Boala „pe sistem nervos”

Mulți oameni spun: „Am făcut diabet pe sistem nervos” sau „Am un ulcer duodenal, dar e pe sistem nervos” ca și cum nervii care au provocat boala pot fi calmați cu medicație, ori vor dispărea în neant, sau de unde or fi venit ei. 

Cele mai multe boli sunt „pe sistem nervos”. Adică sunt provocate de emoțiile stârnite în situații dificile sau complicate de viață. 

Din nefericire, pe lângă virusuri sau bacterii nocive omul mai poate suferi de furie, ură, frică, invidie, vinovăţie, gelozie, rușine, etc., adică din cauza unor emoții care, dacă nu sunt recunoscute, interpretate și gestionate corect, duc la pierderea sănătății. 

În condiții de viață aparent identice, nu toți facem aceleași boli. De ce? 

Fiecare dintre noi este unic așa cum unice ne sunt și experiențele emoționale.

În fața unui eveniment traumatizant sau într-o situație stresantă fiecare dintre noi are propriile reprezentări și amintiri, astfel încât manifestările ne vor fi mereu diferite. 

Nu reacționăm la fel chiar dacă dificultățile cu care ne confruntăm sunt similare și de aceea nu există soluții universal valabile care să rezolve problemele personale ale oricărui om.

Fiecare dintre noi interpretează situațiile de viață cu care se confruntă într-un mod personal, unicat, de aceea nu putem lua decizii care s-au dovedit valabile în cazul altuia.

Viața noastră interioară, emoțiile pe care le simte fiecare dintre noi sunt diferite de ale altor persoane, indiferent cât de apropiate ar fi ele. 

Suntem unici pentru că gândim diferit, pentru că discursul interior (din capul nostru) nu seamănă cu a altui om, pentru că emoțiile sau sentimentele noastre nu sunt identice cu emoțiile altora. 

De aceea trebuie să ne cunoaștem noi pe noi!

De ce ne îmbolnăvesc gândurile? De ce suferim emoțional? 

Mai întâi trebuie să știm că organismul nostru este făcut să funcționeze perfect.

Emoțiile sunt modul în care trupul nostru se pregătește pentru o situație în care are nevoie de un efort suplimentar.

Spre exemplu, dacă știi că trebuie să te duci dimineață la o întâlnire importantă, pui ceasul să sune. Ceasul va suna, ca să te trezească.

Auzi ceasul, te dai jos din pat și îți începi ziua firesc, pregătit pentru orice provocare. Asta e o emoție firească, normală. Dar dacă ceasul sună din 30 în 30 minute? Ce crezi că va simți trupul tău? 

Cam așa văd eu emoțiile necontrolate, disfuncționale. Adică o emoție e bună dacă transmite un semnal care te pregătește pentru ceva, tu înțelegi și acționezi în consecință, pe când emoțiile necontrolabile, pe care nu le poți descifra și gestiona sunt cele care te vor îmbolnăvi, mai devreme sau mai târziu. 

Dacă simți frică, spre exemplu, creierul va transmite semnale și glandele tale vor începe să pompeze hormoni în întreg organismul.

Că te-ai întâlnit nas în nas cu hoțul (spre exemplu) nu ar fi așa o mare problemă. Dintr-o asemenea situație poți să ieși mult mai ușor decât dintr-o situație pe care ți-o imaginezi mereu!

Cum reacționează creierul și organismul în cazul unei tâlhării? 

Creierul nostru simte pericolul, transmite semnale, hormonii invadează organismul, sângele este pompat cu putere, sistemul imunitar este blocat, la fel și cel digestiv și cel reproducător. În fracțiuni de secundă tu vei fugi sau te vei lupta cu hoțul, sau pur și simplu vei rămâne paralizat de frică. Acestea sunt reacțiile pe care le-ai putea avea.

Să spunem că doar ți s-a părut, că în casă nu era niciun hoț. Interesant, dacă hoțul este în casa ta, sau dacă doar ți se pare că-l auzi, ori numai că-ți imaginezi așa ceva, creierul reacționează la fel! 

Să zicem că te temi de cutremur. Interesant mai lucrează creierul nostru! Nu e nevoie să fie acum, aici, un cutremur de magnitudine mare. Dacă tu doar îți imaginezi scena unui cutremur, creierul tău va lua cu valoare de adevăr ceea ce îți imaginezi. Și se va pregăti! Inima o să-ți bată cu putere iar hormonii vor fi pompați în organism. 

Azi te înfurie cineva sau ți-e frică de hoți, mâine te temi de cutremur, poimâine de șomaj, boală sau moarte, și uite așa te trezești cu o boală căpătată pe „sistem nervos”. 

Toate emoțiile negative sau disfuncționale pe care le-am pomenit mai sus au capacitatea de a ne deregla întregul organism. 

De aceea este bine să ne cunoaștem emoțiile, să discernem între ceea ce este benefic și ce nu, ca să putem să ne schimbăm manifestările și reprezentările mintale. 

Starea de sănătate este starea noastră normală, dar gândurile și emoțiile ne pot îmbolnăvi la fel ca oricine altă „otravă” cu care intrăm în contact. 

Să ne cunoaștem emoțiile și gândurile ar trebui să fie prioritatea oricărui om. 

Nu ne fac rău emoțiile sau gândurile altor persoane! Creierul nostru ascultă doar de noi, indiferent că trăim o situație reală sau una pur imaginară! 

Dacă cineva care are gripă vă vizitează, sunt convinsă că veți avea înțelepciunea de a refuza să serviți ceaiul din aceeași ceașcă cu persoana bolnavă. 

Ce ar fi să procedăm la fel cu cei care vin spre noi doar ca să ne contamineze cu frică, ură, dezbinare, furie sau invidie? 

Ce ar fi? 

Scriem și gândim așa cum ne obișnuim

Oare cât timp ne-a trebuit nouă ca să învățăm să scriem de mână? Dar la calculator? 

La început a trebuit să ne deprindem cu desenatul bastonașelor, apoi am învățat să ținem stiloul corect, să potrivim unghiul peniței și presiunea mâinii noastre asupra ei… 

Și la computer, la început a fost mai greu. Mulți dintre noi nu găseam literele și nici semnele de punctuație. Ne uitam cruciș la tastatură căutând cu disperare semnul dorit.

Totul a fost greu, la început. 

Apoi am căpătat deprinderi și ne-am obișnuit atât de mult încât nimeni acum nu se mai gândește cum să scrie o literă sau să tasteze o frază. Pur și simplu o facem, cu gândul la ce anume dorim să exprimăm. 

Mâinile noastre s-au deprins cu scrisul, fie că o facem pe o foaie de hârtie, fie că folosim un computer sau un telefon. 

Doar că mâinile, dacă nu exersează, nu mai pot îndeplini un exercițiu care altădată ni se părea banal. Spre exemplu, dacă ani de zile scrii doar pe computer, tabletă sau telefon, poți avea surpriza să constați că scrisul tău de mână s-a deformat și chiar că nu-ți mai face nicio plăcere să folosești acest tip de scriere.

De ce asta? Pentru că scrisul prin tastare ți se pare mult mai simplu și mai facil.

Asta nu înseamnă că mâinile tale sunt bolnave. Mâinile tale sunt întregi și sănătoase, numai că le lipsește exercițiul. Ca să poți scrie de mână din nou, frumos și ordonat, trebuie să ieși din zona de confort. Ai nevoie de răbdare, voință și perseverență. 

Din nefericire, mulți oameni rămân în zona de confort, ocolind sau evitând orice efort suplimentar. De ce să-ți complici viața, când poți trăi și fără asta? Numai că, așa cum învățăm să scriem, tot așa învățăm și să gândim. 

Dacă ne folosim mintea pentru a imagina doar catastrofe, critici și nenorociri, creierul „uită” să mai vadă frumusețe, iubire și consens. 

Mâinile „uită” să scrie prin nefolosire. Cu mintea e la fel! O poți folosi cum dorești, imaginând ce vrei, doar că modul în care te obișnuiești să gândești îți va defini viața și nu neapărat într-o direcție corectă.

Dacă nu scrii de mână ani întregi, nu vei avea nicio problemă de sănătate a mâinilor tale. Dar, dacă te obișnuiești cu un tipar de gândire negativ, critic, nerecunoscător și dramatic, „șansele” ca tot organismul tău să se degradeze cresc exponențial. 

Există oameni care cred că nu mai pot scrie de mână, după ani de zile în care au tastat la calculator. Se înșală sau se mint ei pe ei. De fapt acești oameni nu fac decât să-și refuze un efort necesar pentru reînvățare. Nu doresc să iasă din zona lor de confort. De ce să te chinui să scrii de mână când poți să o faci atât de simplu, folosind un calculator?

Se spune că obișnuința e a doua natură. Normal! Odată ce te-ai deprins cu un obicei care nu mai solicită niciun efort suplimentar, de ce să renunți la el? 

La fel este cu tiparul în care îți folosești mintea, emoțiile și gândurile!

Dacă te obișnuiești să gândești într-un anume mod, disfuncțional, îți va veni tare greu să schimbi tiparul! Dar asta nu înseamnă că nu se poate! Orice se poate! Trebuie doar să vrei. Atât. 

Daruri otrăvite

Sunt atât de multe povești triste și atâtea drame care se petrec sub ochii noștri! 

Ne-am bucurat, așa ca naivii, că putem să muncim în alte țări, fără să bănuim măcar o secundă că există multă suferință atât pentru cei ce pleacă, cât și pentru cei ce rămân. 

După ani de zile de exil, multe mame se trezesc înstrăinate de proprii copii și ajung să-și vadă viața doar prin trecut, un timp presărat cu durere, frustrare și regrete. Tinerețea lor s-a dus iar anii petrecuți în străinătate le-a făcut să nu-și mai înțeleagă rostul.

Tot mai multe femei care și-au petrecut ultimii ani departe de casă ajung în terapie sau caută cu disperare un ajutor duhovnicesc. Ele nu înțeleg unde au greșit, nu pricep unde li s-au dus anii și cum de au ajuns să poarte atât de multă durere emoțională, în inimă și gând. 

Cunosc o poveste dureros de adevărată cu o mamă care avea doi fii. Când a venit timpul școlii pentru fiul cel mai mare, mama a făcut eforturi disperate ca să-l poată trimite la cea mai bună școală din străinătate. Doar că fiului i-a fost atât de greu departe de casă încât nu făcea altceva decât să-și sune mama zilnic, implorând-o să-l aducă acasă.

Mama însă nu a vrut să-i asculte rugămintea și în loc să-i aline durerea nu înceta să-i aducă aminte de eforturile și sacrificiul ei, pentru ca el să stea la o școală bună, chiar dacă departe. Un dar otrăvit!

Anii au trecut și a venit rândul celui mic să plece la școală. Fiul cel mare, așezat de acum la casa lui, s-a dus la mamă rugând-o cu lacrimi în ochi să nu-l trimită și pe cel mic în străinătate. I-a amintit mamei cât de greu i-a fost lui, explicându-i, atât cât s-a priceput, că nu ar vrea ca și fratele lui să sufere atât de mult pe cât a suferit el.

De data asta  mama l-a ascultat, așa că cel mic a rămas acasă, alături de ai lui. 

Ani de zile băiatul cel mare a fost supărat pe mama lui, neuitând să-i reproșeze că l-a făcut să sufere, trimițându-l departe de casă. 

Ani de zile fiul cel mic i-a reproșat mamei că nu l-a lăsat să studieze în străinătate și că din cauza ei și-a distrus viața și viitorul. 

Anii au trecut, dar frații au păstrat în suflet resentimente. Unul a suferit că a fost trimis departe, celălalt pentru că a fost privat de o experiență inedită.

Fiecare și-a conștientizat doar propria durere și atât. 

Într-un final, mama copiilor a murit lăsând în urmă copii, de acum doi adulți care se evitau reciproc, ascunzând unul de altul rănile adânci din suflet, total nevindecate.

Unul dintre ei a ajuns în terapie pentru că nu-și putea vindeca doliul și pierderea, iar celălalt s-a ascuns, ca să-și poarte singur durerea, mai departe. 

Ce vreau să spun cu povestea asta? Că fiecare dintre noi este judecat după durerea pe care o produce celuilalt, nu după intenție

Mama din povestea de mai sus a avut cele mai bune intenții. Și-a dorit tot ce e mai bun pentru copiii săi! Cu toate acestea, a plecat fără să înțeleagă unde a greșit. Mama din povestea noastră și-a iubit copii la fel, enorm, doar că fiecare copil s-a raportat numai la durerea sa, fără să aprecieze sacrificiile sau intențiile bune ale mamei. 

După moartea mamei, frații s-au înstrăinat și mai mult, fiecare crezând că durerea sa este mai mare, total diferită de a celuilalt. În fond, amândoi poartă aceeași rană, doar că nici unul nu e dispus să vadă și durerea celuilalt. 

Nu mai am vești de la cei doi frați, dar știu că până când ei nu vor învăța să-și ierte și să-și accepte greșelile, până când nu vor ierta tot ce i-a durut, până când nu vor ierta definitiv, nu se vor vindeca. 

Povestea asta este povestea miilor de mame care au dorit binele copiilor lor. Doar că, din păcate, fiecare își privește propria durere, ignorând-o pe a celuilalt.

O mamă care pleacă la muncă în străinătate are parte de multă durere. Ani întregi luptă cu ea însăși ca să-și tempereze suferința și se gândește mereu că doar prin sacrificiile auto-impuse copiii săi vor avea parte de un trai mai bun.

Își asumă riscuri, mereu minimalizându-le. Va fi mai bine la anul, sau anul viitor și uite așa trece timpul, lăsând urme adânci… 

De cele mai multe ori mamele nu înțeleg că copiii lor au alte valori și alte nevoi. Scuza că numai așa le pot asigura un trai decent este mai greu acceptată de un copil sau adolescent care suferă de dor. 

Din păcate, de cele mai multe ori, mamele care pleacă din țară își conștientizează doar propriile răni emoționale fără să înțeleagă suferința celor rămași în țară. 

De ce pleacă cineva să muncească afară? Pentru că nu are alte variante! Pentru că are nevoi financiare mai mari sau pentru că pur și simplu nu reușește să își întrețină familia. Eu nu cunosc oameni care să plece din țară pentru că aici au tot ce le trebuie. Sunt atât de multe lipsuri că eu mă tot mir de cum de mai suntem atâția rămași! 

Când pleci, te duci să poți oferi celor rămași un sprijin, un ajutor, un dar câștigat cu sudoarea eforturilor tale. Dar, cel mai otrăvit dar pe care îl poți oferi copiilor tăi este această suferință, scoasă în față ca paravan. 

Când reproșezi sau când doar amintești de sacrificiile tale, tu nu faci decât să-ți îndepărtezi copiii de tine. 

Copilul tău are alte nevoi! El nu a vrut nici bani mai mulți și nici lucruri mai valoroase. El a avut nevoie de tine atunci când îi era mai greu. Un telefon, fie el și zilnic, nu acoperă nevoia lui de a fi privit, îmbrățișat, ascultat. Suferința ta nu-i liniștește angoasele și durerea. Sacrificiul tău nu este pe înțelesul lui . 

Indiferent de decizia ta, că vrei să pleci sau că hotărăști să rămâi, copilul tău poate avea orice gamă de emoții posibile. E bine să înțelegi că el nu ești tu, copilul tău este un alt om, cu alte nevoi, străine de tot ce tu visezi. 

Un dar otrăvit, indiferent câtă bunăvoință sau intenții bune ar ascunde este tot otravă. Ce se poate face? 

Ca să ajungi în pace cu tine însuţi trebuie să accepți, să ierți și să înțelegi că trecutul este trecut și nimic din ce ai stricat nu mai poate fi îndreptat. Trebuie să te ierți și să ierți. Nimeni nu pleacă la drum cu intenții rele! Fiecare vrea să facă tot ce e mai bun pentru familia lui. Doar că planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg. Pleci pentru un an și vezi că a trecut mult mai mult decât te-ai fi gândit inițial. Îți privești anii irosiți, copiii înstrăinați și nu știi ce să mai faci să îndrepți ce s-a pierdut pe drum. 

Anii trecuți nu mai pot fi retrăiți!

Deciziile luate cu mult timp în urmă nu mai pot fi revocate!

Reproșurile sau darurile pe care le-ai făcut nu țin nici de cald și nici nu apropie. Iartă-te! Învață să-ți asumi ce ai trăit și iubește-ți copiii necondiționat.

Nu mai face daruri amintind de sacrificiile tale! Ascultă-ți copiii sau, dacă nu vor să-ți vorbească, respectă-le durerea! Așteaptă! Se vor vindeca, la timpul lor!

Înțelege-le suferința, poate cu mult mai mare decât a fost a ta! Caută ajutor și mergi mai departe ca să-ți poți trăi viața ce ți-a mai rămas cât mai frumos, cu recunoștință, iubire, pace și înțelegere. 

Suferința celor ce-și lasă țara

Ce înseamnă imigrant? Dar emigrant? În fond, cam același lucru. Diferența de sens este dată de acțiune, adică e vorba despre „a veni” sau „a pleca” dintr-o țară anume. 

Termenul  de  imigraţie  provenind  din latină înseamnă a  veni  de undeva,  iar emigraţie, cuvînt cu aceeaşi origine, emigrare, înseamnă  a  pleca

Când vorbim de un cetățean străin care și-a mutat domiciliul în țara noastră spunem că este imigrant. Dacă noi înșine ne părăsim țara, pentru cei ce rămân ne numim emigranți. 

Dar, indiferent cum îi numim, imigranții sau emigranți, la toți aceștia putem remarca o suferință comună: dezrădăcinarea.

Astăzi îi voi numi pe toți imigranți pentru că de fapt toți sunt persoane obligate dintr-un motiv sau altul să-și părăsească țara natală pentru a se stabili altundeva. 

De ce vreau să vorbesc despre asta? Pentru că m-aș bucura să înțelegem cu toții că atât imigranții din țara noastră (cei ce vin de pe alte meleaguri) cât și apropiații noștri, obligați să își găsească un rost în altă țară (emigranții) au în comun același lucru: suferința psihică și emoțională, cauzată de stresul provocat de părăsirea locurilor natale. 

Se știe că trăim în cel mai stresant secol. Nu voi stărui pe tipurile diferite de stres, astăzi vreau să vă spun despre o altă formă a stresului, extrem de complexă, dar mai puțin cunoscută (sau înțeleasă). 

În viața noastră întâlnim deseori situații stresante pe care le putem ocoli, dar de multe ori întâlnim, sau ne confruntăm cu situații stresante imuabile și deci mai greu de înfrânt.

Una dintre aceste situații este aceea de a fi imigrant. Sigur, sunt persoane care se adaptează, oriunde s-ar duce în lumea asta, dar sunt mai mulți cei mai  puţin adaptabili ori mai  fragili care vor avea de plătit cu propria sănătate procesul dezrădăcinării. 

Ce înseamnă dezrădăcinare?

Păi, unde sunt rădăcinile noastre? Primele rădăcini vin  din mediul nostru familial, din  casa părintească. Primele noastre amintiri și primele emoții apar în acest univers familial și sunt percepute de fiecare în parte încă din copilărie.

Încă de la naștere ne identificăm mai întâi cu părinții noștri, apoi cu frații sau cu persoanele semnificative din viața noastră. Știm cine suntem mai întâi ca fiind fiul sau fiica cutăruia și nu putem să ne formăm propria identitate fără aceste repere, fundamentale. Învățăm a cui suntem și unde anume e „acasă” încă de la o vârstă extrem de mică. 

Universul nostru înseamnă mama, tata, rudele apropiate, casa noastră și a bunicilor, în cazul în care îi avem. Creștem mari și odată cu anii ne cresc și noi rădăcini astfel că încetul cu încetul ne integrăm într-un univers și mai amplu, care va depăși cu mult perimetrul  casei noastre. 

Ne facem prieteni, ne împrietenim cu cei care vorbesc  aceeaşi  limbă cu noi, care au aceeași cultură, istorie, dar și  aceleași tradiţii, sau același folclor. 

Ajungem să avem un sentiment profund de apartenență la societatea în care trăim şi,  implicit, la  ţara în care ne-am născut  şi  ne-am  format ca oameni. 

Pentru fiecare dintre noi noţiunea  de  cămin (sau acasă) conţine  o foarte mare încărcătură  afectivă. 

Scriitorul  român  Nicolae Steinhardt spunea că termenul de cămin este  caracterizat  şi  construit de fiecare dintre noi din  amintiri,  obiceiuri,  datini  şi  ceremonii (tradiții).  Scriitorul nota: „Lipsit  de  cămin şi  de  mediul  său  etnico-ecologic,  omul  nu  mai  are  parte decît  de  frustrare  şi  alienare„.  

Iată deci cum ia naștere stresul  imigraţiei! Este frustrarea, durerea sau suferința apărută atunci când ne lăsăm în urmă rădăcinile, cele ce fac parte din însăși fibra noastră umană.

Ne identificăm cu casa părintească, cu locul natal, cu limba vorbită de noi și de apropiații noștri, cu muzica pe care o ascultam încă de copii. Toate astea fac parte din noi, așa cum face parte orice alt organ vital. Când îți pierzi o mână sau un ochi suferința poate fi asemuită cu aceea a pierderii căminului în care te-ai născut și format. Pe parcursul anilor noi ne consolidăm din ce în ce mai adânc sentimentul  de identitate. Devenim tot ceea ce am asimilat din care cultura,  istoria  şi tradiţiile proprii. Ajungem să ne identificăm cu zona din  care  provenim  sau  în  care  ne-am  trăit  copilăria, adolescența, tinerețea. 

Suferința emoțională nu se vede, dar ea există și se manifestă diferit la fiecare persoană în parte. Suferința poate apărea ori de câte ori o persoană este supusă unuia sau mai multor șocuri psihologice sau emoționale. Din păcate, un imigrant are parte de mai multe șocuri emoționale: 

  • șocul dat de înfruntarea  necunoscutului, eveniment prin  definiţie  anxiogen (care produce îngrijorare și frică).
  • şocul  lingvistic, dat de diferențele lingvistice. Fiecare limbă are  propriile  ei intonaţii, cizelări  şi  nuanţe, sau are semnificaţii  sociologice care la început îi scapă cu desăvîrşire imigrantului.
  • şocul  social,  dat de atmosfera  de  respingere, uneori reciprocă.
  • Dar, șocul  cel  mai greu  de  suportat pentru  imigrant,  este acela  care vine  de la pierderea propiei identităţi.  

Pulverizarea  sentimentului de  identitate duce la o suferinţă  psihică  cu  caracter  cronic,  cu  ecou  pregnant  asupra  sănătății imigrantului. 

S-au făcut mai multe studii pentru cercetarea stresului datorat imigraţiei și s-a ajuns la concluzia că stresul  exercitat  de dezrădăcinare  are efecte majore, semnificative asupra  psihicului. 

Efectul stresului imigraţiei este nesemnificativ în doar două cazuri:

  • pentru cuplurile  care  au  emigrat  pentru  o perioadă de timp  limitat
  • pentru cei  care  au reacţionat  brutal  la  dezrădăcinare  şi  care,  în  consecinţă,  s-au întors,  în  cel  mai  scurt  timp,  acasă.

La persoanele care au fost „dezrădăcinate” doar pentru o perioadă scurtă de timp, sănătatea nu  are de  suferit. 

Pentru ca suferința emoțională să se transforme în boală fizică este nevoie de o  perioadă suficientă de tensiune care  să  acţioneze  asupra organismului. 

Stresul imigraţiei poate dezvolta o patologie care constă în:

  • cardiopatie  ischemică
  • hipertensiune  arterială
  • ulcer  gastric sau  duodenal
  • nevroze
  • psihoze

Vedem deci că pentru persoanele sensibile sau mai greu adaptabile stresul imigrației este devastator. Le este afectată nu doar sănătatea emoțională cât și cea fizică.

Cele mai multe dintre persoanele care aleg să plece sau care sunt nevoite să-și găsească un rost în afara țarii au de plătit un tribut extrem de greu. 

Un dezrădăcinat este un suflet cu multă durere emoțională.

Pericolul stresului „dezrădăcinării” este nevăzut, dar sapă adânc în sufletul și trupul celui ce-și lasă rădăcinile departe. 

Nu pot să nu mă gândesc la diaspora noastră. Prețul plătit de ei este enorm! Poate că nouă, celor rămași acasă ne revine datoria de a le atenua durerea emoțională, să nu-i dezamăgim prin atitudinea noastră, la vot sau oricum altcumva doriți voi.

Durerea emoțională

Sigur, nu toate bolile fizice au legătură cu trăirile și sentimentele noastre pentru că venim pe lume cu destule moșteniri genetice, sau ajungem în contact cu microbi ori cu diferiți viruși care ne pot îmbolnăvi. 

Dar, una dintre principalele cauze a durerilor și a bolilor fizice este durerea emoţională.

Formele durerii emoționale sunt: ura, furia, resentimentul, autocompătimirea, vinovăţia, deprimarea, gelozia, cel mai slab sentiment de iritare, etc. 

Ajungem la suferință emoțională după mulții ani pe care i-am petrecut învățând să comparăm, să analizăm, să judecăm, să condamnăm, să respingem, să nu acceptăm. 

Oare când am început să ne comparăm noi cu ceilalți? Și oare când și cine ne-a făcut să ne simțim inferiori, mici și nesemnificativi, sau cum am ajuns să credem că numai noi suntem buni și merităm mai mult? 

Când am învățat oare să-l judecăm pe celălalt, de cele mai multe ori un om total necunoscut nouă? Oare cine ne-a rănit atât de mult încât am devenit sceptici, neîncrezători, geloși sau mult prea posesivi? 

Când ne-a fost tăiat elanul, sau ce piedici am întâmpinat de am căzut pe drum? 

Fiecare experiență de viață trăită de fiecare în parte, ne-a îndepărtat unul de celalalt. Fiecare durere a fost personală, mereu mai importantă decât a altuia! 

Ajungem să ne construim proprii idoli, în mintea și gândurile noastre, ignorând adevărul demonstrat. 

Oare cum am ajuns să nu ne mai putem descotorosi de furie, egoism, critică, blamare, judecată și etichetare? Simplu! Ani de zile ne construim propria realitate, în mintea și gândurile noastre. Începem să gândim compulsiv, trăim fiecare stare proastă a noastră ca pe ceva ce e din motive externe nouă. Nu înțelegem că emoțiile, trăirile și suferințele psihice ne sunt date de noi înșine, de credințele, prejudecățile și gândurile noastre! 

De unde oare am învățat lipsa de responsabilitate? De ce credem că celălalt este vinovat pentru ce simțim noi, în intimitatea noastră? De unde am învățat încrâncenarea? De la un vers eminescian? „O luptă e viața, deci te luptă…” 

Viața nu este o luptă cu ceilalți! Nici cu natura ciclică și schimbătoare! Am crezut noi așa, în sinea noastră că trebuie să luptăm cu vremurile și cu ceilalți, pentru tot ce dorim să obținem.

Ce utopie! Ce pierdere de timp! 

Ne naștem perfecți, dar mediul și experiențele de viață ne pervertesc, ne fac să ne îndepărtăm unul de altul și chiar de noi înșine. 

Nu ne mai acceptăm, ne criticăm constant, ne etichetăm, ne blamăm și ne facem viața un iad permanent. Fugim de lume să ne ascundem suferința pentru că dorim din tot sufletul să fim mereu valorizați, văzuți ca fiind perfecți, cum credem noi că suntem sau că am fost, odată. 

Arătăm permanent o mască falsă care să arate că suntem de fericiți și puternici, de parcă altuia i-ar păsa! 

Ani de zile învățăm suferința, apoi vrem să ne facem bine într-un timp record. 

Dacă ani întregi ai criticat și judecat pe alții și pe tine, cât timp crezi că îți va lua să repari ce ai stricat? Trei zile, sau o lună, sau ani întregi? Fiecare suferință emoțională este dureroasă. Fiecare durere psihică este o acumulare de greșeli multiple.

Nu te poți vindeca repede și nici altcineva nu poate îndrepta ceea ce singur, în mintea ta, ai stricat. 

Sănătatea emoțională înseamnă să vrei să vezi adevărul, așa cum este el, nu cum îl crezi tu, să te privești sincer în adâncul tău, să-ți recunoști durerea și să repari. 

Da, este frustrant să suferi și să nu poți apela la nimic din exterior! Medicația poate ameliora simptome, dar vindecarea nu poate avea loc fără conștientizare, exercițiu și perseverență. 

Frica, furia, invidia, lăcomia, ura, ranchiuna, mândria, aroganța sau tristețea nu se vindecă cu ceaiuri sau medicamente!

Gândirea compulsivă, iureșul din minte, resentimentele, doliul și rănile din trecut nu trec cu două hapuri și trei ceaiuri de păpădie. 

Ani de zile te-ai străduit să te lupți, în zadar!

Viața nu e o luptă cu alții! În viață trebuie să te lupți cu propriile dureri emoționale, să le transformi în bucurie și conștientizare, ca să-ți poți trăi viața ta, nu a altuia. 

Dar dacă nu ai știut cum?

 Învață, întreabă, încearcă! 

De ce se tem asceții?

Ani de zile m-a chinuit o întrebare: De ce nu se pomenește în Psihoterapia ortodoxă, în scrierile Sfinților Părinți sau în Filocalie nimic despre frică? Sigur, sunt date multe soluții pentru alte emoții disfuncționale, dar nimic despre fobii, griji, anxietății sau alte temeri! 

De ce? Sigur, există explicația că omul trebuie să se teamă doar de Dumnezeu, dar de ce nu spun asceții nimic despre fricile, angoasele, grijile și obsesiile întâlnite atât de des în zilele noastre?

De ani de zile tot caut și experimentez. Am întrebat, am căutat și pentru că nu m-au mulțumit răspunsurile primite, am continuat. Bine am făcut! 

Întrebare: Ce este frica? Sau, ce este de fapt o emoție? La nivel teoretic majoritatea dintre noi știe, foarte bine. Problema apare când nu metabolizăm cunoștințele acumulate, nu transformăm teoria în practică, nu exersăm, sau când ne lipsesc câteva verigi din legătură, fie ele doar de pură teorie. 

O emoție este răspunsul pe care îl dă trupul nostru la gândurile noastre. Când mintea produce un gând, corpul nostru reacționează.

Spre exemplu, dacă în fața mea apare un lup, primul meu gând va fi „Atenție! Pericol!”, creierul va da imediat un semnal așa încât în fracțiuni de secundă organismul va fi invadat de hormoni, cu consecințe în funcționarea întregului trup. 

Ei, dar paradoxul emoțiilor este altul! 

Nu am nevoie să mă întâlnesc în lumea reală cu un lup sau cu orice alt pericol real, este suficient doar să mă gândesc la el! 

Creierul nostru nu știe ce este real și ce nu!

Creierul „ascultă” ce gândesc și reacționează la gândul meu, nu la realitatea care mă înconjoară! 

Frica din mintea noastră care nu depinde de un pericol  concret  şi  imediat poate fi numită: tensiune, disconfort,  grijă,  anxietate,  nervozitate, groază,  fobie, etc.  

Frica din mintea sau din gândurile noastre  este  legată mereu de  ceea  ce  s-ar  putea  întâmpla,  nu  se  referă  niciodată la  un  ceva  care  se  întâmplă  acum.  

Mai mereu noi trăim acum și aici,  în  timp  ce  mintea noastră privește sau se  află în în  viitor.  

Gândurile concentrate pe viitor  creează mai mereu  anxietate: descoperim că facem  faţă  momentului  prezent la tot ce trăim acum și aici, dar mintea cu gândurile ne fac să credem că nu vom face faţă viitorului.

Nu ne temem acum, ne temem pentru ce nici măcar nu am trăit! 
Deci? 

Frica e în mintea mea! Ca să mă vindec de frică mai întâi trebuie să-mi analizez tiparul meu propriu de gândire!

Fiecare are propriul său sistem de gândire care-i întreține suferințele emoționale, diferite de a celuilalt. Nu gândim la fel, dar disconfortul psihic poate fi asemănător. 

Toate durerile emoționale vin din vraiștea din mintea noastră, din talmeș balmeșul gândurilor.

Ca să obțin vindecarea mai întâi învăț să-mi observ tiparul de gândire. Încotro mă tot poartă, constant, gândurile mele? 

Veți constata cu uimire că emoțiile pe care le simțiți mai mereu sunt de fapt ceva foarte obișnuit, ceva ce vă face să vă simțiți confortabil, voi cu voi.

Adică, o persoană să zicem anxioasă, va „rumega” tot timpul gânduri care îi întrețin această stare. Odată pornite, gândurile te fac mai anxios și intri într-un cerc vicios: temerile alimentează gândurile, gândurile susțin temerile și tot așa. Este un tipar din care poți ieși doar cu efort prelungit, conștientizare și perseverență. 

Dacă îmi analizez gândurile și emoțiile și dacă învăț să le privesc detașat, ca un simplu observator, înțeleg până la urmă că eu nu sunt mintea mea! Înțeleg că am gândit ani de zile într-un anume mod, generator de o emoție anume, că singur îmi alimentez un EU fals. Eu nu sunt mintea mea, nu sunt frica mea, nu sunt nimic din ce credeam că sunt! 

Suferim pentru că ne zbatem permanent între gânduri ce ne poartă în trecut, sau gânduri ce ne prevăd un viitor neclar sau incert.

Suferim pentru că ne temem de moarte!

Toate temerile noastre au același fundament! 

Ne temem de moarte pentru că nu ne cunoaștem noi pe noi, dar și pentru că suntem contaminați cu idei și valori pur materiale. Căutăm fericirea oriunde în exteriorul nostru și alergăm mai mereu după ceva care de fapt se găsește doar în noi înșine.

Nimeni nu-mi poate aduce pacea și liniștea sufletească, oriunde aș căuta! Acestea se găsesc în sufletul și conștiința mea, la care numai eu am acces. 

Nu suntem capabili să ne trăim viața, prea ocupați fiind în a ne alimenta temerile! 

Pentru a înțelege cine ești tu cu adevărat ai nevoie de multă cunoaștere, dar și de experiență, pe măsură. 

Poate că înțelegi mai bine cine ești dacă te întrebi tu pe tine: Cine sunt eu? Unde este sufletul meu? Eu sunt mintea mea, corpul meu sau sunt sufletul meu? Ce rămâne în urma mea, ce iau cu mine? Cu ce rămâne văduvit Pământul când nu-l voi mai locui? 

Sufletul nu este nici creierul meu, nici gândurile mele! Ca să-mi cunosc sufletul am nevoie să îmi cunosc patimile, fricile, slăbiciunile, părțile întunecate, toate ascunse în mintea mea. 

Dacă sunt sincer cu mine ajung să îmi observ imparțial gândurile, cuvintele și faptele. Învăț să nu mai judec pe un altul, ca să pot să nu mă mai judec pe mine însumi!

Învăț să nu mai critic și să nu mai pun etichete, pentru a-mi fi mie însumi mai îngăduitor!

Se spune că trebuie să-l iubești pe celălalt ca pe tine însuți. Însă este o eroare să înveți să te iubești mai întâi pe tine!

Primul lucru pe care-i bine să-l faci e ca mai întâi să-l iubești pe celălalt, necondiționat. Doar așa vei putea să te accepți și tu pe tine! 

Noi nu suntem izolați de lume sau de Univers, ori singuri. Trăim ca parte a unui întreg, în conexiuni nevăzute, tainice, dar vitale. Dăruim mereu doar ceea ce suntem! Nu poți spune că dăruiești încredere când ești plin de incertitudini. Nu poți spune că dai iubire când ochii tăi străfulgeră mânie.

Dăm ce suntem, primim tot la fel!

Indiferent de cât de mult îți dorești ceva, până la urmă primești ceea ce ești, ceea ce gândești, nu ceea ce dorești! 

Nu spun că am făcut eu descoperirea secolului, dar concluziile îmi aparțin și sunt rezultatul multor ani de studiu, conștientizare, exercițiu și auto-interogări:

Sfinții Părinți sau marii asceți ai lumii nu aveau temeri și frici ca noi și nu doar pentru că aveau o singură frică, cea de Dumnezeu! Ei nu aveau frici pentru că își cunoșteau sufletul iar conștiința lor era neviciată, curată, clară, limpede, lumină. Nu își lăsau gândurile să alerge slobode prin minte! Ei nu se ancorau nici în trecut, nici în vreun viitor incert! Aveau conștiința și certitudinea nemuririi sufletului și trăiau ancorați doar în prezent!

În cartea Sănătatea Emoțională am dedicat un capitol întreg acestei trăiri speciale, în prezent. Este un exercițiul posibil. Doar că sunt mai mulți pași de făcut și rezultatul nu apare imediat. E nevoie de răbdare și perseverență, dar se poate! 

Este posibil să scapi de frici, temeri și griji!

La capăt te așteaptă liniștea, pacea minții și a sufletului. Sunt stări pe care le obții mai greu, la început o pace de scurtă durată, dar cu un efort constant și cu determinare, obții ce ți-ai propus. 

Gândurile pot fi aliniate, ordonate, îndepărtate. Rămâi în liniște și pace, fără trecut, fără viitor, aici și acum, în singura clipă care contează. 

Eu nu sunt mintea mea! Eu nu sunt emoțiile mele! Eu sunt observatorul! Asta aduce liniște, împăcare, pace și armonie. 

Valori

Dacă vrei să fii fericit, trebuie să dobândești virtuți, respectând valorile epocii actuale.
Ca să respecți, trebuie să înțelegi!
Dar, cum să pricepi când totul pare de neînțeles? Când simți, între oameni, doar o luptă crâncenă, duplicitate și înverșunare?

Mă voi strădui să prezint aceste valori, de unii bine cunoscute, de alții mai puțin înțelese. Pentru că este extrem de important ca fiecare dintre noi să lupte pentru ele și să o facă în deplină cunoștință de cauză!

Vrem să trăim într-o societate, zicem noi modernă, vrem o țară capabilă să asigure un trai fericit urmașilor noștri, dar uite că nu prea înțelegem vremurile în care trăim!
Nu pricepem ce ni se întâmplă și asta pentru că suntem pregătiți de școală, societate și cărți doar pentru tot ce este vechi, trecut, demult, pe când, de fapt, noi trăim noul!
Acest nou nu l-am învățat, nu ni-l spune nimeni, dar ne lasă să-l dibuim, să-l descoperim singuri, sau nu.
Învățăm de decenii, ce au gândit, trăit și suferit oamenii trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat, dar nimeni nu ne descrie prezentul, epoca în care trăim.
Toți simțim nevoia de a înțelege prezentul, dar și necesitatea unei justiții sociale, fie că o facem conștient sau doar intuitiv.
Nu știm viitorul. Dar îl putem studia.

Pentru a pricepe ce s-a pierdut și ce s-a mai păstrat din justiția socială e cazul să vedem evoluția moralității în istoria ultimilor milenii.
Educația morală a omenirii a pornit de la legea forței. În antichitate moralitatea se baza pe obligația celui slab de a se supune celui puternic.

În epocile de mai târziu, dominate de creștinism, moralitatea s-a bazat pe dreptul celui puternic de a-l proteja pe cel slab.
Supunere și dominație – o civilizație care-și trăiește ultimii ani agonizând, o epocă care apune, îngrozitor, extrem greu!

Au fost vremuri, milenii întregi, în care oamenii se nășteau, erau vânduți sau transformați în sclavi, erau tratați inuman, ca persoane fără drepturi și demnitate umană.
Au fost multe milenii în care femeile erau doar o „proprietate”, fără a avea acces la putere, cunoaștere, fericire, iubire sau, în timpuri mai noi, la vot.
Au fost vremuri tare îndelungate în care oamenii nu erau egali cu alți oameni, erau dominatori, tirani sau supuși.

În zilele noastre, societățile moderne, avansate, se ghidează după o regulă generală, iar această regulă este EGALITATEA, dreptul oamenilor de a fi egali în societate, companii, parteneriate, familii.
De-a lungul istoriei, oamenii și-au pierdut viața pentru aceste drepturi, care acum par simple, naturale, venind de la sine.
Egalitatea, din păcate, pe alocuri, pare a fi, încă, un deziderat.

Dar vom înțelege, mai devreme sau mai târziu, că a-l considera pe celalalt, indiferent cine o fi el, egalul meu nu este doar normalitate ci o condiție esențială pentru fericirea unei întregi societăți, din care vreau sau nu vreau, fac și eu parte.

Nu există, la ora actuală, o valoare mai mare a omenirii, sau virtute mai prețuită decât Egalitatea. După milenii de asuprire, sclavie și inegalitate a venit vremea când fiecare dorește să fie egalul celuilalt, cu aceleași drepturi și obligații. A curs prea mult sânge pentru asta, și au suferit mii de generații pentru ceva ce, pentru că nu înțelegem, nu prețuim!

În toate societățile moderne Egalitatea este respectată și apreciată ca valoare de adevăr. Dacă nu-i vom înțelege valoarea și importanța vitală, pentru fiecare dintre noi, vom merge în trecut, un trecut marcat de nedreptate, inegalitate și suferință.

În epoca modernă normalitatea este reprezentată de societățile în care toți membrii săi sunt egali.
Moralitatea bazată pe dominație și supunere aparține trecutului.
Moralitatea zilelor noastre este marcată de noi virtuți, necunoscute generațiilor trecute. Pentru a deveni o persoană demnă, morală, ai nevoie și de valori morale, dar și de un mediu adecvat, iar singurul mediu favorabil deprinderii unui sentiment moral autentic este societatea cu membri egali!

Este o utopie să crezi că moralitatea, în zilele acestea, se poate dezvolta într-o societate care nu respectă Egalitatea dintre oameni. Și nu doar atât. În ultimile secole s-a afirmat cu putere un alt fundament de virtute, prea puțin dezbătut: DREPTATEA.

Întreaga noastră istorie modernă constă în lupta pentru Egalitate dar și pentru impunerea Dreptății ca virtute, accesibilă tuturor!
Asistăm, de la un timp, la o luptă crâncenă, pe viață și pe moarte, pentru impunerea sau suprimarea acestor virtuți, EGALITATE și DREPTATE. Unii vor să le suprime, alții luptă să le impună.

Suprimarea lor înseamnă întoarcerea noastră la trecut, la inegalitate și tiranie.
Impunerea lor înseamnă pasul decisiv pentru a intra în epoca modernă, alături de societățile avansate. Înseamnă a fi egali, demni și capabili de a ne construi fericirea.

Egalitate și Dreptate: În epoca în care trăim nu poți avea una, fără cealaltă.
Uitați-vă câți pași în față se fac și cât de mulți înapoi!
Nu poți trăi într-o lume morală, dreaptă, fericită dacă Egalitatea și Dreptatea sunt excluse. Avem destule exemple în jur! Acum 30 de ani Turcia era pe un drum foarte, foarte bun! Prosper, egal, corect, garant al fericirii membrilor săi. Treptat, au început să fie tăiate din drepturile omului.
Acum, fără Egalitate și Dreptate societatea turcă e în declin și delir.

EGALITATEA ÎN FAȚA LEGII este singurul mediu autentic de EDUCAȚIE MORALĂ.
Pentru aceasta trebuie să luptăm! Să înțelegem că nu este un moft sau un partizanat aiurea. Este vorba de societatea în care trăim, de ce dorim să lăsăm moștenire urmașilor noștri!
Adevărata virtute la care toți trebuie să aderăm este această capacitate a noastră de a trăi împreună, ca egali. Egali noi între noi, ca oameni, dar și în fața legii!

Acesta este epoca în care trăim și pe care, dacă o înțelegem: o apărăm, o protejăm, o susținem!
Acum nu este vorba de a ține cu cineva. Este despre conștientizare! Despre înțelegerea lumii în care trăim!
Fie acceptăm că dreptatea trebuie să triumfe, mai devreme sau mai târziu, fie ne întoarcem la mentalități și vremuri apuse: supunere și tiranie.

Noi am trăit trecutul, dar nu vrem să îl retrăim nici pentru noi, dar nici pentru copiii noștri!

Egalitatea și Dreptatea sunt valori, virtuți esențiale pe care, dacă le pierdem, putem vedea că am pierdut totul! Libertate, fericire, viață.

Frica de cuvinte

Ne temem de cuvinte! 
Multe frici mai poate avea un om! Sunt atât de numeroase, că nu mi-ar ajunge o carte întreagă să le descriu!

Acum mă gândeam la „frica de cuvinte” pe care am tot analizat-o, de ani și ani, dar nu am prea știut cum să o abordez, să o explic, să o dărâm. Poate că azi e ziua norocoasă, poate că nu, o să vedem. 

Când eram copil, bunica m-a crescut și învățat diverse lucruri așa încât mi-au rămas în minte multe din povețele ei, ani și ani. 
Un sfat al bunicii era să nu cumva să pronunț cuvântul „dracu”, mai ales în prezența unui copil mic. Așa că atunci când am avut copil, nu doar că m-am străduit să-l protejez cât de mult am putut, dar mai ales am căutat să nu drăcui în prezența lui. 

V-ar umfla râsul și acum de m-ați vedea cum fac când mai îmi scapă un: „la dracu!”.
Fac repede cruce și zic: „Doamne iartă-mă!” Ce vreți? E un obicei, un comportament exersat și adânc întipărit pe care, sincer, nici nu am căutat vreodată să îl corectez. E drept, drăcui extrem de rar!

Dar nu de drăcuit e vorba, e doar un exemplu. De fapt, și voi veți descoperi că fiecare dintre noi pune energie într-un cuvânt oarecare, sau îl investește cu puteri ce nu-i aparțin. 

Cuvântul „dracu”, pentru mine semnifică răul absolut, înseamnă invocarea sau chemarea diavolului sau a unui alt mare rău, care îmi poate dăuna mie sau celor pe care-i iubesc. Eu am investit cuvântul ăsta cu putere! Mintea mea i-a făurit aura asta supranaturală!Cuvântul în sine, este neputincios, ca oricare altul. 

Dacă spun „masă”, „verde” sau „iarnă”, creierul meu va proiecta imaginea a ceea ce cred EU că reprezintă, fiecare.
Pentru mine „iarnă” reprezintă frig, foc, șemineu, lemne, moș Crăciun. Pentru altul poate însemna ski, vacanță, munte.
Fiecare, în mintea sa, va avea propria sa imagine, reprezentare și interpretare. 

Un cuvânt pe care eu îl investesc cu putere, pentru tine poate să nu semnifice nimic. Atunci? De ce mă tem eu de „dracu”? Pentru că-i eu îi permit! Dacă cineva mă trimite „dracului” nu înseamnă că mă și duc. EU aleg să mă supăr, dacă în mintea mea mă și văd înhățată de diavol, sau EU aleg să mă amuz de neputința celuilalt de a-și exprima frustrarea. Să fim serioși, nimeni nu te trimite acolo din simpatie! Dar, dacă se adresează așa, atunci sigur că l-ai supărat și mai corect ar fi să afli ce atitudine a ta i s-a părut incorectă, sau cu ce i-ai greșit. Nu te focusa pe cuvânt! Sau, dacă vrei să te distrezi, întreabă-l ce semnifică acest cuvânt, în mintea lui. Vei avea surpriza să constați că fiecare are propria sa interpretare, diferită de a ta. 

Un alt cuvânt controversat, privit diferit de fiecare dintre noi este cuvântul „bătrân”. 
Dacă-i spui unei doamne că e bătrână, s-ar putea să ți-o iei! Te va urî de moarte, te va ocoli, sau nu. Depinde.

Cu toții am văzut femei care se tem să-și asume vârsta pe care o au. Sunt acele femei care cred că dacă poartă ținute de adolescente vor ascunde anii pe care-i au. Sau care declară că se simt tinere, pentru că tinerețea e o stare pe care fiecare are dreptul să o simtă, cât crede de cuviință, indiferent de anii săi. Sunt acele femei oripilate de o alta, care nu-i împărtășește spiritul juvenil. Sunt acele femei care se tem de un cuvânt! Și pentru că se tem de cuvântul „bătrân” încearcă să te schimbe și pe tine, să te convingâ că tu simți greșit. 

Hai să fim serioși! Nimeni nu-ți poate impune ce și cum să simți!
Dacă cineva vrea să te convingă să te simți tânăr, când tu ai trecut de jumătate de veac, habar nu are de imaginea sau proiecția cuvântului în mintea ta! 

Dacă reprezentarea ta este asemănătoare cu a celuilalt atunci îi vei împărtăși credința. Dacă nu, nu. 

Fiecare are dreptul să simtă ce vrea! Emoțiile nu se pot impune!
Poți obliga un om să aibă un anume comportament, să facă sau nu o acțiune, dar niciodată nu poți obliga pe cineva să simtă ceva anume doar pentru că și tu simți la fel.

Este ca atunci când obligi pe cineva să mănânce ceva care nu-i place. Dacă omul îți spune că nu-i place mâncarea de broccoli, nu te chinui să-i explici cât de bună și sănătoasă este! Nu-i place și gata! Acceptă crudul adevăr! 

La fel, cu reprezentările mentale și cu sentimentele. Dacă tu simți iubire pentru copilul tău, nu te aștepta ca toată lumea să-l iubească. Ar fi minunat, dar nu se va întâmpla asta. 

Omul este liber în imaginație și în emoțiile sale. Fiecare gândește și simte ce vrea. Și e bine așa!
Dacă un cuvânt care ți se adresează te jignește, caută în mintea ta reprezentarea pe care TU o dai cuvântului respectiv. 

Dacă te simți nefericit sau neîmpăcat cu un cuvânt anume, tu ești esingurul „vinovat” pentru propria interpretare și reprezentare a cuvântului, dar și pentru emoțiile pe care TU le simți. 

Eu m-am cam plictisit să primesc sfaturi despre cum sau ce ar trebui EU să simt.
Nimeni nu ar trebui să mai facă asta! 
Nu mai încerca să convingi pe un altul că viziunea ta este bună iar a lui este greșită! Fiecare are propriul adevăr. Fiecare crede că are dreptate.
Este bine să-l întrebi pe celălalt care este viziunea lui pentru acel cuvânt și să accepți că fiecare are propriile sentimente, emoții sau preferințe (chiar și culinare) . 

Pentru mine „bătrân” înseamnă cunoaștere, înțelepciune, tihnă, liniște, realizări. 

Pentru alții „bătrân” semnifică: expirat, respins, abandonat, boală, suferință. 

Eu nu văd și nu simt cum vede sau simte celălalt.

În mintea mea „dracu” e negru, dar nu foarte, „bătrân” e înțelept, împlinit, senin și onorat. 

Ce e în mintea ta, nu știu, nu văd!  

Dacă un cuvânt te supără, de ce nu-l analizezi? De ce îi dai puterea minții tale? De ce să facă din tine un nefericit?
Schimbă registrul! 

Eu? 
Mă simt bătrână și un pic înțeleaptă.
Abia aștept să îmbătrânesc mai mult! 

Timp oprit

Prima oară, când am conștientizat plecarea definitivă a unui om din viața mea, eram adolescentă.
Atunci, am simțit clar, în sufletul meu, cum timpul s-a blocat și toate s-au oprit în loc, să urle, să strige, să doară.
Atunci am avut credința stranie că totul va rămâne veșnic încremenit, la fel ca durerea din sufletul meu.

Încă îmi aduc aminte de marea mea uimire când am văzut că soarele mai apare, că oamenii își continuă nestingheriți drumul, că durerea nu se vede, nu se aude, că totul e, de fapt, mișcare, transformare, schimbare.

Azi timpul s-a oprit, din nou, pentru a nu știu câtă oară! Am pierdut de mult șirul, numărul… dar nu și amintirea.

Atât de mulți oameni au plecat din viața mea, iar eu tot mă mir cât de mută, invizibilă și de puțin contagioasă poate fi durerea.

Ce este doliul, și cât durează?

Să presupunem că m-am rănit într-un accident și am o rană deschisă, care sângerează dureros. Ce face organismul meu? Suferă, în funcție de gravitatea și mărimea rănii. Am nevoie de tratament, odihnă sau repaos de la anumite activități. 

Corpul are nevoie de vindecare!  

Rana se va închide, se va cicatriza și va deveni nedureroasă, într-un timp mai lung sau mai scurt, funcție de o serie de factori, independenți de voința mea. 

Când rana va fi închisă și vindecată, eu voi vedea cicatricea, dar nu voi mai simți durerea. Abia atunci voi fi vindecat! 

Tot așa este și doliul. 

Doliul este perioada de vindecare după o pierdere semnificativă pentru noi, fie că am pierdut un om, slujba, sau o parte a trupului nostru. 

Doliul este perioada în care am o rană sufletească, nu mai puțin dureroasă decât orice rană deschisă de pe trup. 

Doliul este perioada peste care fiecare dintre noi trece, mai devreme sau mai târziu.

Sufletul fiecăruia dintre noi are nevoie de vindecare. Sigur, poți trăi cu o rană deschisă, dar acela nu mai e trai, e chin. La fel și cu un doliu neîncheiat. Poți funcționa cu durerea în suflet, dar până când rana nu se vindecă nu ești capabil să trăiești normal. Adică poți fi chinuit de insomnii, furie, tristețe, depresie și alte emoții disfuncționale care-ți perturbă întregul organism, dar și relațiile cu ceilalți. 

Cât durează doliul? 

Dacă ai o rană deschisă pe corp un medic îți poate spune care e perioada în care te vei reface, cu aproximație de câteva zile în plus ori în minus. 

La durerile sufletești nimeni nu știe. Ca să spui unui om cât va dura doliul lui e ca și cum tu ai ști care-i distanța de aici până departe. Care e distanța? Ei, este exact cât durează doliul!

Unii își încheie doliul (se vindecă) mai repede, alții merg cu durerea în suflet, nevindecați, până la moarte. 

Așa cum corpul are nevoie de vindecare, tot așa și sufletul are nevoie de doliu. 

Nu cu mult timp în urmă, îndoliatul avea parte de suportul comunității, al bisericii și al familiei extinse. Astăzi ne trezim însingurați, de multe ori înconjurați de oameni care nu doar că nu știu să ne ajute, dar ne și opresc din procesul de vindecare. 

Sunt multe greșeli pe care le fac apropiații celui îndoliat. Crezând că ajută, îi fac mai mult rău decât bine. Cum am ajuns să ne pricepem la orice, credem că putem ajuta un îndoliat bombardându-l cu sfaturi sau interdicții, sau, și mai rău, ocolindu-l sau lăsându-l să se izoleze de noi și de societate. 

Atunci când pierzi pe cineva apropiat suferi, și tu știi asta, și toată lumea știe că suferi. Dar poți avea anumite emoții pe care tu să nu le vezi. Tu nu știi că le ai, alții nu știu să le interpreteze. 

Sunt foarte multe reacțiile pe care le poate avea cel îndurerat. Nu le voi pomeni aici, sunt prea multe și complexe pentru a fi pomenite într-un singur articol. Vreau să vă spun doar despre o singură reacție, firească în perioada de doliu, dar care este mai dificil de înțeles atât de către cel îndurerat, cât și de cei care-l înconjoară. Este furia. 

La pierderea unei persoane semnificative, cel rămas poate simți puternic sentimentul de furie, dar pentru că refuză (inconștient) să-și atribuie furia ca fiind asupra celui decedat, își va îndrepta reacțiile negative spre personalul medical, sau va găsi nod în papură cunoscuților, rudelor sau chiar lui Dumnezeu. Desigur, își poate manifesta furia și asupra lui însuși, dar asta e mai grav ca orice. 

Emoțiile adevărate care se ascund sub manifestările de furie sunt nesiguranța, neputința, sau senzația de abandon la care niciodată nu s-a gândit. 

Dacă întâlniți asemenea manifestare la un îndoliat, indiferent când a avut loc pierderea, încercați să fiți mai îngăduitori. Omul care este furios pe alții din cauza pierderii sale se poate ca să nici nu bănuiască adevăratul său motiv. Dar acolo, în intimitatea conștiinței sale, el suferă și este nevindecat!

Nu este grav să nu-l ajuți. Este grav să-l acuzi de o rană pe care o are, dar pe care nu și-o poate vindeca. Are nevoie de ajutor, nu de sfaturi sau reproșuri!

Voi reveni asupra subiectului, extrem de cunoscut, dar atât de puțin înțeles! 

Prietenul copilului

Sunt unii părinți care spun că ei sunt cei mai buni prieteni ai copiilor lor, așa cum sunt și mulți care cred că își cunosc foarte bine copiii.
Sunt și destui care uită să fie soți, prea ocupați în a fi prietenii copilului.
Se străduiesc prea mult și prea degeaba!

Rolul unui tată, sau a mamei este de a fi un bun părinte. Cât mai bun! Și asta ar trebui să fie suficient!
Să te strădui să fii prieten, atâta timp cât rolul de părinte este net superior, e un efort zadarnic, extenuat și inutil!
Îți poți susține copilul ca părinte, sau îl poți văduvi de o cunoaștere de sine autentică și binefăcătoare! Totul ține de părinte.
Un tată care spune că-și cunoaște fiul, că-i știe preferințele și sentimentele, mai bine ca oricine, este un părinte care poate eșua, în cel mai minunat rol al său. Nu poate ști ce simte fiul său. Va afla, poate, dar mult mai târziu, când copilul va fi un tânăr adult, liber și împlinit.

Toți copiii își iubesc părinţii. Dar, oricât de mare ar fi afecțiunea pe care v-o poartă copilul, viața lui interioară vă poate fi străină, ca și cum ați fi doar două simple cunoștințe, întâmplătoare.
De ce? Pentru că relația aceasta nu este egală. Tu ești părintele, autoritatea, șeful, conducătorul. Între voi nu există egalitate, el este un subordonat, dependent de banii, timpul, afecțiunea și toanele tale.

Pentru a fi prieten cu cineva, condiția sine-qua-non este încrederea.
Chiar dacă copilul tău te iubește mai presus de orice, și nimeni nu pune la îndoială asemenea sentimente, el nu poate avea încredere absolută în tine. Nu pentru că nu vrea! Pentru că nu are cum, de teamă sau din emoții pe care nu le vezi, nu le simți, nu le cauți.
Încrederea absolută este împiedicată de însăși relația în sine: tu ești autoritatea, pe o parte și el reprezintă supunerea, pe cealaltă parte. Două fațete ale aceleași monede. Dar nu aceeași față.

Tu nu ai nevoie de încrederea lui. Dar el are nevoie de încrederea ta!
Dacă tu nu ai încredere în ce simte, crede, sau face, ce încredere în el îi dai?
Crezi că va greși, îți va confirma că ai dreptate!
Crezi în reușita lui? Va face totul să nu te dezamăgească!
În fața lui, tu ești cel care știe! Și ce vrei să vezi se va confirma, într-o formă sau alta. Copilul așteaptă. Te crede. Și vrea să te mulțumească! De aceea va face și va spune ce vrei tu, când și cum vrei tu!
Se va ascunde de tine și mai ales de el însuși.
Nu, copilul nu va ascunde intenționat! O face, cumva tainic, intuitiv, inconștient. De aceea, multe elemente ale caracterului său o să-ți rămână nearătate, ascunse, tăcute.

De cele mai multe ori un părinte nu doar că nu cunoaște, dar nici măcar nu bănuiește anumite elemente ale caracterului copilului său.
Ciudat sau nu, aceste elemente sunt cunoscute de orice prieten sau egal al copilului, dar nu de părinte!
Nu e nimic voit sau studiat. Totul vine natural, protectiv, firesc!
Observă un lucru normal, pe care și tu, om matur, îl faci. Să zicem că ai o persoană pe care o admiri foarte, foarte mult. Care sunt șansele ca, la o întâlnire cu acea persoană, tu să te deschizi complet față de ea, să fii absolut sincer și dezinvolt?
Nu te minți! Fii sincer și recunoaște!
Nu, cu certitudine nu ar fi o deschidere autentică, sinceră, absolută!
Cum ești tu, cel adevărat, în fața unui om pe care îl admiri, tot așa este și fiul tău, care te admiră, în fața ta!

Poți avea tu cel mai integru caracter, dar nu o să poți să-ți oprești tendința inconștientă de a-i arăta celuilalt ceea ce ai tu mai bun, sau ce crezi tu că-i face plăcere. În fața persoanei pe care o admiri te comporți cu totul altfel decât te-ai comporta cu un subaltern. Fii sincer și recunoaște!
Și copilul tău se comportă la fel!
Teama că va scădea în ochii tăi este atât de puternică încât tendința aceea inconștientă de a-ți fi pe plac îl va face să adopte un comportament care să te mulțumească, pe tine și pentru tine. Îți va spune ce vrei să auzi, se va comporta cum știe că îți place ție.
Viața lui interioară se va ascunde de tine, dar și de el, atât timp cât relația voastră este inegală.
Există, desigur, și o cunoaștere temeinică, dar numai între persoane egale și foarte apropiate. Dar, în special, egale. Numai persoanele egale pot fi prieteni buni. Cei mai buni!

Un copil aflat sub autoritatea părintelui său nu-și va permite niciodată să lase la vedere emoții sau comportamentele pe care acesta să nu le accepte, sau aprobe.
Dacă fiul tău este dependent de resursele tale și dacă te admiră, șansele de a-ți fi prieten sunt, practic, minime.
Așteaptă să crească, să ajungă pe același palier cu tine și-ți va fi prieten! Sau nu. De tine depinde! De tot ce faci acum, când îți place să te crezi prietenul lui cel mai bun.

Suntem oameni

Tocmai ați aflat că s-a prăbușit un elicopter iar înăuntru sunt oameni răniți. Ce faceți? 

Normal, săriți imediat să dați o mână de ajutor. 

Dacă pe șoseaua pe care circulați se întâmplă un accident, procedați la fel. Săriți în grabă să oferiți sprijin celor răniți, sau sunați cât se poate de repede la Urgență ori Pompieri. 

Dacă aflați că un copil a căzut într-o fântână, căutați fără zăbavă să aflați cum poate fi ajutat micuțul și rămâneți cu sufletul la gură până la salvarea sa. 

Nu cu mult timp în urmă un grup de tineri din Thailanda au rămas blocați zile în șir într-o peșteră. O planetă întreagă s-a cutremurat atunci și rugăciunile a milioane de oameni s-au ridicat la cer, pentru salvarea tinerilor. Televiziunile transmiteau frecvent vești despre starea lor și despre metodele folosite de salvatori și din nefericire, un salvator a murit încercând să ajungă la copii. Cu toate acestea, solidaritatea a rămas intactă și nu au încetat să apară alți și alți oameni, din toate colțurile planetei, ca să ajute. 

Și la Marea Neagră vedem asemenea situații: oameni care se aruncă în valuri pentru a salva viața unui alt om, necunoscut. 

Ce vreau să spun cu asta? 

Nimic din ceea ce nu știți și voi.

Asemenea atitudini ni se par cât se poate de normale, firești, obișnuite, pentru că nimeni nu ezită să sară în ajutorul unui om necunoscut, aflat în pericol de moarte.

Nu este nevoie să cunoști pilotul elicopterului, șoferul mașinii sau copilul căzut în fântână ca să sari, să ajuți, ori să asiști ca spectator neputincios la operațiunile de salvare, tremurând de emoții și rugându-te din suflet pentru viața victimei. 

De ce facem asta? 

Pentru că viața fiecărui om contează, iar la nivel subconștient noi știm că orice om din lumea asta este prețios.

Noi venim pe lume cu aceste informații. Nu trebuie să ne învețe nimeni că omul este important. O știm! Așa cum știm că trebuie să respirăm ca să trăim. Nimeni nu-și bate capul să-și analizeze respirația. Organismul nostru o face singur, de când apare pe lume, tainic programat. Conștientizăm abia atunci când ceva nu este în regulă, când ne îmbolnăvim, sau când nu mai avem aer suficient. Atunci conștientizăm valoarea respirației. Atunci o prețuim.

Și cu alte informații cu care venim „la pachet” se întâmplă la fel. Le conștientizăm abia când ne paște pericolul sau moartea. În rest? Trăim așa, mecanic, pe pilot automat.

În condiții „normale” apreciem valoarea omului funcție de interesele noastre. Îmi folosește relația cu el? E important. Nu mă poate ajuta sau susține cu ceva? Atunci nu-mi stârnește interesul. Nu are cu ce să mă ajute? Atunci, la ce bun să-l ajut eu?

În cazul unui accident nu stăm să analizăm cine anume e victima, ce importanță are pentru noi, dacă ne-am putea folosi de relația cu aceasta și alte asemenea.

În caz de cutremur nu stai să-ți analizezi relația cu vecinul. Dacă vezi că este prins sub dărâmături faci totul ca să-l ajuți, ori măcar chemi de urgență ajutoare. 

În caz de calamitate și accident suntem umani. Atunci știm că TOȚI oamenii sunt prețioși, abia atunci ne pasă de viața fiecăruia în parte. 

În rest?

Uităm, de parcă se blochează centrul umanității din inima noastră. Trecem indiferenți pe lângă seamănul nostru, nu-i mai vedem valoarea, nu-l mai considerăm important, nu ne mai pasă. 

Tragediile ne unesc. Bunăstarea ne divide. Suferința ne face umani, plăcerile egoiste ne dezumanizează. 

Toți oamenii sunt importanți, fie că vrem să conștientizăm, fie că nu. Eu nu sunt mai importantă decât ești tu, nici tu nu ești mai puțin valoros decât mine. 

Naționalitatea, credința, educația, sau mediul în care trăim poate să fie complet diferit, dar suntem egali în demnitate pentru că viața fiecăruia dintre noi are aceeași valoare, inestimabilă.

Suntem la fel: prin venele noastre curge un sânge de aceeași culoare, indiferent de nuanța pielii. În sufletul nostru simțim aceeași durere, chiar dacă ne exprimăm diferit. La capătul vieții ne așteaptă aceeași moarte, indiferent de credința în care trăim. 

Suntem egali în valoare atât timp cât viața curge prin noi. Suntem oameni și suntem importanți. Fiecare dintre noi!
Ce bine ar fi să conștientizăm asta! Zi de zi. 

Negarea

Negarea: perioada în care refuzi să vezi adevărul așa cum este el, imuabil și crud, în care te minți privindu-te în ochi, crezând că orice miracol este posibil. În perioada de negare resursele par nelimitate și totul minunat. În orizontul imaginației, viitorul apare ca un trecut, ca ceva ce a mai fost. 
Din orice unghi ai privi, negarea în sine îți face bine atunci când o susții și atât timp cât e prezentă. 

Suferința începe când ceea ce era de întâmplat se întâmplă. Când timpul își ia ofranda. Când viața face loc vieții. Când moartea nu se sfătuiește cu tine. Când lumea rămâne în lume. 
Negarea este o perioadă benefică trupului și sufletului cu un singur inconvenient: nu durează la nesfârșit. Vine o vreme, îngrozitor de dureroasă, când adevărul te scoate din bârlogul negării, te târăște afară obligându-te să vezi realitatea așa cum este, nu cum ai crezut tu că ar fi trebuit să fie. 
Negarea e plăcută, curajoasă și benefică, ieșirea din ea este catastrofală, pentru suflet, minte și trup. Când ți-e teamă să trăiești în lumea asta și simți o frică viscerală de tot ce va urma, te retragi în negare, așa cum struțul își ascunde capul în nisip. Nimic din ceea ce nu vrei să vezi nu-ți poate face rău!
Oricât de plăcut este să trăiești în negare, până la urmă realitatea te va prinde din urmă trântindu-te la pământ, când ți-e lumea mai dragă! 
Cu care adevăr este mai bine să trăiesc? Cu cel construit de mine sau cu cel real? Negarea îmi face bine acum, realitatea mă va doborî, la primul hop. Dificilă alegere. 

Nu ucideți foamea!

Unii spun că omul este rezultatul evoluției, în milioane de ani. Alții cred că este creația lui Dumnezeu. Desigur, sunt și mulți care pun la îndoială orice teorie, sau care își formează propriile păreri. Oricum ar fi și orice ai crede, trebuie să recunoaștem că omul a fost făcut perfect. Are tot ce trebuie! Este dotat cu tot ce este necesar, de la mama natură. Mă gândesc la emoții și senzații.

Omul respiră și habar nu are că respiră. Trupul lui funcționează fără să-i dea de știre. Toate procesele din organism se manifestă tainic, pentru binele său. Dacă nu te gândești la respirație nu înseamnă că trupul tău nu-și face treaba.

Încearcă să-ți ții respirația. Ce se întâmplă? Simți un disconfort puternic? Ai senzația că-ți vezi moartea cu ochii?

Respirația este necesară trupului și orice întrerupere a sa îți face rău. Senzația pe care o ai atunci când nu mai poți respira este felul trupului tău de a-ți spune că ceva nu este în regulă. Disconfortul simțit te face să ieși la aer curat, sau să cauți o soluție pentru a reveni la normal. Nimeni nu a luat vreodată vreo pastilă sau vreun tratament ca să nu mai respire. Pentru că fiecare știe că fără respirație va muri. Și toți vor să trăiască. 

Cu setea e la fel. Ce simți când organismul tău e deshidratat? Ți se usucă gura, ești terminat. Cauți disperat un strop de apă și dacă nu-l găsești, te usuci și mori. Și nimeni nu vrea să moară. De asta bem apă. Fiecare, la cât de des îi cere organismul. Nimeni nu s-a gândit vreodată să facă un tratament sau să ia pastile ca să nu-i mai fie sete.

Setea e necesară. E semnalul organismului nostru că se deshidratează. Cum altfel să-ți spună? Te face să suferi, ca să pricepi ce ai de făcut. 

Dar cu foamea, cum e? Mai urât! Când ți-e foame, tot organismul se revoltă. Trupul tău nu mai are energie și îți cere, în felul său, să-l hrănești. Nu putem trăi fără hrană, așa cum nu putem trăi fără să respirăm. Dacă pentru a respira și a bea apă nu avem nevoie de interdicții sau medicamente care să le suprime, iată că omul, în inventivitatea sa a creat anumite pilule care acționează în creier, pentru a-i domoli senzația de foame. 

Respirația, setea și foamea sunt vitale organismului uman.

Dacă cineva ți-ar spune că ia pastile ca să respire mai puțin, ai zice să-i nebun. Dar dacă folosește medicamente pentru a-și potoli senzația de foame, pare normal. Doar că nu e normal deloc! Medicamentul acționează asupra creierului, centrul nostru de comandă, dereglând alte funcții sau organe.

Nu foamea este problema!Foamea este folositoare și utilă asemeni respirației și setei. Problema nu e că respiri aer curat sau că bei apă! Apar probleme când aerul este nociv, infectat, sau când apa este înlocuită cu alte lichide, mai puțin folositoare. Cu foamea e fix la fel!

Nu foamea îți face rău! Nu foamea trebuie anihilată! Atunci când vrei să-ți ucizi o senzație neplăcută din organism e ca și cum ai vrea să-ți anihilezi tendința de a respira. Mai devreme sau mai târziu organismul cedează. El vine pe lume perfect. Tot ce simți este pentru bună lui funcționare!

Încearcă să respiri foarte des! Trage aer pe nări și respiră adânc de multe ori. Vei obosi! Nu vei reuși să faci asta mult timp. De ce?

Organismul nostru e mai inteligent ca noi. Știe să respire singur, egal, frumos, discret, atât cât e necesar. Nu ia nici mai mult, nici mai puțin. Doar atât cât îi trebuie. 

Foamea îți spune să mănânci ceva, orice, într-o cantitate rezonabilă, de o calitate cât mai bună. Adică vitamine, proteine, glucide și alte chestii nutritive.

Nu este vina senzației de foame că omul uită măsură sau că nici măcar nu o are.

Toate religiile lumii au instituit un anumit post de mâncare. A fost modalitatea prin care oamenii au fost învățați să-și educe apetitul. Modul în care învățau cum să mănânce. La musulmani, spre exemplu, postul înseamnă să te abții de la a mânca și a bea apă atâta timp cât soarele e pe cer. Să nu mănânci o zi întreagă este mai simplu, dar să nu bei apă când soarele te topește, e un exercițiu chinuitor. La creștini e mai simplu, există interdicție la carne sau la produse de origine animală pe când neoprotestanții renunță la alcool. Fiecare religie are interdicțiile sale, dar toate aceste „exerciții de înfrânare” vin să întărească omul, să-l facă să-și conștientizeze corpul ca să-și educe senzațiile primare, cu rol vital.

Foamea nu trebuie suprimată! Este o crimă, un rău pe care îl facem trupului nostru, construit perfect.

Nici emoțiile nu trebuie ucise! Fiecare are rolul său, binefăcător.

Că nu știm sau nu vrem să înțelegem mesajul, asta e altceva. Nu este vina foamei că aleg greșit. Nu este vina emoției că nu știu să mă comport. 

Persona

Poți cunoaște o persoană? Crezi că știi cine este, cu adevărat, cel din fața ta? 

Zicem de multe ori că îl cunoaștem pe X sau pe Y, sau că noi știm cel mai bine cine e persoana aceea și câte parale face. Așa să fie?

Mă amuză teribil „cititorii de chipuri”. Am văzut, spre stupefacția mea, că se predau și cursuri cu tehnici de citire a chipului celuilalt, cu mentori care pretind că pot afla cine este o persoană anume doar studiindu-i chipul.

Dacă studiezi „geografia” expresiilor umane se poate să bănuiești emoția, dar de aici până la a ști, e cale tare lungă. Dar, să fim îngăduitori, doar știm prea bine că de când e lumea și pământul șarlatanii fac bani buni de la naivitatea și ignoranța celor ce vor o cale de „cunoaștere” rapidă.

Poți ști mai bine cine e un om studiindu-i faptele, comportamentul, acțiunile, decât descifrându-i expresiile feței. Dar asta e altă poveste.

Ciudat, dar cuvântul „persoană” provine dintr-un termen cu rădăcină grecească „persona” și semnifică masca purtată de actori în antichitate. 

Actorii teatrului  grecesc purtau o mască (persona) ce le ascundea adevăratul chip, o mască ce arăta o față în acord cu piesa jucată, dar și cu așteptările publicului. De la cuvântul persona provine termenul de personalitate, adică masca pe care o poartă fiecare dintre noi atunci când vine în contact cu alții. 

Când ne întâlnim cu celălalt noi îi vedem doar „masca”, adică ce vrea fiecare să ne arate. 

Persoana pe care credem că o cunoaștem este de fapt o mască sub care se ascunde adevărata identitate, ființa umană autentică, adevărată.

Noi înșine purtăm această mască pe care o arătăm celorlalți. Ce se ascunde sub ea, câteodată nici noi nu știm.

Ne comportăm în funcție de ce așteaptă ceilalți de la noi. Mai mereu arătăm că suntem buni și plini de virtuți pentru că știm că asta „dă bine” și asta ar vrea ceilalți să vadă în noi.

Arătăm că suntem puternici, ascunzându-ne bine slăbiciunea. Arătăm curaj, când inima ne tremură de spaimă.

Putem afișa o mască de amabilitate chiar dacă în forul nostru interior suntem nerăbdători și critici. Buzele noastre pot rosti vorbe mieroase, chiar și atunci când ochii scânteiază de invidie ori ură. Celălalt se lasă mai ușor sedus de tonalitatea vocii decât de emoțiile ascunse sub cuvinte. 

Cine sunt eu? Voi ști cine sunt eu cu adevărat abia atunci când voi renunța să mai fiu ceea ce doresc alții să fiu. Când știu ce simt și ce gândesc în intimitatea conștiinței mele. Când îmi aflu sursa gândurilor și emoțiilor mele. Când îmi văd fiecare defect în parte. Când îmi recunosc slăbiciunile. Când iert și mă iert. Când mă accept așa cum sunt, nu cum cred că ar trebui să fiu.

Centrul personalității mele este ego-ul meu. Sufletul. Conștiința.  Cunoscute doar de mine.

Cunoaștem o persoană doar atât cât vrea ea să fie cunoscută sau cât ne permite ea să vedem.

Sub masca fiecărui om se ascunde sufletul său. Poți spune că cunoști o persoană doar atunci când îi cunoști sufletul sau conștiința.

Cine a intrat, vreodată în sufletul altuia?

Cine a putut pătrunde în conștiința altuia, să vadă și să cunoască furtunile, zbuciumul, luptă, durerea sau pacea interioară? Cine? 

Zici că mă cunoști? Sau îl cunoști pe cel de lângă tine? Ce e în sufletul lui? Știi? Ce-i spune conștiința? Cunoști? 

Tu cine ești, atunci când încetezi să mai fii ceea ce așteaptă alții de la tine? Ți-ai văzut sufletul? Ți-ai ascultat conștiința? Da? Felicitări! Acum știi cine ești tu, cel autentic.

Te cunosc, atât cât mă lași tu!

Mă cunoști, atât cât îți permit eu.

Nici mai mult, nici mai puțin. 

E complicat? 

Cu măsura cu care judeci, vei fi judecat

Greșim ori de câte ori judecăm un om. Da, suntem tare buni în a descoperi defecte! Suntem critici și acizi. Catalogăm, etichetăm și dăm verdicte finale. Doar că greșim, mereu. 

Cum judecăm noi un om?

După noi înșine!

Ne raportăm la celălalt atribuindu-i calități pe care le avem și noi, calități care știm că sunt și ale noastre. Sau, vedem defectele, le recunoaștem cu ușurință, dar întotdeauna la altul, niciodată la noi. 

Spre exemplu : dacă sunt un om parolist, care nu întârzie niciodată la o întâlnire, îmi va fi foarte greu să accept că altul nu poate avea acest comportament. De aceea, ori de câte ori o persoană va întârzia, mă voi supăra sau voi suferi în sinea mea zicând:

-Cum poate întârzia, eu niciodată nu întârzii, eu îmi iau mereu măsuri de precauție pentru a nu întârzia. Eu… bla… bla… bla

Adică : întotdeauna judec în funcție de comportamentul meu. Eu fac cutare lucru într-un fel, deci și ceilalți trebuie să procedeze la fel. 

Singura problemă: ceilalți nu sunt Eu!

E greu de înțeles că eu sunt eu, el sau ei sunt ei. Fiecare are altă educație primită, fiecare are alt mediu în care trăiește, fiecare este unic și nimeni nu-mi seamănă întrutotul. Da, sigur, pot fi multe persoane care să-și respecte cuvântul, să fie paroliste, de încredere, dar pot diferi de mine în alte comportamente. 

Dacă îl judecăm pe celălalt din punctul nostru de vedere, prin prisma calităților pe care NOI le avem, greșim. Noi vom suferi, noi vom simți disconfort, noi vom fi dezamăgiți. Celălalt nu va avea nici o problemă! Pentru el nu înseamnă nimic că a întârziat, spre exemplu. El nu-și face griji, nu se supără, nu suferă. Pur și simplu ăsta e comportamentul LUI obișnuit, e modul lui natural. Corect sau incorect, nu asta contează.

Dacă tu crezi că a fi punctual constituie o virtute, ei bine, altul nu consideră așa. Ce poți face? Educă-l!

Dar, dacă nu îl poți educa, de ce să te superi? Vezi-ți de drumul tău și nu pregeta să continui să fii așa cum ești tu. Când ai o virtute, indiferent care ar fi aceea, ideal este să stărui în ea, indiferent de mediul în care trăiești. Dacă împrumuți din comportamente greșite sau imorale, tu vei suferi. Ești parolist? Te ții de cuvânt? Continuă să fii așa! Nu te lăsa pervertit! Nu deveni și tu model de minciună sau necinste!

Nu devii mai fericit renunțând la calități. Aspiri spre fericire când îți conservi sau îți dezvolți calitățile, nu când le ucizi! 

Ziceam că judecăm mereu defectele celuilalt. O facem, de fiecare dată grozav de bine! Știm să criticăm, să aruncăm cu piatra, să arătăm cu degetul spre cel care credem că nu ne seamănă. 

Vedem bine răul din celalalt pentru că ne ascundem noi de noi propriul rău!

Văd că celălalt e un invidios pentru că nu-mi recunosc propria invidie.

Vedem în celălalt un ticălos pentru că nu ne vedem propria ticăloșie.

Mă înfurii când celălalt este extrem de acid fără să recunosc cât de caustic este propriul meu discurs.

Mă înfurii să văd un om nemulțumit, fără să realizez cât de mult mă plâng eu, de propria viață. 

Când ajungi să recunoști ce nu-ți place la altul, de fapt înveți să te cunoști pe tine însuţi!

Dacă refuzi să recunoști în tine defectele atribuite altcuiva, nu-ți faci nici un favor. Din contra! Îmbătrânești urât, deformat și rău.

Învățând să te cunoști poți lucra tu cu tine. Din rău poți deveni bun, din intolerant – tolerant, din lacom – bun, din nepăsător – compasiv, din invidios – recunoscător. 

Dacă ceilalți ți se par plini de defecte iar pe tine te vezi plin de calități, ai o problemă și nu oftalmologică. Cred că este cea mai mare problemă pe care o poate avea un om. Mândria sau paranoia se tratează greu mai spre deloc. Nu o să vezi un om care să-și recunoască asemenea boală. Și, dacă tu nu poți să o recunoști, cum să te tratezi? 

Papillon

În anii ’80, cartea „Papillon” se dădea „pe sub mână”. Trebuia să ai „pile și relații” serioase ca să intri în posesia ei.
Am citit-o atunci, am văzut filmul, mult mai târziu, ultima dată: aseară.

M-am întrebat mereu: oare de ce o interziceau comuniștii? De ce nu ne lăsau să o citim, de ce era interzisă cu desăvârșire, chiar comentarea ei?

Când am citit-o, atunci, în anii aceia, nu am priceput mare lucru și țin minte că eram destul de nedumerită de entuziasmul celorlalți, mai ales al băieților.
Era vorba despre un pușcăriaș, multă suferință, condiții groaznice, inumane, comportamente de neînțeles și cam atât. Nu am priceput mare lucru, nu m-am entuziasmat peste măsură, am trecut cartea la capitolul „citite” și cam atât.

Apoi, am văzut filmul, iar aseară l-am revăzut.
Abia acum, după atâția ani, înțeleg de ce a trebuit să fie interzis, am priceput ce nu voiau „conducătorii” să vedem, să înțelegem, ca nu cumva să acționăm.

Multă vreme am crezut că în film este vorba de libertate. Că mesajul cam ăsta ar fi: omul poate fi capabil de orice, pentru libertate!
Nu, filmul pe care l-am văzut eu, nu are acest mesaj! Sau, nu libertatea este tema sa centrală! Și nici nu este vorba doar despre suferință, umilire și subdemnitate umană.

Papillon este exponentul cutezanței, modelul meu ideal de încrâncenare.
Nu cred că am mai văzut un alt film cu vreun personaj dovedind atât de mult curaj!

Tema principală este frica, sub toate formele ei, care de care mai hidoasă și mai înfricoșătoare.

În tot filmul este vorba doar despre teamă. Dar mesajul este despre cea mai mare putere a omului: înfruntarea celor mai negre și cumplite frici ale sale!

Tuturor ne e teamă de moarte, de boală, de suferință. Papillon le-a înfruntat pe toate, rând pe rând!

Când ți-e mai frică, uită-te la Papillon! Dacă el s-ar fi lăsat pătruns de teamă ar fi murit, din primele cadre.
Ce a făcut? A luat fiecare frică în parte și a înfruntat-o!
A supraviețuit, a ignorat gloanțe, a trecut peste foame, nu a trădat, nu s-a lamentat, și-a apărat prietenul, a văzut omul din spatele leprosului, a raționat, a înfruntat totul cu o putere fantastică pe care doar iubirea, fie ea doar de libertate, ți-o dă!

Comuniștii adorau să trăim în teroare și teamă.
Un popor ținut în frică este un popor care nu se revoltă, nu strigă, nu discută. Tace, îndură, pleacă ochii, ascultă.
Filmul nu este nici înspăimântător, nici trist. E plin de speranță, încredere, dar mai ales este despre depășirea tuturor obstacolelor ce pot apărea de-a lungul unei vieți.

Ce bine ar fi să fim toți Papillon!
Să alegem să ne înfruntăm cele mai negre frici, fie doar de dragul libertății!
Ce bine ar fi!

Unde?

Nazismul și comunismul sunt două ideologii criminale, la fel de vinovate, pentru tot ce s-a întâmplat în țările care le-au aplicat. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Oricine știe, din istorie, câte milioane de morți a lăsat fiecare dintre aceste două năpaste, câtă suferință și vieți distruse. Însă altceva îmi stârnește mirarea.

Dacă ne uităm puțin în trecut vedem cum poporul german, după război, și-a pus cenușă în cap, a recunoscut atrocitățile, și le-a asumat, a judecat și condamnat dar, mai ales, a îndepărtat din forurile decizionale orice susținător sau adept al acestei ideologii criminale.
Dacă privim în trecut vedem că după 30 de ani de la război, Germania era refăcută, prosperă, motorul Europei. O țară în care nici în visele noastre cele mai intime nu speram să ajungem. În anii ’80, să ajungi în Germania era un vis pentru orice om obișnuit din țara asta. Nu îndrăzneam nici să sperăm să ajungem acolo pentru că știam sau auziserăm de mulții români care au fost omorâți pe când încercau să treacă granița, către Germania. Despre ei nu mai vorbește nimeni. I-am uitat. Libera circulație de care beneficiem acum ne-a șters memoria, o luăm ca pe ceva ce a fost dintotdeauna.
Dacă ne uităm în istorie, nu mult, cu 30 de ani în urmă, vedem cum comunismul a început să cadă, țară după țară ca în ’90 să se prăbușească și cel mai odios sistem, cel din fosta URSS.
Ce s-a întâmplat apoi?

Nici o fostă țară comunistă nu s-a delimitat clar și definitiv de vechea ideologie, nimeni nu a condamnat ororile sau, dacă au făcut-o, așa, mai timid, nu au judecat atrocitățile sau crimele comise. Și nici persoane. Nu a fost nimeni îndepărtat sau limitat în drepturile sale!
Comunismul nu a fost judecat, așa cum au făcut nemții, cu asumare, sentiment de culpă colectivă și regret. Aceleași mentalități învechite ne conduc. Aceeași atitudine. Dispreț pentru oamenii poporului, favoruri pentru găști și clanuri de impostori, conduși de patimi, fără nici o urmă de valori morale sau etice. Pentru ei viața unui om nu este importantă. Asistăm neputincioși la căderea propriei noastre țări, la abrutizarea conștiințelor, la pervertirea sufletelor, la moartea de pe șosele, la migrația masivă, la genocidul din orfelinate și azilele de bătrâni, la defrișarea care ne va lăsa ca într-un deșert…și la multe altele asemenea.


După 30 de ani, unde suntem?
Unde era Germania la 30 de ani de la război și unde sunt țările comuniste la 30 de ani de la căderea comunismului? Unde?

Singuratate si iubire

Singurătate şi iubire

Sentimentul de singurătate ne bântuie pe fiecare dintre noi, începând din copilărie. Şi, din păcate, acesta este sentimentul care ne va însoți până la moarte.

Atunci când este mic, copilul depinde doar de o singură persoană iar aceasta este, de obicei, mama. Dar, copilul crește, și are nevoie de timp pentru a învăța să fie independent. Independența presupune separare. Separarea poate fi percepută de mulți ca fiind o durere. Atunci când e mic, copilul nu percepe decât unirea cu mama iar cuvântul predominant în relație este „NOI!”. Mai târziu, crescând, copilul învață să se separe de mamă şi astfel începe conștientizarea propriului EU.

În momentul în care copilul devine capabil să separe cele două moduri de ființare, „NOI” şi „EU”, în viața lui apare un sentiment de izolare necunoscut anterior.

Copilul, crescând, începe să înțeleagă că deși mama este asemenea lui, o ființă umană, ea nu mai apare întotdeauna lângă el, la momentul potrivit. Este etapa în care va fi resimțită şi toată durerea sau emoțiile mamei. Frica şi anxietatea vor fi o urmare inevitabilă a conștientizării fragilității vieții părinților. Dar, copilul crește şi devine adult. Şi, cu toate acestea, ideea de singurătate nu-l va părăsi.

Orice om ajunge să conștientizeze că în această lume a venit singur şi că va pleca, la fel, tot în singurătate.

Nimeni nu poate muri în locul nostru așa cum nici noi nu putem muri în locul altei persoane.

Frica de singurătate este cea care își pune amprenta pe viața şi relațiile noastre, în cele mai ciudate moduri.

Frica de izolare este cea care ne împinge să stabilim legături sociale.

O conexiune emoțională cu o altă persoană ne îndepărtează de singurătate. Stabilim legături emoționale care pot dura sau nu. Relațiile pe care le construim pot diferi calitativ. Cea care ne determină capacitatea de a iubi este atitudinea noastră față de teama de singurătate.

Vă propun astăzi două abordări, pentru a vedea în ce mod frica de singurătate poate transforma iubirea.

Dragostea Matură

O persoană care este deplin conștientă de izolarea sa de lumea exterioară are toate șansele de a-şi crea o familie sau de a stabili o relație afectivă matură. O astfel de persoană va realiza că legătura afectivă este minunată dar relația, oricât ar fi de bună, nu-l poate salva sută la sută, de singurătate. Este tipul de om care își dă seama că a fi sau a sta singur nu este un lucru rău, umilitor sau groaznic. Pentru o astfel de persoană dragostea este în primul rând dăruire pentru că, de la obiectul iubirii sale, el nu va aștepta nici laudă, nici admirație şi nici satisfacția sexuală. În centrul preocupărilor sale nu vom găsi nici o picătură de lăcomie sau de interes. O astfel de persoană îl iubește pe celălalt, așa cum este şi pur și simplu pentru ceea ce este.

Am putea crede că nu există o astfel de iubire. Dacă citim cuvintele Sfântului Apostol Pavel vom înțelege că acest tip de iubire a existat şi că va exista veșnic.

„Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândrește. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de rău. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată. (I Corinteni, XIII, 4-8)

Da, frumos şi ușor de spus dar ce putem spune despre sentimentul de iubire reciprocă?

Deși pare ciudat, condiția pentru a fi iubit este de a iubi.

Ajungi la iubire matură atunci când nu mai cauți răsplată. Răspunsul sau recompensa va fi doar o urmare firească a faptului că iubești necondiționat, fără comparații, etichetări sau judecată.

Pentru a ajunge la iubire matură ai nevoie de înțelegere, îngăduință şi empatie. Doar cu acestea vei putea înțelege gândurile, sentimentele și aspirațiile celuilalt.

Iubirea matură este singura care poate stabili o conexiune emoțională adevărată.

Cum se dezvoltă această iubire? Atunci când, în contactul emoțional, nu te gândești la tine. Nu aplici următorul tip de discurs şi gândire:

– Oare el (sau ea) s-a gândit la mine?

– Oare îi place cum arăt acum?

– Oare ce va spune despre ce-i spun eu?

Când apar astfel de gânduri trebuie să știi că acestea sunt pe deplin doar ale tale. Aceste gânduri sau exprimări nu pot conduce la dialog. Vorbești tu cu tine!

Când vorbești cu cei dragi, într-un contact emoțional autentic, uiți de tine și cauți doar să-l înțelegi pe celălalt.

O iubire matură nu este critică! Iubirea abundă printr-o avalanșă de alte sentimente cum ar fi empatia, simpatia și recunoștința care te fac să-i mulțumești celuilalt pentru ce este şi pentru tot ce face, aici și acum. Singurul angajament al iubirii mature este grija față de celălalt.

Dar, pentru a te îngriji de celălalt, ai nevoie de o bază solidă care nu poate porni decât din educație şi credință. Valorile morale sunt cele care te fac altruist în relația cu celălalt.

Pentru a iubi matur este necesar să-ți accepți partenerul (ființă valoroasă, ca şi tine) pentru tot ceea ce este, cu toate avantajele și dezavantajele sale, sau cu toate defectele şi calitățile lui.

Iubirea matură provine din bogăția lumii interioară a omului.

Un om bogat spiritual nu iubește pentru că are nevoie de cineva, ci iubește pur şi adevărat. Iubirea matură aparține celui care nu dorește să se afirme pe seama partenerului, dar care este întotdeauna gata să fie lângă persoana iubită, pentru a se îmbogăți spiritual.

Iubirea matură înseamnă încredere în partener!

Iubirea matură nu-ți cere să te înjosești controlând apeluri telefonice sau citind corespondență. Încredere înseamnă să-i dai partenerului libertate deplină în relație, inclusiv dreptul de a se retrage. Dacă unul dintre parteneri decide să pună capăt relației, aceasta va fi percepută de celălalt ca fiind o alegere personală, pe care, în orice circumstanțe, o va respecta.

Un om care iubește matur nu percepe relația ca pe o amenințare la dezintegrare şi nici ca fiind pierderea lui EU.

În cazul rupturii, va fi fără îndoială o durere de separare, dar aceasta nu va fi suficient de puternică încât să pună în pericol sănătatea mintală.

Dragostea nevrotică

Dacă omul nu este capabil să dezvolte un sentiment profund de încredere în sine și să realizeze că singurătatea este ceva normal, frica de izolare îl va conduce mai devreme sau mai târziu spre o anume patologie care-i va afecta mintea. Problemele psihologice pot apărea la oamenii care cred că este rău şi contraindicat să fii singur.

O astfel de persoană, pentru a-şi atenua temerile și anxietatea, se va folosi de alte persoane. În psihoterapie, acest tip de comportament se numește nevrotic.

Un om cu personalitate nevrotică este acela care este întotdeauna gata să facă orice, să ducă adevărate lupte pentru a obține noi probe de dragoste, de la partenerul său.

Această nevoie de dovezi este însă doar o modalitate de a-şi umple golul interior, pentru a-şi reduce stresul mental.

Un om cu personalitate nevrotică este „viu” şi ferm convins că trăiește doar dacă există în conștiința partenerului său.

Pentru a „trăi” are nevoie de dovezi pe care le cere mereu, dovezi care să-i ateste că este „viu”.

Tiparul de comportament generat de acest mod de gândire este sortit eșecului din mai multe motive:

În primul rând, partenerul nevroticului devine obosit tot căutând moduri prin care să-şi reafirme dragostea. Mai devreme sau mai târziu va apărea, inevitabil, sentimentul că într-adevăr, este prea mult tot ce i se cere.

În al doilea rând, partenerul va ajunge să înțeleagă că în relație el este pur și simplu folosit (așa cum poți folosi orice obiect, şi nu ființă umană). Cu toate că şi partenerul are nevoi şi dorește şi el să fie iubit, va descoperi că rolul său principal în relație este acela de a iubi.

În al treilea rând, partenerul va simți că nu este acceptat ca persoană, deoarece celălalt nu-l iubește necondiționat, necunoscându-i şi nerespectându-i toate aspectele caracterului său.

Un om cu personalitate nevrotică nu poate realiza valoarea celuilalt! De aceea el va tinde, întotdeauna, să-şi confirmare doar propria valoare, nu şi pe cea a partenerului.

Este dificil să construiești o relație puternică pe o astfel de fundație. Relația cu nevroticul pur şi simplu nu funcționează. Nevroticul, fără să înțeleagă ce i se întâmplă, se va confrunta, mereu, cu singurătatea şi izolarea. El poate să creadă că relațiile sale nu merg pentru că ceilalți nu sunt suficient de buni, sau că nu îl plac, dar problema este că nevroticul nu poate iubi.

O relația în care unul dintre parteneri îl folosește pe celălalt doar pentru a-şi reduce teama de a fi singur, nu va fi o relație de durată. Foarte des, individul cu personalitate nevrotică va tinde să fuzioneze cu obiectul iubirii sale şi astfel va trece la modul şi mai dezastruos, cel de dependență.

Într-o relație de dependență nevroticul va renunța la nevoile și la dorințele lui. Doar că, în încercările disperate de a fi iubit, el va pierde sensul lui EU încetând în acest mod să mai fie interesant pentru partenerul său. Relația se va nărui iar despărțirea va fi percepută de persoana nevrotică ca fiind o tragedie personală.

În dragoste, frica de singurătate joacă un rol semnificativ. Dragoste înseamnă să iubești, doar că a iubi este mult mai greu și mai responsabil decât să fii iubit.

Dacă vrei să fii iubit, învață să iubești!

Când dorești să construiești o relație de iubire matură nu căuta recompense şi nu mai pune pe „EU” în prim plan. Doar așa te poate găsi dragostea.