repară, trimite hormoni și provoacă diverse reacții care să ne vindece rănile, etc. 

Da, dar nu face numai atât! Creierul nu ne repară doar trupul! Creierul nostru are grijă ca nu care cumva să uităm emoțiile acelea cu care ne-am născut: frică, furie, etc. Adică, noapte de noapte creierul dă comanda și le REACTUALIZEAZĂ! Visăm! 

Și, în visele noastre noi trăim noaptea tot ceea ce ziua ne-am refuzat să simțim, sau nu am vrut să arătăm că avem. Prin vise trăim și simțim emoțiile de care am vrea să fugim: frică, tristețe, mânie, etc. 

Ne trezim dimineața și trebuie să o luăm de la capăt, cu toate emoțiile noastre! Și dăm vina pe soartă sau pe terapeut, că nu e bun, că nu se pricepe să ne vindece de frici, angoase și mânii.

Tare, nu?

Să ne lămurim: emoțiile (toate) sunt bune! Modul în care le gestionăm poate fi defectuos și de aceea trebuie înțeles, asumat, reparat. Cât se poate, ca să fim în regulă noi cu noi înșine.

Am toate motivele să fiu fericit, dar nu sunt!

Am toate motivele să fiu fericit, dar nu sunt! Cam așa începe Radu, un om sănătos fizic, cu o familie fericită și o afacere prosperă. Recunoaște că duhovnicul îl tot îndeamnă la rugăciune și bietul de el se străduie cât poate, dar cu toate astea simte că tot nu e în regulă, el cu el. 

Nu-i spun părerea mea, știu că nu asta îl interesează și nici nu i-ar fi de folos, dar, în câteva secunde creierul meu procesează, caută prin sertărașe și încerc să găsesc un mod în care să-i explic, pe scurt, o teorie întreagă. 

Nu i-am spus, dar știu că altfel nu se poate: Ca să te rogi, trebuie să ai liniște sufletească. 

Ca să ai liniște sufletească, trebuie să te cunoști. 

Ca să te cunoști, trebuie să înțelegi care este tiparul tău emoțional și cognitiv. 

Ca să înțelegi tiparul, trebuie să îți analizezi propria minte, gândurile, dar și emoțiile care se ascund în spatele fiecărui gând. 

Abia când descoperi care este tiparul tău, modul obișnuit de a gândi și emoția preferată de organism, ei, abia atunci poate începe vindecarea. 

Nu este ușor să rezumi în câteva fraze învățătura din zeci de cărți, dar șansa mea este că oamenii sunt „destupați”, pricep repede și au încredere într-un specialist. 

Teoria asta poate că îi va ajuta și pe alții, așa că v-o prezint, la fel cum i-am explicat-o prietenului meu. 

Să zicem că sunt patru copii, crescuți în familii sau medii diferite. Unuia i se oferă câte un pahar cu lapte, în fiecare dimineață. Altul primește zilnic, tot la micul dejun, o ceașcă de cafea. Al treilea are parte de o supă rece, zi de zi, pe stomacul gol. Și, în sfârșit ultimul, care primește dis-de-dimineață câte o porție de unt gol, fără pâine. 

Zi după zi, fiecare copil se obișnuiește cu mâncarea respectivă. Cresc mari și chiar dacă la maturitate ajung să aibă cam tot ce și-au dorit, se trezesc că înfulecă dimineața mâncarea cu care au fost obișnuiți.

Acum să ne imaginăm că mâncarea cu care au fost obișnuiți copiii sunt de fapt emoțiile cu care aceștia s-au învățat.

Fiecare dintre noi se obișnuiește cu un tipar anume, și de aceea vedem oameni atât de diferiți.

Unii sunt veseli și spontani, alții răutăcioși și puși mereu pe harță, unii triști și depresivi și alții extrem de anxioși, fricoși și veșnic îngrijorați.

Așa cum te poți obișnui cu un fel anume de mâncare, tot la fel te obișnuiești și cu o stare sau o emoție anume.

Oamenii sunt triști pentru că s-au obișnuit așa. Tot la fel cei mânioși, fricoși sau cei plini de ură și resentimente.

De ce nu poate un furios să se transforme peste noapte într-un om calm? Hai să vedem! 

În primul rând trebuie să înțelegem ce se întâmplă în organismul fiecărui om. Să zicem că ești copil și ai parte de evenimente care te înspăimântă. Când ceva anume ne sperie (pe oricare dintre noi), creierul nostru detectează pericolul și imediat dă semnalul în întregul trup. Adică, hipotalamusul produce adrenalină, aceasta invadează corpul, blochează alte funcții importante, ajunge la suprarenale unde se produc alți hormoni numiți glucocorticoizi, hormoni care vor invada alte organe, suprasolicitându-le.

Asta ar fi o foarte scurtă și simplificată schemă, desigur, funcționarea creierului și declanșarea hormonilor în organism deși se produc în fracțiuni de secundă au explicații extrem de complexe și încărcate de tot felul de denumiri, dar asta înseamnă ani de studii care nu pot fi rezumați aici.

Ideea însă, pe scurt, este cea pe care v-am spus-o mai sus. Adică atunci când simțim o emoție (oricare ar fi ea) corpul nostru este asaltat de tot felul de hormoni, în funcție de ceea ce simțim noi și creierul percepe ca fiind adevărat.

Atenție, creierul ia de bun ce simți și gândești tu, nu ceea ce se întâmplă cu adevărat! Adică, dacă eu aud un zgomot afară și cred că un hoț vine să-mi facă rău, creierul deja se apucă de treabă. Adică voi simți imediat cum îmi sare inima din piept, voi simți și alte efecte, dar nu voi percepe tot ce se întâmplă în organismul meu. Adică nu voi simți hormonii din suprarenale, dar asta nu înseamnă că aceștia nu-și fac treaba.

Dacă am simți sau am vedea dezastrele pe care le provoacă acești hormoni, am avea grijă de sănătatea noastră emoțională. Dar, fiindcă nu conștientizăm nimic din activitatea creierului nostru, nu suntem atenți nici la emoțiile și nici la sentimentele noastre, pe care le considerăm inofensive. Nu este așa!

De la psihic (adică de la emoțiile și gândurile noastre) pleacă toate necazurile din organism. 

Dar, să revenim. Ziceam deci că, indiferent că este adevărat sau nu, gândul la ceva anume produce reacții în întregul organism. Revenind la copiii cu felurile de mâncare:

Așa cum unul s-a obișnuit cu laptele, așa e altul obișnuit cu serotonina. Adică cu hormonul produs în stările de liniște, relaxare și bucurie. Copilul se învață, sau mai bine spus corpul lui se obișnuiește cu acest hormon.

Dacă nu ai lapte în casă nu ai ce face, trebuie să pleci să cumperi. În cazul hormonilor, nu ai de unde să-i procuri așa că trebuie singur să ți-i prepari. Cum? Gândind!

Pur și simplu îți amintești de o bucurie recentă sau te relaxezi, meditând, pe o muzică ce te duce cu gândul la concediu, vacanță și prieteni. 

Acum, să ne gândim la copilul obișnuit cu cafea. Sau la un copil obișnuit să se teamă, să fie criticat constant sau devalorizat. Creierul său s-a obișnuit să producă un hormon specific acestor emoții, hormon numit adrenalină.

Așa cum organismul uman se obișnuiește cu cafea, la fel face și cu adrenalina. Dacă nu ai cafea trupul tău se revoltă, adică simți cum tremuri sau ești ca o mămăligă.

Dacă nu ai adrenalină, ce faci? Nu, nu te duci să cumperi! Începi să gândești! Îți aduci aminte că nu ai închis ușa cu cheia de două ori, îți amintești de o datorie mai veche și te apucă teama că nu vei avea cum să o plătești și tot felul de alte asemenea gânduri care vor pune creierul la treabă, adică îl va determina să producă hormonul cu care te-ai obișnuit.

Și uite așa vezi anxiosul care nu-și poate vindeca fricile pentru că de fapt mintea lui produce gândurile care-l îmbolnăvesc. 

Fix la fel este și cu celelalte emoții. Fiecare cu tiparul său, fiecare cu hormonii pe care-i bombardează zi de zi, ceas de ceas în organismul nostru. 

Ce am vrut să spun cu toate acestea? Că mintea noastră produce hormonii cu care (atenție) corpul nostru s-a obișnuit!

De aceea este grea vindecarea! Pentru că trebuie să te monitorizezi tu pe tine, să fii atent la ce anume te gândești cel mai des, dar mai ales ce simți tu vis-a-vis de acele gânduri. 

Nici un proces de vindecare nu poate începe fără acest efort. Dar, dacă descoperi tiparul, modul de a gândi și emoțiile din spatele gândurilor, ei, abia atunci putem vorbi de următorul pas! 

Povestea noastră

Psihologia pozitivă și discursurile motivaționale nu funcționează pe termen lung.

V-ați întrebat vreodată de ce? Și eu am făcut-o! Și mă gândesc de multă vreme la asta. De aceea o să vă spun o poveste, chiar dacă mulți dintre voi o știu.

Se spune că era odată un copil care se juca sănătos, liber și bucuros, în palatul familiei. Părinții îl iubeau enorm și pentru că-și doreau cu disperare ca pruncul lor să fie mereu fericit, protejat și ferit de toate relele lumii, i-au interzis cu desăvîrşire ieșirea din palat. 

Numai că, așa cum procedează de obicei orice copil curios, și băiatul din povestea noastră a nesocotit sfaturile părinților și într-o bună zi a ieșit singur, pe furiș, din curtea palatului. A plecat în lume, așa cum pleacă la un moment dat orice copil din casa părintească.

Fiecare copil protejat, iubit, apărat, fericit, va dori odată și odată să cunoască, să afle singur ce se ascunde dincolo de ziduri, departe de casa părintească. 

Tânărul din povestea noastră nu a mers prea mult că a și văzut, la o margine de drum, un bătrân ce abia își târa picioarele, apoi, într-un șanț a văzut un om tare bolnav, mai departe a zărit un cadavru în descompunere și nu departe de toate acestea a întâlnit un ascet. 

Mare a mai fost uimirea copilului! 

Nimeni nu-i vorbise despre așa ceva! Nu auzise în toată viața lui să existe: bătrânețe, boală, moarte, suferință. 

Ciudat, dar tânărul din povestea noastră nu fuge oripilat de cele văzute! Nu-și cheamă părinții în ajutor și nici nu se întoarce în palatul ce-i oferea atât de multă protecție, ci ia o hotărâre radicală, de mare curaj: își părăsește familia, cea care-l iubise protejându-l atât de mult, renunță la confortul și siguranța palatului și pleacă în lume, să caute o cale sau un mod pentru a se elibera de toată suferința lumii. 

Povestea asta e tare cunoscută, dar nu este așa că pare o poveste singulară, care nu ne privește pe noi?

Da, tânărul acela se numea Budha Gautama iar povestea sa, chiar dacă aparține altei culturi, poate reprezenta ceva și pentru noi.

Mi-am adus aminte de povestea asta pentru că, în mintea mea, pe mulți dintre noi îi asemăn acestui copil. 

Suntem crescuți în iubire, protejați și feriți de relele lumii, ca și cum acestea nu ar exista! Plecăm din casa părintească convinși că lumea e minunată și frumoasă, că oamenii sunt buni și toleranți iar noi vom avea parte de o viață plină de bucurii și fericire. 

Orice discurs motivațional, sau repetarea mecanică a unor fraze pozitive și încurajatoare, nu ne feresc de crudul adevăr!  

Suferința există! Boala, moartea și durerea ne pândesc după colț!

Atunci când refuzăm să le acceptăm ca fiind reale, sfârșim prin a suferi și mai mult. 

Copiii noștri alintați, protejați și iubiți vor descoperi și ei, stupefiați, că adevărul este altul decât cel pentru care au fost pregătiți. 

Sigur, nu vă spun o noutate! De când e lumea și pământul oamenii au căutat cu disperare fericirea. Cu toții vrem să avem parte de plăcere și fugim, ca dracu de tămâie, de durere. Asta înseamnă, din păcate, că nu suntem pregătiți pentru viață! 

Oricât ai fi de optimist și oricât de pozitivă ți-ar fi atitudinea, nu poți ignora adevărul!

Oamenii nu sunt așa cum ne închipuim noi, în naivitatea noastră. Nici noi nu suntem îngeri. În sufletul fiecăruia dintre noi șade câte un demon, sau mai mulți. Dar e mai comod să ne prefacem că nu există, să nu vrem să vedem, să ne astupăm urechile când se vorbește despre asta. 

Dintre toate viețuitoarele de pe fața Pământului, omul este cel mai inteligent și creativ, dar și cel mai crud! Orice animal ucide pentru a se hrăni, dar numai un om poate provoca suferință altui om, nu din necesitate, ci din pură plăcere. 

Animalele de pradă au în instinct conservarea și pentru asta se hrănesc cu ceea ce le-a fost dat. Animalele nu au conștiință, știm asta, pentru că nici cel mai feroce animal nu ucide din frică, mânie, ură sau… plăcere.

Eu nu am auzit niciodată ca un urs să ucidă un lup doar pentru a-i arăta cine e adevăratul lider, sau ca să-l convingă că el deține adevărul (ursul crede că mierea este un aliment hrănitor, iar ăsta este adevărul lui). 

E suficient să citești puțină istorie ca să vezi cât de crud și sadic poate fi omul. Lupte cu gladiatori, sclavie, inchiziție, robie, război, holocaust, lagăre de exterminare, gulag, experimentul Pitești, vă spun câte ceva? 

Citim istoria ca și cum nimic nu ne poate atinge! Rămânem indiferenți la suferința altor popoare pentru că nu sunt „ca noi”. Ne închinăm cu evlavie la un Dumnezeu pe care-l percepem ca fiind ceva ce nu poate include durere, suferință și boală. Iubirea ne veghează! Unde? Când? 

Credem naiv, în bunătate și magie. Și nu este vorba aici că alții au fost, sau că încă mai sunt oameni răi! Și noi putem fi, sau suntem, prin indiferență și nepăsare, nu mai mult! 

Da, știu. Nu vă place! Acesta nu este un text care să vă placă!

Nimănui nu-i place să audă așa ceva pentru că toți am crescut cumva strâmb, cu credința ciudată că dacă ascundem mizeria sub preș, aceasta nici nu mai există! 

Dragii mei, viața înseamnă și durere, boală, mizerie, haos, moarte, suferință. Nu poți, oricât ai vrea, să nu le întâlnești!

Oamenii ajung să facă lucruri nebunești, doar ca să scape de suferință. Unii aleargă disperați să atingă obiecte care vindecă cumva magic, deoarece au primit eticheta de „tămăduitor”.

Alții cochetează sau chiar se înrolează în diverse mișcări religioase care propun „iluminarea” sau depășirea durerilor sufletești, pe când unii resping realitatea și se aruncă în neant, nepăsători la durerea celor ce rămân. Prea puțini sunt cei ce caută vindecarea în ei. Prea puțini. 

În lumea asta există multă durere!

Nu este corect să-ți crești sau să-ți educi copilul ascunzând toate acestea! Lasă-l să vadă, să înțeleagă, să priceapă tot ce aparține omenirii întregi.

Învață-l să fie bun, dar pregătit să întâlnească răutatea.

Educă-l să știe ce să facă ca să se mențină sănătos, dar nu-i ascunde faptul că există boală!

Lasă-l să vadă că există moarte, doar așa va înțelege mai bine cum să trăiască frumos! 

Oricât de mult ai proteja un copil, oricât ți-ai dori ca el să fie fericit, viața îi va arăta adevărata sa față, cu tot ce are ea, bun și rău. 

Copiii alintați și hiperprotejați, cărora li se oferă totul fără să li se ceară ceva în schimb, sunt, din nefericire, cei care vor suferi cel mai mult!

Natura are legile ei. Dacă nu le cunoști, nu înseamnă că ești protejat. Dacă nu ești educat să-ți asumi greșelile, cum vei putea oare să-ți asumi propria viață, cu tot ce ai trăit, făcut și simțit? 

Orice părinte își dorește ce e mai bun pentru copilul său! Este firesc, normal și indicat să fie așa. Dar pregătirea pentru viață nu înseamnă fericire eternă. Înseamnă și urâtul și haosul ce poate apărea atunci când nu cunoști întregul, dar și când nu știi, sau nu vrei să te responsabilizezi. 

Fiecare dintre noi este un mic Budha, anonim, care încearcă cu disperare să găsească calea ce duce la sfârșitul suferinței lui.

Nu vrem să suferim! Nu vrem durere, boală și moarte! Dar nici nu vom ajunge să fim fericiți prin negare și iresponsabilitate. Calea există, dar se pare că e mult mai grea decât tot urâtul lumii la un loc! 

Ne comparăm cu alții, până într-o zi

Maturitatea, (ca să nu spun bătrânețea) aduce multe beneficii, am mai spus asta, dar nu voi înceta să o repet. Și nu o spun ca pe o formă de încurajare! O spun fiindcă este o realitate pe care mulți o ignoră, de cele mai multe ori prin neconștientizare.

Când te maturizezi poți privi cu  luciditate și îngăduință greșelile sau erorile tinereții. Vine și vremea când descoperi că nu mai gândești într-un anume mod, care altădată ți se părea „normal”. 

Uite, un lucru pe care îl facem  în tinerețe, dar care dispare la un moment, nu știm unde, dar nici nu realizăm când anume am încetat să-l practicăm: 

Când ești tânăr, pentru că nu ai experiență și nici suficiente informații, începi să te compari cu alții. Toți facem asta, pentru că atunci când ești tânăr nu ai înțelepciunea necesară pentru a-ți construi propriile standarde.

Pentru că în mintea unui tânăr valorile nu sunt destul de clare sau metabolizate, acesta are nevoie de repere după care să-și definească propria personalitate, așa că trage cu ochiul, vede direcțiile sau țelurile altora și se compară cu aceștia. 

Ne ghidăm după reușitele sau eșecurile altora, pentru a ne găsi propriul drum. Invidiem ceea ce ni se pare că am merita noi mai mult și credem într-un mod naiv că putem obține ușor ceea ce au alții, sau ne criticăm pe noi înșine pentru ceea ce reușește un altul, mai bun decât noi, într-un domeniu anume. 

Invidiem și criticăm. Este vremea când ne devenim nouă înșine propriul călău, este momentul în care criticul nostru interior începe să ne certe, neîndurător. Nu suntem suficient de buni (în comparație cu alții) sau acumulăm frustrări când vedem că nu avem acces la drumul pe care alții au apucat. 

Ne comparăm cu alții și suferim, sau devenim aroganți și antipatici. Apoi…

Apoi vine o vreme când viața te învață răbdarea. Nici nu știi când și cum, dar observi că toate condițiile tale de viață au devenit personale și realizezi că traiectoria vieții tale nu mai este, sub nicio formă comparabilă cu a altora. 

La maturitate poți cu ușurință să te descotorosești de frustrări. Pentru că abia acum ai răgaz să stai de vorbă cu tine și să îți descoperi, stupefiat, propriile adâncuri.

Abia acum afli cine ești cu adevărat, ce vrei, dar și ce poți face și ce nu. Descoperi că toate problemele vieții tale au generat soluții unice și pur personale, inaplicabile altora. 

Vezi clar că orice scop pe care ți l-ai propus vreodată a avut un parcurs adaptat doar ție și personalității tale.

La maturitate descoperi că încă mai ai multe de dus la bun sfârșit, ori atât de multe altele de început, încât a te compara cu alții devine nu doar inutil ci și contraproductiv. 

Când te uiți în urmă vezi că nimeni, dar absolut nimeni nu are o viață identică cu a ta. Descoperi că ești unic, așa cum fiecare altul este, unic în calitățile și defectele tale. 

Un om se compară cu alții când este încă tânăr și nu se cunoaște pe el însuși. Apoi, se va maturiza și el, într-o zi.

Ne comparăm cu alții până când descoperim că singura noastră cale de progres este compararea cu noi înșine. Doar noi putem ști totul despre noi! Cum am fost, cum suntem, ce vrem și putem deveni.

Educația sexuală, pericol pentru copiii noștri?

Am și eu, ca tot omul, clipele mele de revoltă, stupoare și neputință. Nu urlu, nu izbesc și nici nu mă trântesc de pământ. 

Gândesc. Analizez. Scriu. Ca acum, când un titlu de carte m-a dat peste cap. Așa că de dimineață mă tot întreb: cât de inuman trebuie să fii ca să nu-ți pese de cei ce vin după tine? De tineri, de copii. 

Dacă ar fi să întrebăm un părinte ce și-ar dori cel mai mult pentru copilul său, ce ne-ar spune? Că ar vrea ca acesta să aibă parte de educație. 

De acord, nu există nimic mai important decât școala, educația, cultura!

Atunci, mă întreb eu, de ce li se refuză educația tocmai celor ce au mai mare nevoie de ea? 

Să spunem că unui copil îi este foame. Ce îi spui? Că foamea este rea, diabolică și trebuie suprimată? Spui că cel ce simte asta este „defect” și că foamea e ceva care se poate manifesta doar la adulți? Îl înveți sau îl obligi să nu mai simtă setea, pentru că e ceva rău, care îl va distruge? 

Cine și-ar educa astfel copilul? Câți neuroni trebuie să ai ca să gândești așa? 

Foamea este bună! Dacă nu ți-ar fi foame ai sta așa, bien merci, până te-ar lua moartea. Nu ai ști când să mănânci și nici nu ar mai trebui să muncești. Nu ai avea nevoie de nimic! Ai sta așa, inert, nesimțitor și leneș și ai trăi atât timp cât altcineva te-ar hrăni. 

Setea este bună! Trupul nostru, alcătuit din molecule are în jur de 70% apă și nu ar putea funcționa dacă nu ar fi hidratat. Dacă în organism proporția apei scade la sub 50% înseamnă că deja ești mort. 

Ce ne învățăm copiii? Că setea vine de la dracu, sau că nu e bine să simți așa ceva? E dreptul exclusiv al adulților? Doar „oamenilor mari” le este permisă senzația de foame sau de sete? 

Da, știu, am exagerat puțin. Nimeni nu-și educă copilul ca acesta să nu simtă foame sau sete! De ce? Pentru că acestea sunt nevoi vitale care mențin organismul în echilibru funcțional. 

Nu am vrut să exagerez de amorul artei. Voiam să dau exemple de funcționare normală a unui organism! Cu toții simțim și fiecare dintre noi știe cum este deoarece așa am fost noi creați, cu nevoile acestea venim „la pachet”.

Deci nu este vorba de a dori să le ai sau nu. Aici nu poți alege! Dar ai dreptul să înțelegi. Adulții au obligația de a le spune copiilor ce este foamea, care este rolul său, care ar fi pericolele și care avantajele.

Exact la fel este cu educația sexuală, refuzată copiilor noștri. Orice adolescent o să simtă hormonii tropăindu-i prin vene. Orice tânăr va simți o atracție ciudată pentru vreun partener de sex opus. Ciudat nu este că simte (ca la foame). Ciudat ar fi să nu simtă atracție sau dorință.

Nimeni nu poate impune altcuiva ce și când să simtă!  Poate să se dea orice lege doriți, care să pedepsească pe cei care simt foame, că nimeni nu va putea opri așa ceva! 

Nu există nicio justificare care să explice rațional refuzul de a explica unui tânăr ce se întâmplă în trupul lui! 

Nu poți pretinde că așa ceva nu există! Dacă nu îi vorbești unui copil despre foame nu înseamnă că el nu va mai mânca. Dar copilul are dreptul să cunoască de unde vine foamea și care este rolul său!

Toți hormonii care țopăie prin sângele unui tânăr au rolul lor, bine definit. Noi, ca umanitate, nu ne-am mai fi înmulțit dacă părinții noștri nu erau invadați de acest tip de hormoni. Cei care se dau astăzi sfinți, pudici și evlavioși, interzicând educația copiilor noștri, sunt tot niște oameni născuți din persoane cu aceleași nevoi (foame, sete, atracție sexuală). 

Să ne educăm copiii să mănânce când le este foame și să se hidrateze când simt sete nu este totuna cu educația sexuală. Acolo nu îi înveți cum și ce să facă! Îi înveți ce se întâmplă cu organismul uman, ce rol au și de ce hormonii se manifestă într-un anume fel, de ce trebuie să se ferească, care sunt comportamentele deviante și nocive, de ce trebuie să comunice, să întrebe, să înțeleagă. 

Copiii au nevoie de educație! Dacă nu vorbești despre un subiect sau dacă refuzi punerea lui în discuție nu înseamnă decât că nu am depășit Evul Mediu. Cine oare ar vrea să fim atât de înapoi? 

Imaginația

Nu știu de ce, dar eu ori de câte ori am avut câte o nedumerire am căutat răspuns, uneori ani de zile, fără să abandonez. Pur și simplu!

Nu pot accepta ceva dacă nu înțeleg! Nu fac nimic din ce mi s-ar putea impune dacă nu înțeleg logica. Așa am fost mereu, un om nițel defect! 😃

Dacă ceva nu se potrivește în mintea mea atunci nu mă las până nu mă dumiresc. De aceea am studiat Teologia. Pentru ca să pricep eu, cu mintea mea, ce și cum. De aceea am stăruit să parcurg toți pașii necesari pentru a fi psihoterapeut. Pentru mine. Ca să înțeleg, să analizez, să trec prin filtrul rațiunii, să discern. 

Astăzi mi-am adus aminte de una dintre nedumeririle mele. Se întâmpla acum mulți, mulți ani, pe vremea când făceam eu, cu de la mine putere, paralela între scrierile lui Vlachos și cele ale prof. Stăniloae. 

Ei, cum tot studiam eu psihoterapia arhim. Vlachos , aflu, cu stupefacție, că acesta interzicea cu desăvîrşire imaginația. Pe atunci nu pricepeam de ce.

Spre surprinderea mea, tot în timpul acela, am găsit un text din prof. Stăniloae care m-a cucerit definitiv.

Ce zicea părintele profesor?

Zicea cam așa: Imaginația este forța iubirii, iar iubirea este forța imaginației. 

Trebuie să recunosc că textul marelui nostru teolog m-a răvășit. Am citit și am căutat mult timp după aceea și, într-un sfârșit am înțeles. Și m-am liniștit. Desigur, în ceea ce privește întrebarea cu imaginația pentru că, din nefericire, găsesc eu mereu alte și alte întrebări pe care să mi le pun. Și o iau de la capăt cu căutările.

Dar acum vreau să spun câte ceva despre imaginație. 

Ani întregi m-am străduit să înțeleg cine avea dreptate : Vlachos sau Stăniloae? 

Ei bine, amândoi aveau dreptate doar că fiecare se referea la alt mod de a-ți folosi imaginația. Cum nu se spunea explicit despre asta, nimic nu m-a împiedicat să caut și să cercetez, mult timp. 

Vlachos interzicea imaginația pentru că, într-adevăr aceasta este extrem de periculoasă atunci când nu este folosită rațional și cu discernământ. 

Am probat și eu spusele lui și am văzut că avea dreptate. Spre exemplu, dacă vrei să nu mai mănânci ceva, să spunem dulciuri, poți să apelezi la voință și cu nițel efort vei reuși. Asta cu condiția să alungi din imaginația ta orice reprezentare te-ar tenta. Dar, dacă îți vine prin minte să guști ceva dulce și îți folosești imaginația pentru a vedea cu ochii minții prăjitura preferată, dacă îți imaginezi forma și textura ei și te mai și vezi pe tine savurând-o, ei bine, atunci ai pierdut bătălia și oricâtă voință vei avea până la urmă sfârșești prin a înfuleca prăjitura preferată.

Dacă nu ți-ai fi imaginat-o, ai fi rămas în abstinență. Dacă ți-ai folosit imaginația, ai pierdut. Eu am probat asta. Și mi-a ieșit, fix cum spunea Vlachos. 😜

Ei, dar cum să trăiesc eu fără imaginație? 

Pentru că m-am îndrăgostit definitiv de scrierile marelui nostru teolog Stăniloae, am crezut, mult timp că doar el are dreptate. Și l-am ascultat! Mi-am folosit imaginația pentru a descoperi în ceilalți binele și frumosul. Și mi-a ieșit, întotdeauna.

Săptămâna trecută am fost în Israel. Acolo am stat mai mult de vorbă cu un beduin autentic, cu palestinieni arabi dar și cu palestinieni creștini și desigur, am stat de vorbă și cu israelieni.

Faptul că am făcut apel la imaginație, faptul că i-am văzut cu ochii minții pe fiecare în parte așa cum am vrut eu, i-au făcut pe aceștia să se deschidă, să fie buni, calzi și ospitalieri, fix ca în mintea mea. Nu m-au interesat problemele lor teritoriale și nici conflictele dintre ei. M-au interesat ei, ca oameni și am constatat că fiecare avea partea lui de bine și de frumos. Întâlnirea cu oamenii aceia străini a fost minunată. Am aflat lucruri, m-am îmbogățit sufletește și pur și simplu m-am bucurat și mi-a făcut mare plăcere să discut cu ei. 

Da, e adevărat, mie mi-a trebuit mult timp să mă dumiresc ce e cu imaginația. Dar și când m-am lămurit! Acum totul pare atât de simplu!

Abia acum, înțelegând cu fiecare neuron și celulă în parte, am și eu confort emoțional. 

Nu imaginația este problema noastră!

Imaginația poate fi bună sau rea, după cum o folosești. Pentru că m-am specializat în hipnoză, am învățat să mă relaxez în cele mai complexe momente. Pot să fac apel la imaginație urgent pentru a-mi regla respirația, pulsul și tensiunea. Doar imaginând!

Nu, nu mai fac apel la imaginație ca să mă înfurii sau să mă tem de ceva anume. Nu apelez la ea când vreau să nu mănânc ceva. Nu apelez la imagini când zbor cu avionul sau când călătoresc. Nu, nu și iar nu!

Nu vreau să-mi imaginez accidente, moarte, cutremur, foame, demoni, boală, hoți și dușmani!

În mintea mea nu există aceste reprezentări și chiar dacă încearcă să își facă loc, am eu ac de cojocul lor! 

Dacă mintea mea imaginează să zicem un accident, ei bine, eu știu că tot mintea mea poate imagina ceva frumos. Cine mă oprește? Cine poate pune stăpânire pe mintea, gândurile și imaginația mea? Doar eu! Așa că de ce să nu schimb imaginea? 

Dacă nu-ți convine un post de televiziune, ce faci? Schimbi canalul! Apeși telecomanda! De ce să nu o faci și cu mintea ta? Cine te-ar putea opri? 

Imaginația este forța iubirii! Nu poți iubi fără ea!

Poți găsi frumusețe, pace și iubire oriunde îți imaginezi. În oameni, în locuri, sau chiar în inima ta. Iubesc imaginația așa cum îl iubesc pe părintele Stăniloae. Doamne, câtă dreptate avea! ❤️❤️❤️

Gânduri din călătorie

Am ajuns acasă de atâtea zile, iar eu nu am povestit nimic despre călătoria mea. Am lăsat gândurile și emoțiile să se așeze și să se limpezească, așa cum se așează apa tulbure din Iordan într-un pahar. Sedimentele au rămas undeva, pe fundul paharului și apa clară, luminoasă și curată stă limpede deasupra lor. 

A fost călătoria care m-a luminat, pentru că aveam nevoie să văd, să înțeleg, să cunosc. În viață, fiecare dintre noi are parte de un moment major, de o „iluminare”, de o percepere a lucrurilor într-un sens pe care mai înainte nu-l înțelegea. 

Fiecare trăiește evenimentele judecându-le cu propria minte, așa cum simte, vede și crede. 

Am plecat la drum încărcată de emoții, dar și de multe cunoștințe despre fiecare locație în parte. Știam unde voi ajunge, știam ce a fost acolo din punct de vedere istoric, dar și din punct de vedere biblic și nu numai. 

Am întâlnit istoria, la ea acasă, povestită pe alocuri după cum voiau să audă unii și alții, nu după cum a fost ea. Am înțeles. Prea mult și prea dureros, dar am înțeles. 

Am cunoscut oameni minunați, frumoși, dornici și curioși să afle, să știe, să vadă, dar am văzut și atât de multă suferință și disperare încât m-am îngrozit. 

Am văzut ignoranța și frica, în toată „splendoarea” lor și am priceput (în sfârșit!) că e mai rentabil să le alimentezi decât să le vindeci. 

Trăim într-o epocă pur materialistă în care se adoră tot ce e material, tot ce poți primi sau atinge, fără să fie nevoie de apel la spirit și nevoile lui. 

A fost cea mai mare lecție de viață pe care o puteam primi! Am văzut acum că suferința oamenilor nu vine din necredință. Fiecare o avea, în felul lui. Dar, oamenii suferă, fără să știe, din egoism și nepăsare pentru celălalt om. Nimănui nu-i pasă de durerea altuia, pentru că fiecare consideră că durerea lui e mai importantă. 

Am văzut disperarea de a cumpăra și de a primi vindecare prin idolatrie și credință magică. Nimeni nu are interesul să ne educe. Toți au nevoie de bani și nimeni nu are scrupule în a ne folosi ignoranța.

Ești blamat sau condamnat dacă judeci cu capul tău, dacă pui întrebări, dacă te îndoiești de veridicitatea unei informații. Ești pus la zid sau ocolit.

Din fericire, ești judecat sau evitat de oamenii care se tem de tine văzând că nu ți-e frică. În ochii unor asemenea persoane, un om care nu se teme, un om curios și bine informat nu este un bun „creștin”. 

Cred că m-am vindecat definitiv de ignoranță și superstiții. Și asta pentru că am văzut ce simplu este să vinzi iluzii, ce ușor să prezinți un adevăr așa cum vrea cel din fața ta să-l vadă, nu cum este el.

Am văzut că „apa sfințită” nepotabilă are efect tămăduitor, că atingerea de sfințenie poate face un om să creadă că e și el un sfânt. Am văzut gesturi, comportamente și eforturi disperate făcute în speranța că poți așa, printr-un efort fizic extenuant, să-ți recapeți liniștea sau sănătatea. 

Acolo se vinde tot ce crezi tu că poți obține, fără să îți pese de celălalt, fără să îți vindeci patimile și suferințele emoționale. 

M-au durut suferințele oamenilor. M-a durut nepăsarea și lăcomia celor care-i conduc la cumpărături speculându-le credința,încurajându-i să facă lucruri care nu au nimic în comun cu învățătura Mântuitorului. 

Comerț, ignoranță și nepăsare pentru neputința celuilalt. Iluzii și visuri. 

Efectul placebo funcționează, asta o știe oricine. Dacă tu crezi cu adevărat că un anume lucru îți face bine, atunci așa va fi. Sunt convinsă că mulți și-au proiectat în minte un scop și că acesta chiar poate fi atins. Păcat că o fac contracost, când ar putea să depună un minim efort pentru a înțelege că învățătura Mântuitorului este să ai grijă, milă și empatie pentru toți oamenii cu care intri în contact. 

Iubirea de aproapele cu toate manifestările ei îți poate aduce liniștea interioară, pacea și sănătatea spiritului. Vindecarea patimilor nu a fost eradicată, încă este și va mai fi necesară, oricât va dura omenirea. 

Nu este important cum te raportezi tu la divinitate; important este cum te raportezi la un alt om, indiferent cine ar fi el. Chiar dacă credințele noastre sunt diferite, ele sunt valabile în cazul oricui. Nu poți schimba credința unui om, dar de aici și până la a o specula, în sensul de a obține bani din asta, e cale tare lungă. Poți să-l lămurești, să-l educi, să-l accepți așa cum este și să-l iubești doar pentru că și el e un om, ca tine. Când îl manipulezi, când îl faci să se teamă doar pentru a avea acces la portofelul lui… asta nu știu cum se mai cheamă. 

Dumnezeu înseamnă iubire necondiționată. Un Dumnezeu care trebuie plătit cu bani sau cu efort fizic inutil înseamnă că e imperfect, că nu are putere deplină, că e dependent de sprijinul nostru. Așa ceva nu se poate! Cine s-ar închina unui Dumnezeu slab și ușor de cumpărat? Dumnezeu nu este un slujbaș și nici superiorul nostru pământesc. El nu are nevoie de banii noștri! El se uită și ne cunoaște pe fiecare în parte după sufletul nostru! Acesta trebuie să ne fie curat, fără ură, invidie, mânie, mândrie, ș.a.m.d.

Sufletul, inima și mintea trebuie cultivate și umplute de empatie, iubire și compasiune pentru orice altă ființă. 

Cine crede că poate cumpăra dintr-un loc, oricare ar fi acela, îngăduință și iertare, este departe de învățătura lui Hristos. Păcat că tocmai cei puși să ne educe nu o fac. Abia în călătoria aceasta am înțeles că mulți nu o fac nu din reavoință: pur și simplu așa gândesc și sunt ei. Mercantili, ignoranți, rigizi în gândire și nepăsători la suferința celuilalt. Se cred mai puternici sau mai aproape de divinitate doar pentru veșmintele pe care le poartă, nu pentru ce fac, gândesc și simt ei. 

Am învățat atât de multe în călătoria asta, dar știu că oricât aș fi oferit, nu asta mi-ar fi schimbat starea sufletului. Dacă eu nu muncesc cu mine, dacă nu am grijă de mintea, inima și gândurile mele, nimeni nu o va face.

Din nefericire, abia acest efort e și cel mai greu! Să-ți vezi bârna din ochii tăi, să-ți vindeci fiecare patimă, să te străduiești să nu judeci și să-l accepți pe celălalt sau tot ce-ți oferă viața, asta e tare greu, mult mai greu decât orice efort. 

Dacă să fii creștin înseamnă să te manifești exterior, nesocotindindu-i pe ceilalți, dacă trebuie să nu-ți treci prin filtrul rațiunii orice comportament, tare mi-e teamă că nu am fost creștin niciodată. 

Călătoria asta m-a lămurit cine sunt eu cu adevărat iar acesta este cel mai mare câștig al meu. Știu că oricine care vrea să se cunoască cu adevărat trebuie să facă un efort interior și dureros de personal. Dar merită, cu adevărat! 

Provocarea vremurilor actuale este să nu te vinzi, să nu cumperi și să nu te lași cumpărat. Într-o epocă pur materială provocarea este nu neapărat să crești în virtute cât să te strădui să cultivi fărâma de bunătate pe care fiecare dintre noi o are. Să stărui în bine, asta e cel mai greu! Să vezi părticica de frumos din celălalt, să înțelegi că omul din fața ta, indiferent cine ar fi el, îți este oglindă. Tot ce are bun, ai vrea și tu să ai. Tot ce-ți displace la el, stă și în sufletul tău. Asta e greu. Asta e dificil de înțeles.

Nu ne vom face niciodată bine dacă nu acceptăm tot ce ni se întâmplă și tot ce vine peste noi, dacă nu ne asumăm suferința și durerea. Nu ne vom vindeca dacă nu îi acceptăm pe ceilalți, așa cum sunt ei, nu cum am vrea noi să fie.

Dar, dacă fiecare dintre noi va lucra la partea lui de bine și va dori să vadă că binele poate exista și în celălalt, atunci ne-am face viața noastră interioară mult mai bună și mai curată. Așa văd eu. Și dacă e diferit de opinia altora, asta e! Îmi asum.

Fiecare își creează propria realitate. Vezi răul când ești rău și frumos unde natura lucrează. Și lucrează, în fiecare dintre noi. 

Boala „pe sistem nervos”

Mulți oameni spun: „Am făcut diabet pe sistem nervos” sau „Am un ulcer duodenal, dar e pe sistem nervos” ca și cum nervii care au provocat boala pot fi calmați cu medicație, ori vor dispărea în neant, sau de unde or fi venit ei. 

Cele mai multe boli sunt „pe sistem nervos”. Adică sunt provocate de emoțiile stârnite în situații dificile sau complicate de viață. 

Din nefericire, pe lângă virusuri sau bacterii nocive omul mai poate suferi de furie, ură, frică, invidie, vinovăţie, gelozie, rușine, etc., adică din cauza unor emoții care, dacă nu sunt recunoscute, interpretate și gestionate corect, duc la pierderea sănătății. 

În condiții de viață aparent identice, nu toți facem aceleași boli. De ce? 

Fiecare dintre noi este unic așa cum unice ne sunt și experiențele emoționale.

În fața unui eveniment traumatizant sau într-o situație stresantă fiecare dintre noi are propriile reprezentări și amintiri, astfel încât manifestările ne vor fi mereu diferite. 

Nu reacționăm la fel chiar dacă dificultățile cu care ne confruntăm sunt similare și de aceea nu există soluții universal valabile care să rezolve problemele personale ale oricărui om.

Fiecare dintre noi interpretează situațiile de viață cu care se confruntă într-un mod personal, unicat, de aceea nu putem lua decizii care s-au dovedit valabile în cazul altuia.

Viața noastră interioară, emoțiile pe care le simte fiecare dintre noi sunt diferite de ale altor persoane, indiferent cât de apropiate ar fi ele. 

Suntem unici pentru că gândim diferit, pentru că discursul interior (din capul nostru) nu seamănă cu a altui om, pentru că emoțiile sau sentimentele noastre nu sunt identice cu emoțiile altora. 

De aceea trebuie să ne cunoaștem noi pe noi!

De ce ne îmbolnăvesc gândurile? De ce suferim emoțional? 

Mai întâi trebuie să știm că organismul nostru este făcut să funcționeze perfect.

Emoțiile sunt modul în care trupul nostru se pregătește pentru o situație în care are nevoie de un efort suplimentar.

Spre exemplu, dacă știi că trebuie să te duci dimineață la o întâlnire importantă, pui ceasul să sune. Ceasul va suna, ca să te trezească.

Auzi ceasul, te dai jos din pat și îți începi ziua firesc, pregătit pentru orice provocare. Asta e o emoție firească, normală. Dar dacă ceasul sună din 30 în 30 minute? Ce crezi că va simți trupul tău? 

Cam așa văd eu emoțiile necontrolate, disfuncționale. Adică o emoție e bună dacă transmite un semnal care te pregătește pentru ceva, tu înțelegi și acționezi în consecință, pe când emoțiile necontrolabile, pe care nu le poți descifra și gestiona sunt cele care te vor îmbolnăvi, mai devreme sau mai târziu. 

Dacă simți frică, spre exemplu, creierul va transmite semnale și glandele tale vor începe să pompeze hormoni în întreg organismul.

Că te-ai întâlnit nas în nas cu hoțul (spre exemplu) nu ar fi așa o mare problemă. Dintr-o asemenea situație poți să ieși mult mai ușor decât dintr-o situație pe care ți-o imaginezi mereu!

Cum reacționează creierul și organismul în cazul unei tâlhării? 

Creierul nostru simte pericolul, transmite semnale, hormonii invadează organismul, sângele este pompat cu putere, sistemul imunitar este blocat, la fel și cel digestiv și cel reproducător. În fracțiuni de secundă tu vei fugi sau te vei lupta cu hoțul, sau pur și simplu vei rămâne paralizat de frică. Acestea sunt reacțiile pe care le-ai putea avea.

Să spunem că doar ți s-a părut, că în casă nu era niciun hoț. Interesant, dacă hoțul este în casa ta, sau dacă doar ți se pare că-l auzi, ori numai că-ți imaginezi așa ceva, creierul reacționează la fel! 

Să zicem că te temi de cutremur. Interesant mai lucrează creierul nostru! Nu e nevoie să fie acum, aici, un cutremur de magnitudine mare. Dacă tu doar îți imaginezi scena unui cutremur, creierul tău va lua cu valoare de adevăr ceea ce îți imaginezi. Și se va pregăti! Inima o să-ți bată cu putere iar hormonii vor fi pompați în organism. 

Azi te înfurie cineva sau ți-e frică de hoți, mâine te temi de cutremur, poimâine de șomaj, boală sau moarte, și uite așa te trezești cu o boală căpătată pe „sistem nervos”. 

Toate emoțiile negative sau disfuncționale pe care le-am pomenit mai sus au capacitatea de a ne deregla întregul organism. 

De aceea este bine să ne cunoaștem emoțiile, să discernem între ceea ce este benefic și ce nu, ca să putem să ne schimbăm manifestările și reprezentările mintale. 

Starea de sănătate este starea noastră normală, dar gândurile și emoțiile ne pot îmbolnăvi la fel ca oricine altă „otravă” cu care intrăm în contact. 

Să ne cunoaștem emoțiile și gândurile ar trebui să fie prioritatea oricărui om. 

Nu ne fac rău emoțiile sau gândurile altor persoane! Creierul nostru ascultă doar de noi, indiferent că trăim o situație reală sau una pur imaginară! 

Dacă cineva care are gripă vă vizitează, sunt convinsă că veți avea înțelepciunea de a refuza să serviți ceaiul din aceeași ceașcă cu persoana bolnavă. 

Ce ar fi să procedăm la fel cu cei care vin spre noi doar ca să ne contamineze cu frică, ură, dezbinare, furie sau invidie? 

Ce ar fi? 

Scriem și gândim așa cum ne obișnuim

Oare cât timp ne-a trebuit nouă ca să învățăm să scriem de mână? Dar la calculator? 

La început a trebuit să ne deprindem cu desenatul bastonașelor, apoi am învățat să ținem stiloul corect, să potrivim unghiul peniței și presiunea mâinii noastre asupra ei… 

Și la computer, la început a fost mai greu. Mulți dintre noi nu găseam literele și nici semnele de punctuație. Ne uitam cruciș la tastatură căutând cu disperare semnul dorit.

Totul a fost greu, la început. 

Apoi am căpătat deprinderi și ne-am obișnuit atât de mult încât nimeni acum nu se mai gândește cum să scrie o literă sau să tasteze o frază. Pur și simplu o facem, cu gândul la ce anume dorim să exprimăm. 

Mâinile noastre s-au deprins cu scrisul, fie că o facem pe o foaie de hârtie, fie că folosim un computer sau un telefon. 

Doar că mâinile, dacă nu exersează, nu mai pot îndeplini un exercițiu care altădată ni se părea banal. Spre exemplu, dacă ani de zile scrii doar pe computer, tabletă sau telefon, poți avea surpriza să constați că scrisul tău de mână s-a deformat și chiar că nu-ți mai face nicio plăcere să folosești acest tip de scriere.

De ce asta? Pentru că scrisul prin tastare ți se pare mult mai simplu și mai facil.

Asta nu înseamnă că mâinile tale sunt bolnave. Mâinile tale sunt întregi și sănătoase, numai că le lipsește exercițiul. Ca să poți scrie de mână din nou, frumos și ordonat, trebuie să ieși din zona de confort. Ai nevoie de răbdare, voință și perseverență. 

Din nefericire, mulți oameni rămân în zona de confort, ocolind sau evitând orice efort suplimentar. De ce să-ți complici viața, când poți trăi și fără asta? Numai că, așa cum învățăm să scriem, tot așa învățăm și să gândim. 

Dacă ne folosim mintea pentru a imagina doar catastrofe, critici și nenorociri, creierul „uită” să mai vadă frumusețe, iubire și consens. 

Mâinile „uită” să scrie prin nefolosire. Cu mintea e la fel! O poți folosi cum dorești, imaginând ce vrei, doar că modul în care te obișnuiești să gândești îți va defini viața și nu neapărat într-o direcție corectă.

Dacă nu scrii de mână ani întregi, nu vei avea nicio problemă de sănătate a mâinilor tale. Dar, dacă te obișnuiești cu un tipar de gândire negativ, critic, nerecunoscător și dramatic, „șansele” ca tot organismul tău să se degradeze cresc exponențial. 

Există oameni care cred că nu mai pot scrie de mână, după ani de zile în care au tastat la calculator. Se înșală sau se mint ei pe ei. De fapt acești oameni nu fac decât să-și refuze un efort necesar pentru reînvățare. Nu doresc să iasă din zona lor de confort. De ce să te chinui să scrii de mână când poți să o faci atât de simplu, folosind un calculator?

Se spune că obișnuința e a doua natură. Normal! Odată ce te-ai deprins cu un obicei care nu mai solicită niciun efort suplimentar, de ce să renunți la el? 

La fel este cu tiparul în care îți folosești mintea, emoțiile și gândurile!

Dacă te obișnuiești să gândești într-un anume mod, disfuncțional, îți va veni tare greu să schimbi tiparul! Dar asta nu înseamnă că nu se poate! Orice se poate! Trebuie doar să vrei. Atât. 

Daruri otrăvite

Sunt atât de multe povești triste și atâtea drame care se petrec sub ochii noștri! 

Ne-am bucurat, așa ca naivii, că putem să muncim în alte țări, fără să bănuim măcar o secundă că există multă suferință atât pentru cei ce pleacă, cât și pentru cei ce rămân. 

După ani de zile de exil, multe mame se trezesc înstrăinate de proprii copii și ajung să-și vadă viața doar prin trecut, un timp presărat cu durere, frustrare și regrete. Tinerețea lor s-a dus iar anii petrecuți în străinătate le-a făcut să nu-și mai înțeleagă rostul.

Tot mai multe femei care și-au petrecut ultimii ani departe de casă ajung în terapie sau caută cu disperare un ajutor duhovnicesc. Ele nu înțeleg unde au greșit, nu pricep unde li s-au dus anii și cum de au ajuns să poarte atât de multă durere emoțională, în inimă și gând. 

Cunosc o poveste dureros de adevărată cu o mamă care avea doi fii. Când a venit timpul școlii pentru fiul cel mai mare, mama a făcut eforturi disperate ca să-l poată trimite la cea mai bună școală din străinătate. Doar că fiului i-a fost atât de greu departe de casă încât nu făcea altceva decât să-și sune mama zilnic, implorând-o să-l aducă acasă.

Mama însă nu a vrut să-i asculte rugămintea și în loc să-i aline durerea nu înceta să-i aducă aminte de eforturile și sacrificiul ei, pentru ca el să stea la o școală bună, chiar dacă departe. Un dar otrăvit!

Anii au trecut și a venit rândul celui mic să plece la școală. Fiul cel mare, așezat de acum la casa lui, s-a dus la mamă rugând-o cu lacrimi în ochi să nu-l trimită și pe cel mic în străinătate. I-a amintit mamei cât de greu i-a fost lui, explicându-i, atât cât s-a priceput, că nu ar vrea ca și fratele lui să sufere atât de mult pe cât a suferit el.

De data asta  mama l-a ascultat, așa că cel mic a rămas acasă, alături de ai lui. 

Ani de zile băiatul cel mare a fost supărat pe mama lui, neuitând să-i reproșeze că l-a făcut să sufere, trimițându-l departe de casă. 

Ani de zile fiul cel mic i-a reproșat mamei că nu l-a lăsat să studieze în străinătate și că din cauza ei și-a distrus viața și viitorul. 

Anii au trecut, dar frații au păstrat în suflet resentimente. Unul a suferit că a fost trimis departe, celălalt pentru că a fost privat de o experiență inedită.

Fiecare și-a conștientizat doar propria durere și atât. 

Într-un final, mama copiilor a murit lăsând în urmă copii, de acum doi adulți care se evitau reciproc, ascunzând unul de altul rănile adânci din suflet, total nevindecate.

Unul dintre ei a ajuns în terapie pentru că nu-și putea vindeca doliul și pierderea, iar celălalt s-a ascuns, ca să-și poarte singur durerea, mai departe. 

Ce vreau să spun cu povestea asta? Că fiecare dintre noi este judecat după durerea pe care o produce celuilalt, nu după intenție

Mama din povestea de mai sus a avut cele mai bune intenții. Și-a dorit tot ce e mai bun pentru copiii săi! Cu toate acestea, a plecat fără să înțeleagă unde a greșit. Mama din povestea noastră și-a iubit copii la fel, enorm, doar că fiecare copil s-a raportat numai la durerea sa, fără să aprecieze sacrificiile sau intențiile bune ale mamei. 

După moartea mamei, frații s-au înstrăinat și mai mult, fiecare crezând că durerea sa este mai mare, total diferită de a celuilalt. În fond, amândoi poartă aceeași rană, doar că nici unul nu e dispus să vadă și durerea celuilalt. 

Nu mai am vești de la cei doi frați, dar știu că până când ei nu vor învăța să-și ierte și să-și accepte greșelile, până când nu vor ierta tot ce i-a durut, până când nu vor ierta definitiv, nu se vor vindeca. 

Povestea asta este povestea miilor de mame care au dorit binele copiilor lor. Doar că, din păcate, fiecare își privește propria durere, ignorând-o pe a celuilalt.

O mamă care pleacă la muncă în străinătate are parte de multă durere. Ani întregi luptă cu ea însăși ca să-și tempereze suferința și se gândește mereu că doar prin sacrificiile auto-impuse copiii săi vor avea parte de un trai mai bun.

Își asumă riscuri, mereu minimalizându-le. Va fi mai bine la anul, sau anul viitor și uite așa trece timpul, lăsând urme adânci… 

De cele mai multe ori mamele nu înțeleg că copiii lor au alte valori și alte nevoi. Scuza că numai așa le pot asigura un trai decent este mai greu acceptată de un copil sau adolescent care suferă de dor. 

Din păcate, de cele mai multe ori, mamele care pleacă din țară își conștientizează doar propriile răni emoționale fără să înțeleagă suferința celor rămași în țară. 

De ce pleacă cineva să muncească afară? Pentru că nu are alte variante! Pentru că are nevoi financiare mai mari sau pentru că pur și simplu nu reușește să își întrețină familia. Eu nu cunosc oameni care să plece din țară pentru că aici au tot ce le trebuie. Sunt atât de multe lipsuri că eu mă tot mir de cum de mai suntem atâția rămași! 

Când pleci, te duci să poți oferi celor rămași un sprijin, un ajutor, un dar câștigat cu sudoarea eforturilor tale. Dar, cel mai otrăvit dar pe care îl poți oferi copiilor tăi este această suferință, scoasă în față ca paravan. 

Când reproșezi sau când doar amintești de sacrificiile tale, tu nu faci decât să-ți îndepărtezi copiii de tine. 

Copilul tău are alte nevoi! El nu a vrut nici bani mai mulți și nici lucruri mai valoroase. El a avut nevoie de tine atunci când îi era mai greu. Un telefon, fie el și zilnic, nu acoperă nevoia lui de a fi privit, îmbrățișat, ascultat. Suferința ta nu-i liniștește angoasele și durerea. Sacrificiul tău nu este pe înțelesul lui . 

Indiferent de decizia ta, că vrei să pleci sau că hotărăști să rămâi, copilul tău poate avea orice gamă de emoții posibile. E bine să înțelegi că el nu ești tu, copilul tău este un alt om, cu alte nevoi, străine de tot ce tu visezi. 

Un dar otrăvit, indiferent câtă bunăvoință sau intenții bune ar ascunde este tot otravă. Ce se poate face? 

Ca să ajungi în pace cu tine însuţi trebuie să accepți, să ierți și să înțelegi că trecutul este trecut și nimic din ce ai stricat nu mai poate fi îndreptat. Trebuie să te ierți și să ierți. Nimeni nu pleacă la drum cu intenții rele! Fiecare vrea să facă tot ce e mai bun pentru familia lui. Doar că planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg. Pleci pentru un an și vezi că a trecut mult mai mult decât te-ai fi gândit inițial. Îți privești anii irosiți, copiii înstrăinați și nu știi ce să mai faci să îndrepți ce s-a pierdut pe drum. 

Anii trecuți nu mai pot fi retrăiți!

Deciziile luate cu mult timp în urmă nu mai pot fi revocate!

Reproșurile sau darurile pe care le-ai făcut nu țin nici de cald și nici nu apropie. Iartă-te! Învață să-ți asumi ce ai trăit și iubește-ți copiii necondiționat.

Nu mai face daruri amintind de sacrificiile tale! Ascultă-ți copiii sau, dacă nu vor să-ți vorbească, respectă-le durerea! Așteaptă! Se vor vindeca, la timpul lor!

Înțelege-le suferința, poate cu mult mai mare decât a fost a ta! Caută ajutor și mergi mai departe ca să-ți poți trăi viața ce ți-a mai rămas cât mai frumos, cu recunoștință, iubire, pace și înțelegere. 

Suferința celor ce-și lasă țara

Ce înseamnă imigrant? Dar emigrant? În fond, cam același lucru. Diferența de sens este dată de acțiune, adică e vorba despre „a veni” sau „a pleca” dintr-o țară anume. 

Termenul  de  imigraţie  provenind  din latină înseamnă a  veni  de undeva,  iar emigraţie, cuvînt cu aceeaşi origine, emigrare, înseamnă  a  pleca

Când vorbim de un cetățean străin care și-a mutat domiciliul în țara noastră spunem că este imigrant. Dacă noi înșine ne părăsim țara, pentru cei ce rămân ne numim emigranți. 

Dar, indiferent cum îi numim, imigranții sau emigranți, la toți aceștia putem remarca o suferință comună: dezrădăcinarea.

Astăzi îi voi numi pe toți imigranți pentru că de fapt toți sunt persoane obligate dintr-un motiv sau altul să-și părăsească țara natală pentru a se stabili altundeva. 

De ce vreau să vorbesc despre asta? Pentru că m-aș bucura să înțelegem cu toții că atât imigranții din țara noastră (cei ce vin de pe alte meleaguri) cât și apropiații noștri, obligați să își găsească un rost în altă țară (emigranții) au în comun același lucru: suferința psihică și emoțională, cauzată de stresul provocat de părăsirea locurilor natale. 

Se știe că trăim în cel mai stresant secol. Nu voi stărui pe tipurile diferite de stres, astăzi vreau să vă spun despre o altă formă a stresului, extrem de complexă, dar mai puțin cunoscută (sau înțeleasă). 

În viața noastră întâlnim deseori situații stresante pe care le putem ocoli, dar de multe ori întâlnim, sau ne confruntăm cu situații stresante imuabile și deci mai greu de înfrânt.

Una dintre aceste situații este aceea de a fi imigrant. Sigur, sunt persoane care se adaptează, oriunde s-ar duce în lumea asta, dar sunt mai mulți cei mai  puţin adaptabili ori mai  fragili care vor avea de plătit cu propria sănătate procesul dezrădăcinării. 

Ce înseamnă dezrădăcinare?

Păi, unde sunt rădăcinile noastre? Primele rădăcini vin  din mediul nostru familial, din  casa părintească. Primele noastre amintiri și primele emoții apar în acest univers familial și sunt percepute de fiecare în parte încă din copilărie.

Încă de la naștere ne identificăm mai întâi cu părinții noștri, apoi cu frații sau cu persoanele semnificative din viața noastră. Știm cine suntem mai întâi ca fiind fiul sau fiica cutăruia și nu putem să ne formăm propria identitate fără aceste repere, fundamentale. Învățăm a cui suntem și unde anume e „acasă” încă de la o vârstă extrem de mică. 

Universul nostru înseamnă mama, tata, rudele apropiate, casa noastră și a bunicilor, în cazul în care îi avem. Creștem mari și odată cu anii ne cresc și noi rădăcini astfel că încetul cu încetul ne integrăm într-un univers și mai amplu, care va depăși cu mult perimetrul  casei noastre. 

Ne facem prieteni, ne împrietenim cu cei care vorbesc  aceeaşi  limbă cu noi, care au aceeași cultură, istorie, dar și  aceleași tradiţii, sau același folclor. 

Ajungem să avem un sentiment profund de apartenență la societatea în care trăim şi,  implicit, la  ţara în care ne-am născut  şi  ne-am  format ca oameni. 

Pentru fiecare dintre noi noţiunea  de  cămin (sau acasă) conţine  o foarte mare încărcătură  afectivă. 

Scriitorul  român  Nicolae Steinhardt spunea că termenul de cămin este  caracterizat  şi  construit de fiecare dintre noi din  amintiri,  obiceiuri,  datini  şi  ceremonii (tradiții).  Scriitorul nota: „Lipsit  de  cămin şi  de  mediul  său  etnico-ecologic,  omul  nu  mai  are  parte decît  de  frustrare  şi  alienare„.  

Iată deci cum ia naștere stresul  imigraţiei! Este frustrarea, durerea sau suferința apărută atunci când ne lăsăm în urmă rădăcinile, cele ce fac parte din însăși fibra noastră umană.

Ne identificăm cu casa părintească, cu locul natal, cu limba vorbită de noi și de apropiații noștri, cu muzica pe care o ascultam încă de copii. Toate astea fac parte din noi, așa cum face parte orice alt organ vital. Când îți pierzi o mână sau un ochi suferința poate fi asemuită cu aceea a pierderii căminului în care te-ai născut și format. Pe parcursul anilor noi ne consolidăm din ce în ce mai adânc sentimentul  de identitate. Devenim tot ceea ce am asimilat din care cultura,  istoria  şi tradiţiile proprii. Ajungem să ne identificăm cu zona din  care  provenim  sau  în  care  ne-am  trăit  copilăria, adolescența, tinerețea. 

Suferința emoțională nu se vede, dar ea există și se manifestă diferit la fiecare persoană în parte. Suferința poate apărea ori de câte ori o persoană este supusă unuia sau mai multor șocuri psihologice sau emoționale. Din păcate, un imigrant are parte de mai multe șocuri emoționale: 

  • șocul dat de înfruntarea  necunoscutului, eveniment prin  definiţie  anxiogen (care produce îngrijorare și frică).
  • şocul  lingvistic, dat de diferențele lingvistice. Fiecare limbă are  propriile  ei intonaţii, cizelări  şi  nuanţe, sau are semnificaţii  sociologice care la început îi scapă cu desăvîrşire imigrantului.
  • şocul  social,  dat de atmosfera  de  respingere, uneori reciprocă.
  • Dar, șocul  cel  mai greu  de  suportat pentru  imigrant,  este acela  care vine  de la pierderea propiei identităţi.  

Pulverizarea  sentimentului de  identitate duce la o suferinţă  psihică  cu  caracter  cronic,  cu  ecou  pregnant  asupra  sănătății imigrantului. 

S-au făcut mai multe studii pentru cercetarea stresului datorat imigraţiei și s-a ajuns la concluzia că stresul  exercitat  de dezrădăcinare  are efecte majore, semnificative asupra  psihicului. 

Efectul stresului imigraţiei este nesemnificativ în doar două cazuri:

  • pentru cuplurile  care  au  emigrat  pentru  o perioadă de timp  limitat
  • pentru cei  care  au reacţionat  brutal  la  dezrădăcinare  şi  care,  în  consecinţă,  s-au întors,  în  cel  mai  scurt  timp,  acasă.

La persoanele care au fost „dezrădăcinate” doar pentru o perioadă scurtă de timp, sănătatea nu  are de  suferit. 

Pentru ca suferința emoțională să se transforme în boală fizică este nevoie de o  perioadă suficientă de tensiune care  să  acţioneze  asupra organismului. 

Stresul imigraţiei poate dezvolta o patologie care constă în:

  • cardiopatie  ischemică
  • hipertensiune  arterială
  • ulcer  gastric sau  duodenal
  • nevroze
  • psihoze

Vedem deci că pentru persoanele sensibile sau mai greu adaptabile stresul imigrației este devastator. Le este afectată nu doar sănătatea emoțională cât și cea fizică.

Cele mai multe dintre persoanele care aleg să plece sau care sunt nevoite să-și găsească un rost în afara țarii au de plătit un tribut extrem de greu. 

Un dezrădăcinat este un suflet cu multă durere emoțională.

Pericolul stresului „dezrădăcinării” este nevăzut, dar sapă adânc în sufletul și trupul celui ce-și lasă rădăcinile departe. 

Nu pot să nu mă gândesc la diaspora noastră. Prețul plătit de ei este enorm! Poate că nouă, celor rămași acasă ne revine datoria de a le atenua durerea emoțională, să nu-i dezamăgim prin atitudinea noastră, la vot sau oricum altcumva doriți voi.

Durerea emoțională

Sigur, nu toate bolile fizice au legătură cu trăirile și sentimentele noastre pentru că venim pe lume cu destule moșteniri genetice, sau ajungem în contact cu microbi ori cu diferiți viruși care ne pot îmbolnăvi. 

Dar, una dintre principalele cauze a durerilor și a bolilor fizice este durerea emoţională.

Formele durerii emoționale sunt: ura, furia, resentimentul, autocompătimirea, vinovăţia, deprimarea, gelozia, cel mai slab sentiment de iritare, etc. 

Ajungem la suferință emoțională după mulții ani pe care i-am petrecut învățând să comparăm, să analizăm, să judecăm, să condamnăm, să respingem, să nu acceptăm. 

Oare când am început să ne comparăm noi cu ceilalți? Și oare când și cine ne-a făcut să ne simțim inferiori, mici și nesemnificativi, sau cum am ajuns să credem că numai noi suntem buni și merităm mai mult? 

Când am învățat oare să-l judecăm pe celălalt, de cele mai multe ori un om total necunoscut nouă? Oare cine ne-a rănit atât de mult încât am devenit sceptici, neîncrezători, geloși sau mult prea posesivi? 

Când ne-a fost tăiat elanul, sau ce piedici am întâmpinat de am căzut pe drum? 

Fiecare experiență de viață trăită de fiecare în parte, ne-a îndepărtat unul de celalalt. Fiecare durere a fost personală, mereu mai importantă decât a altuia! 

Ajungem să ne construim proprii idoli, în mintea și gândurile noastre, ignorând adevărul demonstrat. 

Oare cum am ajuns să nu ne mai putem descotorosi de furie, egoism, critică, blamare, judecată și etichetare? Simplu! Ani de zile ne construim propria realitate, în mintea și gândurile noastre. Începem să gândim compulsiv, trăim fiecare stare proastă a noastră ca pe ceva ce e din motive externe nouă. Nu înțelegem că emoțiile, trăirile și suferințele psihice ne sunt date de noi înșine, de credințele, prejudecățile și gândurile noastre! 

De unde oare am învățat lipsa de responsabilitate? De ce credem că celălalt este vinovat pentru ce simțim noi, în intimitatea noastră? De unde am învățat încrâncenarea? De la un vers eminescian? „O luptă e viața, deci te luptă…” 

Viața nu este o luptă cu ceilalți! Nici cu natura ciclică și schimbătoare! Am crezut noi așa, în sinea noastră că trebuie să luptăm cu vremurile și cu ceilalți, pentru tot ce dorim să obținem.

Ce utopie! Ce pierdere de timp! 

Ne naștem perfecți, dar mediul și experiențele de viață ne pervertesc, ne fac să ne îndepărtăm unul de altul și chiar de noi înșine. 

Nu ne mai acceptăm, ne criticăm constant, ne etichetăm, ne blamăm și ne facem viața un iad permanent. Fugim de lume să ne ascundem suferința pentru că dorim din tot sufletul să fim mereu valorizați, văzuți ca fiind perfecți, cum credem noi că suntem sau că am fost, odată. 

Arătăm permanent o mască falsă care să arate că suntem de fericiți și puternici, de parcă altuia i-ar păsa! 

Ani de zile învățăm suferința, apoi vrem să ne facem bine într-un timp record. 

Dacă ani întregi ai criticat și judecat pe alții și pe tine, cât timp crezi că îți va lua să repari ce ai stricat? Trei zile, sau o lună, sau ani întregi? Fiecare suferință emoțională este dureroasă. Fiecare durere psihică este o acumulare de greșeli multiple.

Nu te poți vindeca repede și nici altcineva nu poate îndrepta ceea ce singur, în mintea ta, ai stricat. 

Sănătatea emoțională înseamnă să vrei să vezi adevărul, așa cum este el, nu cum îl crezi tu, să te privești sincer în adâncul tău, să-ți recunoști durerea și să repari. 

Da, este frustrant să suferi și să nu poți apela la nimic din exterior! Medicația poate ameliora simptome, dar vindecarea nu poate avea loc fără conștientizare, exercițiu și perseverență. 

Frica, furia, invidia, lăcomia, ura, ranchiuna, mândria, aroganța sau tristețea nu se vindecă cu ceaiuri sau medicamente!

Gândirea compulsivă, iureșul din minte, resentimentele, doliul și rănile din trecut nu trec cu două hapuri și trei ceaiuri de păpădie. 

Ani de zile te-ai străduit să te lupți, în zadar!

Viața nu e o luptă cu alții! În viață trebuie să te lupți cu propriile dureri emoționale, să le transformi în bucurie și conștientizare, ca să-ți poți trăi viața ta, nu a altuia. 

Dar dacă nu ai știut cum?

 Învață, întreabă, încearcă! 

De ce se tem asceții?

Ani de zile m-a chinuit o întrebare: De ce nu se pomenește în Psihoterapia ortodoxă, în scrierile Sfinților Părinți sau în Filocalie nimic despre frică? Sigur, sunt date multe soluții pentru alte emoții disfuncționale, dar nimic despre fobii, griji, anxietății sau alte temeri! 

De ce? Sigur, există explicația că omul trebuie să se teamă doar de Dumnezeu, dar de ce nu spun asceții nimic despre fricile, angoasele, grijile și obsesiile întâlnite atât de des în zilele noastre?

De ani de zile tot caut și experimentez. Am întrebat, am căutat și pentru că nu m-au mulțumit răspunsurile primite, am continuat. Bine am făcut! 

Întrebare: Ce este frica? Sau, ce este de fapt o emoție? La nivel teoretic majoritatea dintre noi știe, foarte bine. Problema apare când nu metabolizăm cunoștințele acumulate, nu transformăm teoria în practică, nu exersăm, sau când ne lipsesc câteva verigi din legătură, fie ele doar de pură teorie. 

O emoție este răspunsul pe care îl dă trupul nostru la gândurile noastre. Când mintea produce un gând, corpul nostru reacționează.

Spre exemplu, dacă în fața mea apare un lup, primul meu gând va fi „Atenție! Pericol!”, creierul va da imediat un semnal așa încât în fracțiuni de secundă organismul va fi invadat de hormoni, cu consecințe în funcționarea întregului trup. 

Ei, dar paradoxul emoțiilor este altul! 

Nu am nevoie să mă întâlnesc în lumea reală cu un lup sau cu orice alt pericol real, este suficient doar să mă gândesc la el! 

Creierul nostru nu știe ce este real și ce nu!

Creierul „ascultă” ce gândesc și reacționează la gândul meu, nu la realitatea care mă înconjoară! 

Frica din mintea noastră care nu depinde de un pericol  concret  şi  imediat poate fi numită: tensiune, disconfort,  grijă,  anxietate,  nervozitate, groază,  fobie, etc.  

Frica din mintea sau din gândurile noastre  este  legată mereu de  ceea  ce  s-ar  putea  întâmpla,  nu  se  referă  niciodată la  un  ceva  care  se  întâmplă  acum.  

Mai mereu noi trăim acum și aici,  în  timp  ce  mintea noastră privește sau se  află în în  viitor.  

Gândurile concentrate pe viitor  creează mai mereu  anxietate: descoperim că facem  faţă  momentului  prezent la tot ce trăim acum și aici, dar mintea cu gândurile ne fac să credem că nu vom face faţă viitorului.

Nu ne temem acum, ne temem pentru ce nici măcar nu am trăit! 
Deci? 

Frica e în mintea mea! Ca să mă vindec de frică mai întâi trebuie să-mi analizez tiparul meu propriu de gândire!

Fiecare are propriul său sistem de gândire care-i întreține suferințele emoționale, diferite de a celuilalt. Nu gândim la fel, dar disconfortul psihic poate fi asemănător. 

Toate durerile emoționale vin din vraiștea din mintea noastră, din talmeș balmeșul gândurilor.

Ca să obțin vindecarea mai întâi învăț să-mi observ tiparul de gândire. Încotro mă tot poartă, constant, gândurile mele? 

Veți constata cu uimire că emoțiile pe care le simțiți mai mereu sunt de fapt ceva foarte obișnuit, ceva ce vă face să vă simțiți confortabil, voi cu voi.

Adică, o persoană să zicem anxioasă, va „rumega” tot timpul gânduri care îi întrețin această stare. Odată pornite, gândurile te fac mai anxios și intri într-un cerc vicios: temerile alimentează gândurile, gândurile susțin temerile și tot așa. Este un tipar din care poți ieși doar cu efort prelungit, conștientizare și perseverență. 

Dacă îmi analizez gândurile și emoțiile și dacă învăț să le privesc detașat, ca un simplu observator, înțeleg până la urmă că eu nu sunt mintea mea! Înțeleg că am gândit ani de zile într-un anume mod, generator de o emoție anume, că singur îmi alimentez un EU fals. Eu nu sunt mintea mea, nu sunt frica mea, nu sunt nimic din ce credeam că sunt! 

Suferim pentru că ne zbatem permanent între gânduri ce ne poartă în trecut, sau gânduri ce ne prevăd un viitor neclar sau incert.

Suferim pentru că ne temem de moarte!

Toate temerile noastre au același fundament! 

Ne temem de moarte pentru că nu ne cunoaștem noi pe noi, dar și pentru că suntem contaminați cu idei și valori pur materiale. Căutăm fericirea oriunde în exteriorul nostru și alergăm mai mereu după ceva care de fapt se găsește doar în noi înșine.

Nimeni nu-mi poate aduce pacea și liniștea sufletească, oriunde aș căuta! Acestea se găsesc în sufletul și conștiința mea, la care numai eu am acces. 

Nu suntem capabili să ne trăim viața, prea ocupați fiind în a ne alimenta temerile! 

Pentru a înțelege cine ești tu cu adevărat ai nevoie de multă cunoaștere, dar și de experiență, pe măsură. 

Poate că înțelegi mai bine cine ești dacă te întrebi tu pe tine: Cine sunt eu? Unde este sufletul meu? Eu sunt mintea mea, corpul meu sau sunt sufletul meu? Ce rămâne în urma mea, ce iau cu mine? Cu ce rămâne văduvit Pământul când nu-l voi mai locui? 

Sufletul nu este nici creierul meu, nici gândurile mele! Ca să-mi cunosc sufletul am nevoie să îmi cunosc patimile, fricile, slăbiciunile, părțile întunecate, toate ascunse în mintea mea. 

Dacă sunt sincer cu mine ajung să îmi observ imparțial gândurile, cuvintele și faptele. Învăț să nu mai judec pe un altul, ca să pot să nu mă mai judec pe mine însumi!

Învăț să nu mai critic și să nu mai pun etichete, pentru a-mi fi mie însumi mai îngăduitor!

Se spune că trebuie să-l iubești pe celălalt ca pe tine însuți. Însă este o eroare să înveți să te iubești mai întâi pe tine!

Primul lucru pe care-i bine să-l faci e ca mai întâi să-l iubești pe celălalt, necondiționat. Doar așa vei putea să te accepți și tu pe tine! 

Noi nu suntem izolați de lume sau de Univers, ori singuri. Trăim ca parte a unui întreg, în conexiuni nevăzute, tainice, dar vitale. Dăruim mereu doar ceea ce suntem! Nu poți spune că dăruiești încredere când ești plin de incertitudini. Nu poți spune că dai iubire când ochii tăi străfulgeră mânie.

Dăm ce suntem, primim tot la fel!

Indiferent de cât de mult îți dorești ceva, până la urmă primești ceea ce ești, ceea ce gândești, nu ceea ce dorești! 

Nu spun că am făcut eu descoperirea secolului, dar concluziile îmi aparțin și sunt rezultatul multor ani de studiu, conștientizare, exercițiu și auto-interogări:

Sfinții Părinți sau marii asceți ai lumii nu aveau temeri și frici ca noi și nu doar pentru că aveau o singură frică, cea de Dumnezeu! Ei nu aveau frici pentru că își cunoșteau sufletul iar conștiința lor era neviciată, curată, clară, limpede, lumină. Nu își lăsau gândurile să alerge slobode prin minte! Ei nu se ancorau nici în trecut, nici în vreun viitor incert! Aveau conștiința și certitudinea nemuririi sufletului și trăiau ancorați doar în prezent!

În cartea Sănătatea Emoțională am dedicat un capitol întreg acestei trăiri speciale, în prezent. Este un exercițiul posibil. Doar că sunt mai mulți pași de făcut și rezultatul nu apare imediat. E nevoie de răbdare și perseverență, dar se poate! 

Este posibil să scapi de frici, temeri și griji!

La capăt te așteaptă liniștea, pacea minții și a sufletului. Sunt stări pe care le obții mai greu, la început o pace de scurtă durată, dar cu un efort constant și cu determinare, obții ce ți-ai propus. 

Gândurile pot fi aliniate, ordonate, îndepărtate. Rămâi în liniște și pace, fără trecut, fără viitor, aici și acum, în singura clipă care contează. 

Eu nu sunt mintea mea! Eu nu sunt emoțiile mele! Eu sunt observatorul! Asta aduce liniște, împăcare, pace și armonie. 

Valori

Dacă vrei să fii fericit, trebuie să dobândești virtuți, respectând valorile epocii actuale.
Ca să respecți, trebuie să înțelegi!
Dar, cum să pricepi când totul pare de neînțeles? Când simți, între oameni, doar o luptă crâncenă, duplicitate și înverșunare?

Mă voi strădui să prezint aceste valori, de unii bine cunoscute, de alții mai puțin înțelese. Pentru că este extrem de important ca fiecare dintre noi să lupte pentru ele și să o facă în deplină cunoștință de cauză!

Vrem să trăim într-o societate, zicem noi modernă, vrem o țară capabilă să asigure un trai fericit urmașilor noștri, dar uite că nu prea înțelegem vremurile în care trăim!
Nu pricepem ce ni se întâmplă și asta pentru că suntem pregătiți de școală, societate și cărți doar pentru tot ce este vechi, trecut, demult, pe când, de fapt, noi trăim noul!
Acest nou nu l-am învățat, nu ni-l spune nimeni, dar ne lasă să-l dibuim, să-l descoperim singuri, sau nu.
Învățăm de decenii, ce au gândit, trăit și suferit oamenii trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat, dar nimeni nu ne descrie prezentul, epoca în care trăim.
Toți simțim nevoia de a înțelege prezentul, dar și necesitatea unei justiții sociale, fie că o facem conștient sau doar intuitiv.
Nu știm viitorul. Dar îl putem studia.

Pentru a pricepe ce s-a pierdut și ce s-a mai păstrat din justiția socială e cazul să vedem evoluția moralității în istoria ultimilor milenii.
Educația morală a omenirii a pornit de la legea forței. În antichitate moralitatea se baza pe obligația celui slab de a se supune celui puternic.

În epocile de mai târziu, dominate de creștinism, moralitatea s-a bazat pe dreptul celui puternic de a-l proteja pe cel slab.
Supunere și dominație – o civilizație care-și trăiește ultimii ani agonizând, o epocă care apune, îngrozitor, extrem greu!

Au fost vremuri, milenii întregi, în care oamenii se nășteau, erau vânduți sau transformați în sclavi, erau tratați inuman, ca persoane fără drepturi și demnitate umană.
Au fost multe milenii în care femeile erau doar o „proprietate”, fără a avea acces la putere, cunoaștere, fericire, iubire sau, în timpuri mai noi, la vot.
Au fost vremuri tare îndelungate în care oamenii nu erau egali cu alți oameni, erau dominatori, tirani sau supuși.

În zilele noastre, societățile moderne, avansate, se ghidează după o regulă generală, iar această regulă este EGALITATEA, dreptul oamenilor de a fi egali în societate, companii, parteneriate, familii.
De-a lungul istoriei, oamenii și-au pierdut viața pentru aceste drepturi, care acum par simple, naturale, venind de la sine.
Egalitatea, din păcate, pe alocuri, pare a fi, încă, un deziderat.

Dar vom înțelege, mai devreme sau mai târziu, că a-l considera pe celalalt, indiferent cine o fi el, egalul meu nu este doar normalitate ci o condiție esențială pentru fericirea unei întregi societăți, din care vreau sau nu vreau, fac și eu parte.

Nu există, la ora actuală, o valoare mai mare a omenirii, sau virtute mai prețuită decât Egalitatea. După milenii de asuprire, sclavie și inegalitate a venit vremea când fiecare dorește să fie egalul celuilalt, cu aceleași drepturi și obligații. A curs prea mult sânge pentru asta, și au suferit mii de generații pentru ceva ce, pentru că nu înțelegem, nu prețuim!

În toate societățile moderne Egalitatea este respectată și apreciată ca valoare de adevăr. Dacă nu-i vom înțelege valoarea și importanța vitală, pentru fiecare dintre noi, vom merge în trecut, un trecut marcat de nedreptate, inegalitate și suferință.

În epoca modernă normalitatea este reprezentată de societățile în care toți membrii săi sunt egali.
Moralitatea bazată pe dominație și supunere aparține trecutului.
Moralitatea zilelor noastre este marcată de noi virtuți, necunoscute generațiilor trecute. Pentru a deveni o persoană demnă, morală, ai nevoie și de valori morale, dar și de un mediu adecvat, iar singurul mediu favorabil deprinderii unui sentiment moral autentic este societatea cu membri egali!

Este o utopie să crezi că moralitatea, în zilele acestea, se poate dezvolta într-o societate care nu respectă Egalitatea dintre oameni. Și nu doar atât. În ultimile secole s-a afirmat cu putere un alt fundament de virtute, prea puțin dezbătut: DREPTATEA.

Întreaga noastră istorie modernă constă în lupta pentru Egalitate dar și pentru impunerea Dreptății ca virtute, accesibilă tuturor!
Asistăm, de la un timp, la o luptă crâncenă, pe viață și pe moarte, pentru impunerea sau suprimarea acestor virtuți, EGALITATE și DREPTATE. Unii vor să le suprime, alții luptă să le impună.

Suprimarea lor înseamnă întoarcerea noastră la trecut, la inegalitate și tiranie.
Impunerea lor înseamnă pasul decisiv pentru a intra în epoca modernă, alături de societățile avansate. Înseamnă a fi egali, demni și capabili de a ne construi fericirea.

Egalitate și Dreptate: În epoca în care trăim nu poți avea una, fără cealaltă.
Uitați-vă câți pași în față se fac și cât de mulți înapoi!
Nu poți trăi într-o lume morală, dreaptă, fericită dacă Egalitatea și Dreptatea sunt excluse. Avem destule exemple în jur! Acum 30 de ani Turcia era pe un drum foarte, foarte bun! Prosper, egal, corect, garant al fericirii membrilor săi. Treptat, au început să fie tăiate din drepturile omului.
Acum, fără Egalitate și Dreptate societatea turcă e în declin și delir.

EGALITATEA ÎN FAȚA LEGII este singurul mediu autentic de EDUCAȚIE MORALĂ.
Pentru aceasta trebuie să luptăm! Să înțelegem că nu este un moft sau un partizanat aiurea. Este vorba de societatea în care trăim, de ce dorim să lăsăm moștenire urmașilor noștri!
Adevărata virtute la care toți trebuie să aderăm este această capacitate a noastră de a trăi împreună, ca egali. Egali noi între noi, ca oameni, dar și în fața legii!

Acesta este epoca în care trăim și pe care, dacă o înțelegem: o apărăm, o protejăm, o susținem!
Acum nu este vorba de a ține cu cineva. Este despre conștientizare! Despre înțelegerea lumii în care trăim!
Fie acceptăm că dreptatea trebuie să triumfe, mai devreme sau mai târziu, fie ne întoarcem la mentalități și vremuri apuse: supunere și tiranie.

Noi am trăit trecutul, dar nu vrem să îl retrăim nici pentru noi, dar nici pentru copiii noștri!

Egalitatea și Dreptatea sunt valori, virtuți esențiale pe care, dacă le pierdem, putem vedea că am pierdut totul! Libertate, fericire, viață.

Frica de cuvinte

Ne temem de cuvinte! 
Multe frici mai poate avea un om! Sunt atât de numeroase, că nu mi-ar ajunge o carte întreagă să le descriu!

Acum mă gândeam la „frica de cuvinte” pe care am tot analizat-o, de ani și ani, dar nu am prea știut cum să o abordez, să o explic, să o dărâm. Poate că azi e ziua norocoasă, poate că nu, o să vedem. 

Când eram copil, bunica m-a crescut și învățat diverse lucruri așa încât mi-au rămas în minte multe din povețele ei, ani și ani. 
Un sfat al bunicii era să nu cumva să pronunț cuvântul „dracu”, mai ales în prezența unui copil mic. Așa că atunci când am avut copil, nu doar că m-am străduit să-l protejez cât de mult am putut, dar mai ales am căutat să nu drăcui în prezența lui. 

V-ar umfla râsul și acum de m-ați vedea cum fac când mai îmi scapă un: „la dracu!”.
Fac repede cruce și zic: „Doamne iartă-mă!” Ce vreți? E un obicei, un comportament exersat și adânc întipărit pe care, sincer, nici nu am căutat vreodată să îl corectez. E drept, drăcui extrem de rar!

Dar nu de drăcuit e vorba, e doar un exemplu. De fapt, și voi veți descoperi că fiecare dintre noi pune energie într-un cuvânt oarecare, sau îl investește cu puteri ce nu-i aparțin. 

Cuvântul „dracu”, pentru mine semnifică răul absolut, înseamnă invocarea sau chemarea diavolului sau a unui alt mare rău, care îmi poate dăuna mie sau celor pe care-i iubesc. Eu am investit cuvântul ăsta cu putere! Mintea mea i-a făurit aura asta supranaturală!Cuvântul în sine, este neputincios, ca oricare altul. 

Dacă spun „masă”, „verde” sau „iarnă”, creierul meu va proiecta imaginea a ceea ce cred EU că reprezintă, fiecare.
Pentru mine „iarnă” reprezintă frig, foc, șemineu, lemne, moș Crăciun. Pentru altul poate însemna ski, vacanță, munte.
Fiecare, în mintea sa, va avea propria sa imagine, reprezentare și interpretare. 

Un cuvânt pe care eu îl investesc cu putere, pentru tine poate să nu semnifice nimic. Atunci? De ce mă tem eu de „dracu”? Pentru că-i eu îi permit! Dacă cineva mă trimite „dracului” nu înseamnă că mă și duc. EU aleg să mă supăr, dacă în mintea mea mă și văd înhățată de diavol, sau EU aleg să mă amuz de neputința celuilalt de a-și exprima frustrarea. Să fim serioși, nimeni nu te trimite acolo din simpatie! Dar, dacă se adresează așa, atunci sigur că l-ai supărat și mai corect ar fi să afli ce atitudine a ta i s-a părut incorectă, sau cu ce i-ai greșit. Nu te focusa pe cuvânt! Sau, dacă vrei să te distrezi, întreabă-l ce semnifică acest cuvânt, în mintea lui. Vei avea surpriza să constați că fiecare are propria sa interpretare, diferită de a ta. 

Un alt cuvânt controversat, privit diferit de fiecare dintre noi este cuvântul „bătrân”. 
Dacă-i spui unei doamne că e bătrână, s-ar putea să ți-o iei! Te va urî de moarte, te va ocoli, sau nu. Depinde.

Cu toții am văzut femei care se tem să-și asume vârsta pe care o au. Sunt acele femei care cred că dacă poartă ținute de adolescente vor ascunde anii pe care-i au. Sau care declară că se simt tinere, pentru că tinerețea e o stare pe care fiecare are dreptul să o simtă, cât crede de cuviință, indiferent de anii săi. Sunt acele femei oripilate de o alta, care nu-i împărtășește spiritul juvenil. Sunt acele femei care se tem de un cuvânt! Și pentru că se tem de cuvântul „bătrân” încearcă să te schimbe și pe tine, să te convingâ că tu simți greșit. 

Hai să fim serioși! Nimeni nu-ți poate impune ce și cum să simți!
Dacă cineva vrea să te convingă să te simți tânăr, când tu ai trecut de jumătate de veac, habar nu are de imaginea sau proiecția cuvântului în mintea ta! 

Dacă reprezentarea ta este asemănătoare cu a celuilalt atunci îi vei împărtăși credința. Dacă nu, nu. 

Fiecare are dreptul să simtă ce vrea! Emoțiile nu se pot impune!
Poți obliga un om să aibă un anume comportament, să facă sau nu o acțiune, dar niciodată nu poți obliga pe cineva să simtă ceva anume doar pentru că și tu simți la fel.

Este ca atunci când obligi pe cineva să mănânce ceva care nu-i place. Dacă omul îți spune că nu-i place mâncarea de broccoli, nu te chinui să-i explici cât de bună și sănătoasă este! Nu-i place și gata! Acceptă crudul adevăr! 

La fel, cu reprezentările mentale și cu sentimentele. Dacă tu simți iubire pentru copilul tău, nu te aștepta ca toată lumea să-l iubească. Ar fi minunat, dar nu se va întâmpla asta. 

Omul este liber în imaginație și în emoțiile sale. Fiecare gândește și simte ce vrea. Și e bine așa!
Dacă un cuvânt care ți se adresează te jignește, caută în mintea ta reprezentarea pe care TU o dai cuvântului respectiv. 

Dacă te simți nefericit sau neîmpăcat cu un cuvânt anume, tu ești esingurul „vinovat” pentru propria interpretare și reprezentare a cuvântului, dar și pentru emoțiile pe care TU le simți. 

Eu m-am cam plictisit să primesc sfaturi despre cum sau ce ar trebui EU să simt.
Nimeni nu ar trebui să mai facă asta! 
Nu mai încerca să convingi pe un altul că viziunea ta este bună iar a lui este greșită! Fiecare are propriul adevăr. Fiecare crede că are dreptate.
Este bine să-l întrebi pe celălalt care este viziunea lui pentru acel cuvânt și să accepți că fiecare are propriile sentimente, emoții sau preferințe (chiar și culinare) . 

Pentru mine „bătrân” înseamnă cunoaștere, înțelepciune, tihnă, liniște, realizări. 

Pentru alții „bătrân” semnifică: expirat, respins, abandonat, boală, suferință. 

Eu nu văd și nu simt cum vede sau simte celălalt.

În mintea mea „dracu” e negru, dar nu foarte, „bătrân” e înțelept, împlinit, senin și onorat. 

Ce e în mintea ta, nu știu, nu văd!  

Dacă un cuvânt te supără, de ce nu-l analizezi? De ce îi dai puterea minții tale? De ce să facă din tine un nefericit?
Schimbă registrul! 

Eu? 
Mă simt bătrână și un pic înțeleaptă.
Abia aștept să îmbătrânesc mai mult! 

Timp oprit

Prima oară, când am conștientizat plecarea definitivă a unui om din viața mea, eram adolescentă.
Atunci, am simțit clar, în sufletul meu, cum timpul s-a blocat și toate s-au oprit în loc, să urle, să strige, să doară.
Atunci am avut credința stranie că totul va rămâne veșnic încremenit, la fel ca durerea din sufletul meu.

Încă îmi aduc aminte de marea mea uimire când am văzut că soarele mai apare, că oamenii își continuă nestingheriți drumul, că durerea nu se vede, nu se aude, că totul e, de fapt, mișcare, transformare, schimbare.

Azi timpul s-a oprit, din nou, pentru a nu știu câtă oară! Am pierdut de mult șirul, numărul… dar nu și amintirea.

Atât de mulți oameni au plecat din viața mea, iar eu tot mă mir cât de mută, invizibilă și de puțin contagioasă poate fi durerea.

Ce este doliul, și cât durează?

Să presupunem că m-am rănit într-un accident și am o rană deschisă, care sângerează dureros. Ce face organismul meu? Suferă, în funcție de gravitatea și mărimea rănii. Am nevoie de tratament, odihnă sau repaos de la anumite activități. 

Corpul are nevoie de vindecare!  

Rana se va închide, se va cicatriza și va deveni nedureroasă, într-un timp mai lung sau mai scurt, funcție de o serie de factori, independenți de voința mea. 

Când rana va fi închisă și vindecată, eu voi vedea cicatricea, dar nu voi mai simți durerea. Abia atunci voi fi vindecat! 

Tot așa este și doliul. 

Doliul este perioada de vindecare după o pierdere semnificativă pentru noi, fie că am pierdut un om, slujba, sau o parte a trupului nostru. 

Doliul este perioada în care am o rană sufletească, nu mai puțin dureroasă decât orice rană deschisă de pe trup. 

Doliul este perioada peste care fiecare dintre noi trece, mai devreme sau mai târziu.

Sufletul fiecăruia dintre noi are nevoie de vindecare. Sigur, poți trăi cu o rană deschisă, dar acela nu mai e trai, e chin. La fel și cu un doliu neîncheiat. Poți funcționa cu durerea în suflet, dar până când rana nu se vindecă nu ești capabil să trăiești normal. Adică poți fi chinuit de insomnii, furie, tristețe, depresie și alte emoții disfuncționale care-ți perturbă întregul organism, dar și relațiile cu ceilalți. 

Cât durează doliul? 

Dacă ai o rană deschisă pe corp un medic îți poate spune care e perioada în care te vei reface, cu aproximație de câteva zile în plus ori în minus. 

La durerile sufletești nimeni nu știe. Ca să spui unui om cât va dura doliul lui e ca și cum tu ai ști care-i distanța de aici până departe. Care e distanța? Ei, este exact cât durează doliul!

Unii își încheie doliul (se vindecă) mai repede, alții merg cu durerea în suflet, nevindecați, până la moarte. 

Așa cum corpul are nevoie de vindecare, tot așa și sufletul are nevoie de doliu. 

Nu cu mult timp în urmă, îndoliatul avea parte de suportul comunității, al bisericii și al familiei extinse. Astăzi ne trezim însingurați, de multe ori înconjurați de oameni care nu doar că nu știu să ne ajute, dar ne și opresc din procesul de vindecare. 

Sunt multe greșeli pe care le fac apropiații celui îndoliat. Crezând că ajută, îi fac mai mult rău decât bine. Cum am ajuns să ne pricepem la orice, credem că putem ajuta un îndoliat bombardându-l cu sfaturi sau interdicții, sau, și mai rău, ocolindu-l sau lăsându-l să se izoleze de noi și de societate. 

Atunci când pierzi pe cineva apropiat suferi, și tu știi asta, și toată lumea știe că suferi. Dar poți avea anumite emoții pe care tu să nu le vezi. Tu nu știi că le ai, alții nu știu să le interpreteze. 

Sunt foarte multe reacțiile pe care le poate avea cel îndurerat. Nu le voi pomeni aici, sunt prea multe și complexe pentru a fi pomenite într-un singur articol. Vreau să vă spun doar despre o singură reacție, firească în perioada de doliu, dar care este mai dificil de înțeles atât de către cel îndurerat, cât și de cei care-l înconjoară. Este furia. 

La pierderea unei persoane semnificative, cel rămas poate simți puternic sentimentul de furie, dar pentru că refuză (inconștient) să-și atribuie furia ca fiind asupra celui decedat, își va îndrepta reacțiile negative spre personalul medical, sau va găsi nod în papură cunoscuților, rudelor sau chiar lui Dumnezeu. Desigur, își poate manifesta furia și asupra lui însuși, dar asta e mai grav ca orice. 

Emoțiile adevărate care se ascund sub manifestările de furie sunt nesiguranța, neputința, sau senzația de abandon la care niciodată nu s-a gândit. 

Dacă întâlniți asemenea manifestare la un îndoliat, indiferent când a avut loc pierderea, încercați să fiți mai îngăduitori. Omul care este furios pe alții din cauza pierderii sale se poate ca să nici nu bănuiască adevăratul său motiv. Dar acolo, în intimitatea conștiinței sale, el suferă și este nevindecat!

Nu este grav să nu-l ajuți. Este grav să-l acuzi de o rană pe care o are, dar pe care nu și-o poate vindeca. Are nevoie de ajutor, nu de sfaturi sau reproșuri!

Voi reveni asupra subiectului, extrem de cunoscut, dar atât de puțin înțeles! 

Prietenul copilului

Sunt unii părinți care spun că ei sunt cei mai buni prieteni ai copiilor lor, așa cum sunt și mulți care cred că își cunosc foarte bine copiii.
Sunt și destui care uită să fie soți, prea ocupați în a fi prietenii copilului.
Se străduiesc prea mult și prea degeaba!

Rolul unui tată, sau a mamei este de a fi un bun părinte. Cât mai bun! Și asta ar trebui să fie suficient!
Să te strădui să fii prieten, atâta timp cât rolul de părinte este net superior, e un efort zadarnic, extenuat și inutil!
Îți poți susține copilul ca părinte, sau îl poți văduvi de o cunoaștere de sine autentică și binefăcătoare! Totul ține de părinte.
Un tată care spune că-și cunoaște fiul, că-i știe preferințele și sentimentele, mai bine ca oricine, este un părinte care poate eșua, în cel mai minunat rol al său. Nu poate ști ce simte fiul său. Va afla, poate, dar mult mai târziu, când copilul va fi un tânăr adult, liber și împlinit.

Toți copiii își iubesc părinţii. Dar, oricât de mare ar fi afecțiunea pe care v-o poartă copilul, viața lui interioară vă poate fi străină, ca și cum ați fi doar două simple cunoștințe, întâmplătoare.
De ce? Pentru că relația aceasta nu este egală. Tu ești părintele, autoritatea, șeful, conducătorul. Între voi nu există egalitate, el este un subordonat, dependent de banii, timpul, afecțiunea și toanele tale.

Pentru a fi prieten cu cineva, condiția sine-qua-non este încrederea.
Chiar dacă copilul tău te iubește mai presus de orice, și nimeni nu pune la îndoială asemenea sentimente, el nu poate avea încredere absolută în tine. Nu pentru că nu vrea! Pentru că nu are cum, de teamă sau din emoții pe care nu le vezi, nu le simți, nu le cauți.
Încrederea absolută este împiedicată de însăși relația în sine: tu ești autoritatea, pe o parte și el reprezintă supunerea, pe cealaltă parte. Două fațete ale aceleași monede. Dar nu aceeași față.

Tu nu ai nevoie de încrederea lui. Dar el are nevoie de încrederea ta!
Dacă tu nu ai încredere în ce simte, crede, sau face, ce încredere în el îi dai?
Crezi că va greși, îți va confirma că ai dreptate!
Crezi în reușita lui? Va face totul să nu te dezamăgească!
În fața lui, tu ești cel care știe! Și ce vrei să vezi se va confirma, într-o formă sau alta. Copilul așteaptă. Te crede. Și vrea să te mulțumească! De aceea va face și va spune ce vrei tu, când și cum vrei tu!
Se va ascunde de tine și mai ales de el însuși.
Nu, copilul nu va ascunde intenționat! O face, cumva tainic, intuitiv, inconștient. De aceea, multe elemente ale caracterului său o să-ți rămână nearătate, ascunse, tăcute.

De cele mai multe ori un părinte nu doar că nu cunoaște, dar nici măcar nu bănuiește anumite elemente ale caracterului copilului său.
Ciudat sau nu, aceste elemente sunt cunoscute de orice prieten sau egal al copilului, dar nu de părinte!
Nu e nimic voit sau studiat. Totul vine natural, protectiv, firesc!
Observă un lucru normal, pe care și tu, om matur, îl faci. Să zicem că ai o persoană pe care o admiri foarte, foarte mult. Care sunt șansele ca, la o întâlnire cu acea persoană, tu să te deschizi complet față de ea, să fii absolut sincer și dezinvolt?
Nu te minți! Fii sincer și recunoaște!
Nu, cu certitudine nu ar fi o deschidere autentică, sinceră, absolută!
Cum ești tu, cel adevărat, în fața unui om pe care îl admiri, tot așa este și fiul tău, care te admiră, în fața ta!

Poți avea tu cel mai integru caracter, dar nu o să poți să-ți oprești tendința inconștientă de a-i arăta celuilalt ceea ce ai tu mai bun, sau ce crezi tu că-i face plăcere. În fața persoanei pe care o admiri te comporți cu totul altfel decât te-ai comporta cu un subaltern. Fii sincer și recunoaște!
Și copilul tău se comportă la fel!
Teama că va scădea în ochii tăi este atât de puternică încât tendința aceea inconștientă de a-ți fi pe plac îl va face să adopte un comportament care să te mulțumească, pe tine și pentru tine. Îți va spune ce vrei să auzi, se va comporta cum știe că îți place ție.
Viața lui interioară se va ascunde de tine, dar și de el, atât timp cât relația voastră este inegală.
Există, desigur, și o cunoaștere temeinică, dar numai între persoane egale și foarte apropiate. Dar, în special, egale. Numai persoanele egale pot fi prieteni buni. Cei mai buni!

Un copil aflat sub autoritatea părintelui său nu-și va permite niciodată să lase la vedere emoții sau comportamentele pe care acesta să nu le accepte, sau aprobe.
Dacă fiul tău este dependent de resursele tale și dacă te admiră, șansele de a-ți fi prieten sunt, practic, minime.
Așteaptă să crească, să ajungă pe același palier cu tine și-ți va fi prieten! Sau nu. De tine depinde! De tot ce faci acum, când îți place să te crezi prietenul lui cel mai bun.

Suntem oameni

Tocmai ați aflat că s-a prăbușit un elicopter iar înăuntru sunt oameni răniți. Ce faceți? 

Normal, săriți imediat să dați o mână de ajutor. 

Dacă pe șoseaua pe care circulați se întâmplă un accident, procedați la fel. Săriți în grabă să oferiți sprijin celor răniți, sau sunați cât se poate de repede la Urgență ori Pompieri. 

Dacă aflați că un copil a căzut într-o fântână, căutați fără zăbavă să aflați cum poate fi ajutat micuțul și rămâneți cu sufletul la gură până la salvarea sa. 

Nu cu mult timp în urmă un grup de tineri din Thailanda au rămas blocați zile în șir într-o peșteră. O planetă întreagă s-a cutremurat atunci și rugăciunile a milioane de oameni s-au ridicat la cer, pentru salvarea tinerilor. Televiziunile transmiteau frecvent vești despre starea lor și despre metodele folosite de salvatori și din nefericire, un salvator a murit încercând să ajungă la copii. Cu toate acestea, solidaritatea a rămas intactă și nu au încetat să apară alți și alți oameni, din toate colțurile planetei, ca să ajute. 

Și la Marea Neagră vedem asemenea situații: oameni care se aruncă în valuri pentru a salva viața unui alt om, necunoscut. 

Ce vreau să spun cu asta? 

Nimic din ceea ce nu știți și voi.

Asemenea atitudini ni se par cât se poate de normale, firești, obișnuite, pentru că nimeni nu ezită să sară în ajutorul unui om necunoscut, aflat în pericol de moarte.

Nu este nevoie să cunoști pilotul elicopterului, șoferul mașinii sau copilul căzut în fântână ca să sari, să ajuți, ori să asiști ca spectator neputincios la operațiunile de salvare, tremurând de emoții și rugându-te din suflet pentru viața victimei. 

De ce facem asta? 

Pentru că viața fiecărui om contează, iar la nivel subconștient noi știm că orice om din lumea asta este prețios.

Noi venim pe lume cu aceste informații. Nu trebuie să ne învețe nimeni că omul este important. O știm! Așa cum știm că trebuie să respirăm ca să trăim. Nimeni nu-și bate capul să-și analizeze respirația. Organismul nostru o face singur, de când apare pe lume, tainic programat. Conștientizăm abia atunci când ceva nu este în regulă, când ne îmbolnăvim, sau când nu mai avem aer suficient. Atunci conștientizăm valoarea respirației. Atunci o prețuim.

Și cu alte informații cu care venim „la pachet” se întâmplă la fel. Le conștientizăm abia când ne paște pericolul sau moartea. În rest? Trăim așa, mecanic, pe pilot automat.

În condiții „normale” apreciem valoarea omului funcție de interesele noastre. Îmi folosește relația cu el? E important. Nu mă poate ajuta sau susține cu ceva? Atunci nu-mi stârnește interesul. Nu are cu ce să mă ajute? Atunci, la ce bun să-l ajut eu?

În cazul unui accident nu stăm să analizăm cine anume e victima, ce importanță are pentru noi, dacă ne-am putea folosi de relația cu aceasta și alte asemenea.

În caz de cutremur nu stai să-ți analizezi relația cu vecinul. Dacă vezi că este prins sub dărâmături faci totul ca să-l ajuți, ori măcar chemi de urgență ajutoare. 

În caz de calamitate și accident suntem umani. Atunci știm că TOȚI oamenii sunt prețioși, abia atunci ne pasă de viața fiecăruia în parte. 

În rest?

Uităm, de parcă se blochează centrul umanității din inima noastră. Trecem indiferenți pe lângă seamănul nostru, nu-i mai vedem valoarea, nu-l mai considerăm important, nu ne mai pasă. 

Tragediile ne unesc. Bunăstarea ne divide. Suferința ne face umani, plăcerile egoiste ne dezumanizează. 

Toți oamenii sunt importanți, fie că vrem să conștientizăm, fie că nu. Eu nu sunt mai importantă decât ești tu, nici tu nu ești mai puțin valoros decât mine. 

Naționalitatea, credința, educația, sau mediul în care trăim poate să fie complet diferit, dar suntem egali în demnitate pentru că viața fiecăruia dintre noi are aceeași valoare, inestimabilă.

Suntem la fel: prin venele noastre curge un sânge de aceeași culoare, indiferent de nuanța pielii. În sufletul nostru simțim aceeași durere, chiar dacă ne exprimăm diferit. La capătul vieții ne așteaptă aceeași moarte, indiferent de credința în care trăim. 

Suntem egali în valoare atât timp cât viața curge prin noi. Suntem oameni și suntem importanți. Fiecare dintre noi!
Ce bine ar fi să conștientizăm asta! Zi de zi.