Stresor, stresoreacție, homeostază.

Sunt atâtea cuvinte interesante, care ne ajută să ne înțelegem și să ne facem viața mai bună! Câteva pot să vi le spun acum, ca să nu ziceți mai târziu că nu vi le-am spus, că n-ați știut. 😜

Trei cuvinte, pe înțelesul tuturor: Stresor, stresoreacție și homeostază.

Pentru a funcționa optim, organismul nostru are nevoie de o temperatură ideală, de un nivel ideal de oxigen, de un grad ideal de aciditate, ș.a.m.d.

Starea aceasta, în care toate tipurile de măsurători fiziologice se păstrează la nivel optim, se numește homeostază.

Cine are grijă ca toate din organismul nostru să funcționeze optim? Creierul! El restabilește homeostaza. El sesizează, urmărește și dă comenzi.

Stresorul, este orice element din lumea exterioară care ne scoate din echilibrul homeostatic. Spre exemplu un câine imens apărut pe neașteptate în fața noastră, canicula din timpul verii, frigul iernii sau rana căpătată de curând.
Pentru că au evoluat mult față de primitivitate, oamenii modernității „beneficiază” de un alt stresor important, care nu apare din exterior, din amenințare directă, ci vine din anticiparea unui eveniment. Numai noi,oamenii, suntem capabili de așa ceva!

Nu veți mai găsi pe fața Pământului vreo altă vietate care să se îngrijoreze despre ce va mânca, ce va îmbrăca sau cum se va descurca, mai târziu de aici și acum.
Stresoreacția este ceea ce face corpul nostru pentru a restabili homeostaza. Puteți să-i spuneți și răspuns la stres dar, mie îmi pare mai corectă denumirea stresoreacție, dată de Robert Sapolsky.
Spunem stresoreacție deoarece modificările endocrine ce apar în organism nu sunt un răspuns la stresor ci adevărate reacții fascinante, pe care o să vi le tot povestesc.

Atunci când anticipam, când doar ne gândim la niște stresori potențiali, cum ar fi un eveniment neplăcut, un hoț la ușa noastră, un accident rutier sau o întâlnire cu un animal sălbatic, declanșăm în organismul nostru o stresoreacție la fel de energică pe cât ar fi și aceea pe care am declanșa-o în cazul producerii efective a evenimentului.

Nu trebuie să dau nas în nas cu lupul! Pot doar să mă gândesc! Organismul meu va acționa la fel, și dacă văd lupul și dacă doar mi-l imaginez!

Creierul nostru nu știe să facă diferența dintre un pericol real și unul imaginar! De aici apar foarte, foarte multe probleme!
Gândurile noastre ne tulbură echilibrul homeostatic, la fel ca orice alt stresor real.

Grijile legate de datorii, credite, de vorbitul în public, de ceea ce vom spune șefului sau gândurile privind inevitabilitatea morții, dau stresoreacții la fel de puternice ca cele provocate de orice alt stresor extern: frig, foame, sete, răni.

Când activăm stresoreacția de teama unui pericol real, putem să ne bucurăm de această abilitate cognitivă, pentru că ne permite să ne pregătim apărarea.
Spre exemplu, dacă vrem să traversăm strada și vedem că se apropie în viteză un automobil, declanșăm stresoreacția. Creierul dă comanda hipotalamusului, creează adrenalina și noradrenalina, inima începe să bată cu putere, sângele va fi pompat energic spre picioare, mâinile se răcesc,sistemul imunitar este decuplat, la fel sistemul digestiv și reproductiv.

În câteva fracțiuni de secundă creierul a primit semnalul și a trimis în organism hormoni care declanșează reacții în lanț, din care noi nu vom sesiza decât viteza cu care am fost capabili să fugim din fața pericolului.
Acesta a fost o stresoreacție normală și necesară.
Dar, din nefericire, și atunci când gândim noi putem intra într-o stare de agitație fiziologică și activăm stresoreacția fără nici un motiv, sau din pricina unor evenimente pe care nu le putem influența sau controla, absolut deloc.

Ei bine, aceste procese, aceste agitații gratuite, fără pericol real, se numesc: anxietate, paranoia, nevroză sau ostilitate inutilă. Interesant,nu?

Gândurile

Tot scriind eu pe aici, ba de una ba despre alta, mi-am adus aminte de un truc pe care l-am folosit cu ani în urmă, când gândurile dădeau năvală peste mine, curgând neîntrerupt, haotic, nelăsându-mă să adorm. Am multe trucuri, dar nu vă plictisesc mai mult decât e cazul.
Ziceam zilele trecute că noi recunoaștem vizual un chip mult mai ușor decât dacă am citi o descriere a sa. Ca exemplu, vă dau această descriere, a unui personaj extrem de cunoscut:
-Un om cu față rotundă, bine conturată,cu părul lung și blond care îi acoperă gâtul și umerii. Are o frunte lată și sprâncene bine arcuite, care îi scot în evidență ochii albaștri. Nasul este drept și subțire, iar sub el este o mustață deasă, care-i acoperă buza de sus. În barba lui se poate vedea o gropiță.

Mi-a luat ceva timp să scriu descrierea de mai sus. Dacă puneam o poză o recunoșteați toți, fără excepție. În fracțiuni de secundă ați fi știut despre cine e vorba. Așa, cu descrierea, trebuie să munciți mai mult, să accesați altă zonă a creierului, adică să depuneți efort cognitiv.

Apropo: știți cine e personajul descris în textul de mai sus? Sunt curioasă câți dintre voi veți ghici răspunsul. Nu e un concurs. E doar o demonstrație a faptului că noi recunoaștem imaginile mult mai ușor decât o facem dintr-o descriere. Și, mai frustrant, s-ar putea să nu avem succesul pe care l-am avea arătând o imagine.

Revenind la truc.
Ca și în cazul chipului și a descrierii, noi gândim mult mai repede, în imagini, cu acces direct la trecut, decât atunci când trebuie să descriem ceea ce gândim. Simplu. Așa că, ce am făcut? Venea gândul. Ok. Eu îl conștientizam și începeam să-l descriu, ca și când l-aș fi povestit cuiva. E obositor și frustrant dar merită toți banii.
Somnul vine ușor când faci ceva banal, neinteresant, ritualic. Cum ar fi meditația. Repeți un cuvânt fără semnificație, un cuvânt care să nu reprezinte nimic, să nu stârnești imaginația, urmărești firul gândurilor și ajungi să surprinzi pauza dintre două gânduri. Aceea e o meditație bună. Ajungi la ea prin diverse trucuri. Un truc bun e cel de mai sus, adică să-ți descrii în cuvinte, ca și cum ți-ai povesti tu, ție, tot ce-ți trece prin cap. Este un mare efort cognitiv încât, la un moment dat, devine așa de obositor și neinteresant că aluneci spre meditație vrând, nevrând.
Când nu te lasă în pace gândurile, încearcă să-ți descrii în cuvinte toate imaginile ce-ți vin în minte. Simplu, nu?

Aștept numele personajului descris. Dacă ți-a plăcut, răspunde. Doar așa aflu și eu că nu bat câmpii de pomană. 🙂

Mai mulți dar mai singuri

Cu cât suntem mai mulți, cu atât devenim mai singuri!
E paradoxul societății actuale, tristă realitate, puțin conștientizată de mulți dintre noi.

O persoană, cu cât are mai multe contacte sociale, cu atât mai mult se izolează de societate. Se vede cel mai bine în marile orașe aglomerate, unde omul ajuns la o suprasaturație de interacțiuni devine tot mai obosit de chipuri, persoane, vorbe și informații, din ce în ce mai absent la cei din jur, mai singur și grăbit. Ce e prea mult ajunge întotdeauna să distrugă, fie chiar emoții, sentimente, dorințe, trăiri.
Ne alienăm, încet dar sigur.

Concentrați pe sarcini, colegi sau clienți, uităm să interacționăm cu cel de lângă noi. Nu mai privim trecătorii iar vecinii rămân simpli anonimi, bieți necunoscuți, nedemni de atenția noastră.
Înstrăinându-ne unii de alții, ferindu-ne de contacte umane suplimentare, ajungem să nu-l mai vedem pe cel din apropierea noastră, ca atunci când ții palma prea lipită de față și nu-ți mai vezi nici mâna.

Punem mult preț pe ceea ce putem cumpăra, dar ne detașăm cu o uimitoare ușurință de lucrurile inutile, care nu mai trezesc interes: vechi, antichizat, demodat. Vrem totul nou, sclipitor, tânăr, sănătos. Cumpărăm compulsiv și abandonăm inconștient lucruri, sentimente, oameni; dovada bogăției noastre materiale cu temelia înfiptă adânc în cea mai cumplită sărăcie sufletească.

Căutăm înspăimântați sănătatea eternă și viața veșnică; mai mult ca orice, ne sperie durerea.
Fugim de durerea noastră, dar și de suferința altuia, nu mai empatizăm, nu mai putem avea compasiune. Suntem din ce în ce mai goi sufletește, obosiți de mulțime, sleiți de forțe, emoții și energii.
Ne izolăm în singurătate și mimăm fericirea într-o lume perfectă, ireală. Un simplu selfie poate ascunde o sfâșietoare singurătate, o căutare a omului pe care nu l-am căutat, văzut și întâlnit. Marea de oameni ne înconjoară, dar noi nu mai vedem copacul din cauza pădurii, așa cum nu mai putem vedea omul, din cauza mulțimii!

Cu cât suntem mai mulți, cu atât devenim mai singuri!

Tânjim după prietenie și ospitalitate, dar încă mai avem unde să fugim, departe, în vreun cătun îndepărtat, la oameni care duc dorul noilor contacte sociale. Acolo ne putem simți primiți, acceptați, valorizați, cum nu mai simțim, din păcate, în marea mulțime de acasă.

Suprasaturați de interacțiuni sociale, fugim să ne salvăm în singurătate.

Suntem diferiți, sau identici?

Fiecare are o anumită preferință culinară. Spre exemplu, dimineața, fiecare dintre noi preferă câte ceva. Unul mănâncă ouă, altul lapte, unii adoră dulciuri pe când alții preferă doar carne, în exces. 

Fiecare e unic și mănâncă ori ceea ce îi place, ori alimente cu care corpul său s-a obișnuit, ori pur și simplu mănâncă doar ceea ce-i priește. Sunt oameni care consumă lapte, fără probleme. Alții au intoleranță la lactoză și îi vezi mâncând orice altceva. Unii se feresc de carne, alții de legume.

Suntem diferiți! Un aliment care ție îți priește mie poate să-mi facă rău. Un aliment banal poate face rău unui om pe când un altul se poate înfrupta oricât, fără să aibă probleme.

Tu poți simți plăcere pentru o mâncare sau o idee oarecare, dar se poate foarte bine ca pe mine să nu mă încânte, deloc. 

Când ești copil ai nevoie de o alimentație, dar cu când crești mai mare cu atât începi să consumi mai multe alimente care te-ar fi ucis când erai bebeluș. Tinerii consumă unele alimente care îi pot omorî pe bătrâni.

Cu cât crești în vârstă, cu atât dieta se simplifică și se reduce în cantități. Poate că mâncarea pe care tu o consumi cu plăcere acum mie mi se apleacă, pentru că am consumat-o demult! 

Suntem diferiți pentru că nevoile noastre diferă atât de mult. Dar, așa cum nevoile și gusturile noastre sunt diverse, tot așa se întâmplă cu ideile, gândurile, emoțiile și sentimentele noastre. 

Degeaba îi vei spune unui om să mănânce un anumit aliment. Dacă mâncarea respectivă nu-i priește te va refuza mai mult sau mai puțin elegant. Și cu credințele omului este la fel! Unul crede în ceva în care altul nu crede. Dacă ți se pare ciudat, află că se întâmplă mereu. Pare straniu, dar nu e așa de greu de perceput.  

Dacă ție îți place mult fasolea cu ciolan te poți mira: cum poate altuia să nu-i placă așa ceva? Uite că se poate! Dacă adori culoarea verde, de ce te miri că altul preferă roșul? Dacă tu asculți în extaz muzică clasică, de ce un altul nu poate prefera un blues? 

Sunt persoane care ajung la Urgență dacă consumă alimente pe care trupul nu le poate tolera, ori li se face rău doar dacă gustă dintr-o mâncare preferată și consumată în exces de alții cărora nu le face râu.

Iubitorilor de sport le pare de neconceput o viață sedentară. Te îndeamnă să te miști, să alergi sau să faci orice altceva presupune efort doar pentru că ei nu pot înțelege că nevoile altora nu sunt aceleași cu nevoile lor. 

Și gândurile noastre sunt diferite, chiar dacă se pare că trăim în aceeași realitate. Un om gândește: Ce bine că ninge afară, ce frumos arată zăpada și ce dor mi-a fost de vremea asta rece și de gheață! Un altul se plânge de vreme și-i vine să-și smulgă părul din cap de necaz. Aceeași realitate, alte gânduri, emoții și idei. 

Suntem diferiți în preferințe, gusturi și sentimente. 

Suntem identici în iubire și suferință! Doar în ele simțim la fel! 

Durerea mea este identică cu a oricărui alt om de pe pământ. Poate că nu ne exprimăm la fel, poate că nu gândim identic, dar durerea e aceeași în orice limbă te-ai exprima. 

Frica? E aceeași, hidoasă și ascunsă în creier, adânc. Eu pot să mi-o imaginez, în felul meu, așa cum și tu ți-o poți imagina, în modul tău de a simți. 

Iubirea mă ține și mă ridică așa cum și pe tine te sprijină mereu!

Dacă vom căuta diferențele dintre noi s-ar putea să nu ne ajungă o viață întreagă ca să le deslușim. 

Dar ce ar fi să privim doar cele care ne apropie? 

Ți-e dor? Știu cum e. 

Ți-e teamă? Dă-mi mâna și hai să pășim împreună pe drumul ce ne separă de ea! 

Frica din mintea noastră va dispărea dacă ne vede aproape, împreună!

Frica este construcția noastră mentală! Așa cum noi singuri i-am pus temelii, tot așa, doar noi o putem dărâma! 

Suntem diferiți, dar atât de identici!

Dacă îți face rău o mâncare pur și simplu nu o mai prepari, deci nu o mai consumi!

Dacă gândurile sau emoțiile îți fac rău, de ce insiști și le „rumegi” mereu? De ce?

Plecarea părinților

Teoretic toți suntem pregătiți pentru despărțirea definitivă de părinți. Teoretic toți știm, sau înțelegem, că părinții noștri nu sunt veșnici, după cum, de altfel, nu suntem nici noi.

Teoretic, știm atât de mult! Teoretic!
Dar practic?
Practic, într-o zi ne putem trezi singuri, biete suflete sfâșiate în mii și mii, rațiunea rămâne blocată și vezi cum pur și simplu nu mai poți nici să judeci și nici să gândești…

Atunci când ce e de neîntâmplat se întâmplă, ne scuturăm, ne împotrivim, negăm, urlăm, dar, într-un final cu toți rămânem în suferință, dureros de singuri.

Teoretic știm doar că practic nu putem înțelege! Nu putem accepta! Nu putem răbda!

Pentru fiecare dintre noi este la fel. Oricât de mult ți-ar trăi părinţii, tu tot ai mai vrea! Și te rogi stăruitor să-i mai țină Domnul măcar încă un an, sau măcar o lună, uneori și pentru câteva zile te tocmești, te rogi, implori cerul să ți-i mai lase, aici, cu tine, încă puțin, încă, măcar o zi, o oră, o clipă!

Teoretic știm! Doar că în toți anii ăștia în care învățăm teoria, nu ne pregătim! Nici nu am avea cum! Cine e atât de nebun încât să-și imagineze măcar, așa ceva?
Toți sperăm și credem că vom mai avem o veșnicie de trăit. Tragem zi de zi nădejde că vom mai avea mult timp să-i mai vedem, să-i ascultăm, să ne mai bucurăm!

Vine însă o zi când timpul își pierde răbdarea cu noi și ne hlizește în față:
-Gata! Ai avut timp, suficient! Timpul acesta atât a fost! Ai primit destul! Ajunge! Timpul a expirat!

Te trezești că nu mai ai timp… și părinți. Rămâi orfan. Un copil, fragil și vulnerabil, indiferent ce vârstă ai avea!
Fără mamă ești cel mai sărac pentru că ai fost deposedat de singura și cea mai mare avere, de unica iubire adevărată din viața ta, de acea iubire necondiționată pe care doar o mamă ți-o poate da.

Nimeni nu te poate iubi mai mult decât părinții tăi! Nimeni nu-i va putea înlocui! Nimeni nu-ți va mai putea înțelege sufletul, durerea, suferința, neputința, așa cum o făceau ei!

Teoretic suntem buni. Practic suntem praf! Pulbere! O pală de vânt!

Sunt câțiva ani de când nu mai am cui să-i spun – mamă, tată! Ani! Fără căldura lor. Fără iubirea lor. Fără bunătatea, prietenia, înțelegerea, discreția și înțelepciunea lor. Fără ei!

Toți părinții din lumea asta merită o reverență și un gând bun. Toți părinții din lumea asta merită iubiți, indiferent ce vârstă ar avea ei, de oriunde ar fi.

Protejați-vă părinții, dacă îi mai aveți pentru că, după ce îi veți pierde, nimic din lumea asta nu-i va mai aduce înapoi.

Din nefericire, nu știi cât de mult valorează o relație până ce nu o pierzi.

Doar că după o asemenea pierdere nu-ți mai poți reveni, niciodată. Orice ai face.

Dependența

E vorba de creierul nostru, acest fascinant, magnific și extrem de complex mecanism, atât de puțin înțeles!
Există o mică parte a creierului, numită cortex ventromedial prefrontal. Această zonă, situată exact în spatele nasului, este extrem de importantă deoarece e partea de creier cu rol decisiv în luarea deciziilor de zi cu zi.
Persoanele cu afecțiuni ale zonei ventromediale sunt ființe absolut raționale, nu se deosebesc de majoritate, chiar pot fi oameni foarte inteligenți, perfect funcționali. Numai că acestor persoane le lipsește discernământul.
Adică, o persoană cu afecțiuni în această zonă poate distinge foarte bine între ce este bine și ce este rău, dar pur și simplu nu poate lua o decizie corectă.
Consumul de droguri duce la distrugerea zonei ventromediale, de fapt această zonă este compromisă în cazul tuturor persoanelor dependente.
O persoană dependentă este perfect conștientă de consecințele acțiunilor sale, știe cât de mult rău îi face drogul, știe perfect care sunt consecințele dar NU POATE lua o decizie corectă, nu este capabilă să acționeze corect. Totul este cauzat de această afecțiune cerebrală. Leziunile din zona ventromedială sunt cele care determină ruptura între ceea ce știm și ceea ce facem.
De aceea sunt atât de dificil de tratat aceste adicții (dependențe)!
Mulți cred că e suficientă voința. Fals. Nu e așa. Ca să ceri unui dependent să-și folosească voința pentru a renunța la drog e ca și cum te-ai aștepta ca un surd să audă, pentru că are răbdare și voință.
V-am spus acestea pentru că vreau să cred că atunci când veți auzi de o persoană dependentă veți avea mai multă toleranță, empatie și compasiune.
E atât de ușor să condamni ceva ce nu poți înțelege!

Suferința altuia

Ciudați mai suntem noi, ființele umane. Nu toți. Doar cei care cred că suferința altuia nu-i atinge pentru că lor nu li se va întâmpla vreo nenorocire, că moartea unuia nu-i un preambul la propria mortalitate, că vulnerabilitatea este o excepție și alte asemenea.

Ciudați. Credem că ne protejăm când facem abstracție de alții, suntem convinși că viața noastră nu va fi atinsă de drama altuia.

Scriam zilele trecute despre pericolul reprezentat de privitul la televizor, pentru copii. Se fac studii multe pe acest subiect, societățile civilizate, care înțeleg importanța dezvoltării capacității cognitive la copii alocă resurse imense, toți de acolo doresc să trăiască într-un mediu performant și sănătos, fiecare este interesat de generația ce vine și nu doar pentru că copiii de azi vor asigura supraviețuirea de mâine, cât pentru faptul că fiecare ființă umană a venit în lume nu doar pentru a se dezvolta, dar și pentru a avea grijă de ce lasă în urmă.

S-a studiat enorm în ultimii ani impactul pe care îl are televiziunea asupra creierului, mai ales al copiilor.
Dar uite că s-au găsit specialiști care să fie interesați și de adulți.
S-au făcut studii care au urmărit pe parcursul anilor, impactul televiziunii la adulți. Au fost folosiți 3662 de subiecți, din diferite medii sociale.

Rezultatul studiului ar trebui să ne dea de gândit, fiecăruia în parte.
La persoanele de peste 50 de ani privitul la televizor peste 3.5 ore este asociat cu o scădere dramatică a capacității cognitive. Tradus mai bine: aceste persoane au mari „șanse” să dezvolte boli cumplite și nu doar neurologice. Creierul își pierde din capacitate, se distrug sinapse și conexiuni și oamenii devin din ce în ce mai neraționali.

Poate că fiecare dintre noi cunoaște o persoană de peste 50 de ani care rămâne blocată în niște idei preluate din anumite posturi de televiziune. Dacă încerci să-i prezinți altă realitate, te izbești ca de un zid de inflexibilitatea persoanei respective.

Aceste persoane nu trebuie judecate. Nu trebuie blamate.
Dar pot fi oglinda noastră!

Privitul la televizor de peste 3.5 ore pe zi ne poate duce, pe cei cu acest comportament, în aceeași direcție. Declinul cognitiv poate fi ireversibil. Pur și simplu în creier nu se mai fac conexiunile între amigdală și cortexul prefrontal, sau sunt distruse alte trasee neuronale, importante în luarea deciziilor sau în asumarea unor noi idei. Oamenii în declin cognitiv suferă. Bolile psihice stau în expectativă, gata oricând să se manifeste.

Oamenii cred că nu pot fi atinși de nenorocirea altuia. Ne place să credem că suntem mai isteți, mai deosebiți, mai grijulii noi cu noi.
Aveți grijă la acest pericol atât de parșiv, cum e privitul la televizor. Important nu este doar postul la care ne uităm cât orele petrecute în fața televizorului.

Demența sau bolile mintale sunt poate cele mai cumplite boli. Pentru că tu nu mai știi că suferi, nu mai poți cere ajutorul, nu mai ești conștient de tine, ca persoană. Îți pierzi demnitatea, rațiunea, umanitatea.

Ceea ce i se poate întâmpla unuia, mi se poate întâmpla și mie!
Acesta este cel mai corect punct de vedere din care e bine să privim.

O vorbă spune: Dă Doamne românului, mintea cea de pe urmă!
Bine ar fi să ne-o păstrăm întreagă, rațională și sănătoasă! Dar asta ține de fiecare dintre noi și este doar în responsabilitatea și puterea noastră!

Gânduri de iarnă

– Eu pur și simplu nu mai suport iarna asta, spuse Nina apropiindu-se zgribulită de sobă. Intrase în casă ca o vijelie, încruntată, pufnind nemulțumită. Eva o privi preț de câteva clipe, amestecând ușor în ceaiul fierbinte și îi spuse aproape șoptind:

-Stai aici, în fața sobei! Uite ce frumos dansează flăcările! Eu ador să privesc lumina acestora! 

-Nu mai suport! Ce e așa greu de înțeles, Eva? Mie nu-mi place iarna! Nu suport frigul și zăpada! Le urăsc! 

Eva se apropie de Nina, o ajută să-și dea jos haina grea de iarnă și-i spuse zâmbind:

-Da, știu cât de ușor este să urăști ceva ce nu poți schimba. Știu! Din păcate, nimeni nu iubește schimbarea și nici nu putem accepta lucrurile care nu stau în controlul și puterea noastră. Știu. Cunosc bine înverșunarea asta. 

-Lasă-mă în pace Eva! Habar nu ai! izbucni Nina. 

-Ce nu știu, dar tu ai putea să-mi spui? 

-Iarna… începu Nina, iarna asta nu mai este nici… S-a dus… Atât de mulți oameni dragi am pierdut! Nici nu mai țin minte cine a fost primul! Atât de mult timp a trecut! Au plecat unul după altul, s-au dus ca și cum nu ar fi trăit vreodată! Cum să-mi placă iarna? Cum? 

-Of, dragă Nina! Dacă aș putea să te alin, ce bine mi-ar fi! Eu știu că nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă ci totul se transformă… 

-Mai lasă-mă în pace cu Einstein-ul tău! 

Eva izbucni în râs. 

-Nu e al meu, dar vorbele astea chiar îmi sunt de folos. Mă gândesc de multe ori: oare ne-am mai bucura de primăvară dacă nu am trece și printr-o iarnă grea? Oare noi am mai găsi bucuria adevărată, fără durerea încercărilor? 

-Teorii, pufni Nina. Nu înțelegi! 

-Ajută-mă atunci! Vreau să înțeleg! Spune-mi! 

-Ți-am spus! Nu suport frigul, zăpada, albul! Ce e așa de greu de priceput? 

-Îți lipsește căldura? 

-Da! 

-Dar, pentru numele lui Dumnezeu Nina, tu acum stai în fața sobei, trupul tău se bucură de căldură și tot te mai plângi de frig? 

-Dar afară e frig! 

-Afară!… Afară Nina, nu aici! Nu simți căldura din casă? Ți-am pregătit un ceai cald! Cum este? 

-Da, aici e bine și cald. Miroase a scorțișoară. Dar afară? 

-Afară! Dar aici, aici ce-ți poate fi pe plac, Nina? 

-Iubesc căldura! 

-Ei bine, o ai! 

-Da, aici e cald. Dar afară? 

-Cu ce te ajută să nu trăiești aici? 

-Cum adică? 

-Gândurile tale nu vor să zăbovească o clipă în încăperea asta! Te poartă aiurea, unde vor. Rămâi aici! Dă-ți voie să simți mireasma lemnelor ce ard, căldura, liniștea. Permite-ți să te relaxezi puțin! 

-Și cum să fac? Nu pot! Asta sunt eu! Mintea mea nu are pace. Mă gândesc încontinuu… 

-Nina, dar nu este atât de greu. Mintea noastră ne poate aduce pacea, dar tot ea ne poate purta și în cel mai negru iad. Dar putem să o înțelegem. Să o strunim. 

-Cum? Nina își îndreaptă privirea disperată spre ochii Evei, încordată ca un arc și așteptând un răspuns. 

-Multe îi mai place minții noastre să facă. Dar, dintre toate, creierul nostru iubește cel mai mult… planificarea. Iubește și respectă orice plan. Trebuie doar să îl facem și i-l dăm. Doar așa îl putem păcăli să facă ce vrem noi, nu ce rumegă el. 

-Și ce plan să-i dau? 

-Uite Nina, acum tu te gândești doar la frig și la oamenii care nu mai sunt. 

-Da. Nu pot gândi altceva! Nu mă pot bucura de nimic altceva. 

-Știu. Înțeleg. Dar, hai să vedem ce îți poate fi pe plac acum și aici. Poți găsi măcar trei lucruri care-ți sunt pe plac? 

-Da. Încerc, zise Nina ușor și continuă șovăind: Nu știu. Poate ceaiul fierbinte? 

-Unu! aproape strigă Eva. Continuă te rog! 

-Mirosul de scorțișoară? 

-Perfect! Doi! 

Nina privi în jur. Își opri privirea pe floarea de Amarrilis care înflorise toată. Crinii aveau o culoare atât de frumoasă că-și aminti că citise ceva despre culoarea asta.  Privi spre Eva și-o întrebă:

-Eva, tu știi pilda aceea cu crinii, culoarea aceea care se spunea că nici înțeleptul Solomon nu o avea în veșminte? Eu îmi aduc aminte vag, ceva ce spunea de frumusețea florilor parcă… 

Eva izbucni în râs. Se apleacă ușor spre prietena sa și îi prinse brațul. 

-Nina, draga mea! Da, îți aduci aminte bine. Este pilda care s-ar traduce în astăzi prin „Don’t worry, be happy”. Adică de ce să-ți faci atâtea griji pentru mâine când grija zilei de azi ajunge? Este pilda care ne învață să trăim astăzi, acum, aici, fără anxietate și griji inutile. Mi se pare minunat că ți-ai amintit de un lucru atât de important. Este exact ce aveam nevoie. 

-Dar tu îmi ziceai ceva de un plan? Ce legătură are cu floarea ta? 

-Stai să vezi. Până una alta, spuneai că în încăperea asta ai trei lucruri care-ți sunt pe plac. 

-Da! Căldura de la sobă și… de la ceai. Apoi… mirosul de scorțișoară și da, crinii tăi imperiali ce au o culoare pe care nici măcar regele Solomon nu a avut-o pe hainele sale – zise Nina zâmbind larg. 

-Perfect! Hai să vedem ce binefaceri aduc acestea trupului și minții noastre. 

-Dar nu mă pot gândi la asta acum! Îmi zboară gândul, de zile întregi…. îmi aduc aminte de mama… Și ea nu mai este… Acum… 

-Știu, știu bine asta. Dar uite ce putem face: imediat ce îmi vine în minte un asemenea gând preiau comanda. Și-i spun minții mele: Hei, acum eu am altceva de gândit, altceva de făcut. Draga mea minte, hai să ne gândim la asta mâine, la ora zece. Acum hai să ne gândim la crini, la căldură și scorțișoară. Hai să ne bucurăm de întâlnirea asta. Ce zici? 

-Eva, la tine funcționează așa ceva? 

-O! Acum da. Și destul de ușor! Dar nu a fost mereu așa. La început a fost cel mai greu. Dar mă concentram pe propria mea respirație. Acum este suficient să-mi îndrept atenția spre plexul solar, să-mi ascult respirația și să simt cum se mișcă pieptul ușor… inspir, expir… fără să judec modul în care o fac. Mă bucur să simt viața ce curge în mine, trăiesc și asta mi se pare minunat. 

-Și gândurile? 

-Vin și trec, ca norii pe cer. Le privesc, le ascult, le conduc cu privirea până se duc. 

-Eva, chiar dacă reușesc, eu mâine o să mă gândesc iar la frig și iarnă! 

-Mâine va fi, mâine. Dar acum e astăzi, acum ne putem permite să ne bucurăm de ceaiul acesta fierbinte. 

-Și de mirosul de scorțișoară! – izbucni Nina. 

Aierul devenise mai cald și mirosul parcă mai puternic. Eva respira egal, calm. Nina o privi preț de câteva clipe apoi izbucni în râs. 

-Funcționează! Ce truc! L-am păcălit! S-au dus! 

-Of, Nina, Nina, zise Eva – ce bine ar fi să fie mereu atât de simplu și ușor! Dar pentru clipa de acum este bine, foarte bine. Continuă! De fiecare dată când vezi că vine gândul trist sau tristețea nu înceta să-i propui minții tale un plan. Promite-i că mâine va avea timp, de tot ce vrea el să gândească! 

-Eva, strigă Nina înspăimântată, dar eu mâine ce fac? 

Eva pufni în râs. 

-Mâine? Mâine îi promiți următorul mâine și tot așa! 

-Adică să mă mint? 

-Nu! Nu minți. Doar faci un plan! Un plan care să-ți lase mintea în pace, un proiect care-ți va opri mintea din măcinat gânduri, amintiri, dureri. Încet, încet vei ajunge să-ți trăiești cu bucurie clipa… aici și acum. 

Suicid, neputință și ignoranță

Nu am scris niciodată despre suicid. Nu pentru că nu aș cunoaște fenomenul, ci pentru că pur și simplu mă cutremur de fiecare dată când aud acest cuvânt. 

Nu am studiat fenomenul din plăcere. Am fost nevoită să citesc mult și să aprofundez tema pentru că mi-am dorit să trec cu bine peste examenele de la Bioetică și Psihopatologie.

Am înțeles depresia, dar  și cauzele cumplitului flagel. Sunt foarte mulți ani de când am aflat de amploarea acestui fenomen, dar pur și simplu am uitat de avertismentul specialiștilor care spuneau că depresia va fi boala secolului nostru. 

Până acum nu am vorbit despre suicid, dar am primit de la un cititor invitația de a intra pe un blog cu numele „suicid”. Cititorul meu mă îndeamnă să ajut, cum pot, oamenii care scriu acolo. 

Denumirea blogului mi-a dat fiori. Nu mi-aș fi imaginat că poate exista așa ceva. Nu am știut că un lucru atât de teribil poate fi discutat pe aici, pe undeva, doar la un click distanță. 

Încă de la începutul anilor 2000 comunitatea științifică trăgea un semnal de alarmă în privința numărului din ce în ce mai mare de persoane cu simptome depresive, dar și creșterea alarmantă a suicidul în rândul tinerilor.

Studiez fenomenul de mulți ani, prin 2010 chiar eram membru al unei asociații de Bioetică. Am abandonat (asociația) când mi-am dat seama că toți vorbeau, dar nimeni nu era dispus să și facă ceva.

Îmi aduc aminte că eram la master la Teologie când o cunoscută cântăreață s-a sinucis. Știu că atunci am fost surprinsă de lipsa de îngăduință arătată celor rămași (prin refuzul de a oficia o slujbă cât de mică). Spuneam atunci că biserica ar face mai bine să educe și să explice, nu să rănească mai mult și inutil familia celui ce a ales o astfel de cale. Mi s-a răspuns că nu este canonic și am înțeles, dar după puțin timp am văzut că biserica a permis să se facă slujbă la locul în care se afla un om incinerat. Evident, nici asta nu este canonic, dar cine și ce să spună? Dacă zici ceva, ești taxat imediat și etichetat ca „biet necredincios”, dacă nu spui duci povara după tine și te îndepărtezi. Nu de Dumnezeu! De cei care au pus monopol pe El sau se închină la ce adoră mai mult, banul. 

Au trecut anii, eu m-am schimbat și acum înțeleg mult mai bine, dar într-un alt mod, mai profund, atât suicidul cât și eutanasia. 

Suicidul – nu este un subiect confortabil, mai ales pentru mine. Eu scriu doar ce simt și ce cred cu adevărat. Faptul că toate cuvintele îmi trec prin minte și inimă mă fac să mă umplu de neputință, revoltă și tristețe, pe acest subiect. Dar, de dragul cititorilor mei voi face un efort. 

Nu am citit nimic de pe blogul indicat. Eu nu pot să ajut dacă nu cunosc cât de puțin persoana care îmi cere ajutorul. Ca să ajuți pe cineva ai nevoie de mai multe date decât de câteva opinii exprimate undeva. Suicidul nu este ca o gripă. Nu există un leac universal valabil. La fiecare persoană cauzele sunt altele. Traumele sunt diverse, gândurile obsesive la fel. 

Societatea și biserica au condamnat dintotdeauna suicidul. Ca și invidia. De aceea mulți se ascund (pe bloguri sub nume false) sau își ascund emoțiile (chiar de ei înșiși) și caută ajutor fără să înțeleagă că orice specialist (medic, psiholog, preot) are nevoie de foarte multe date personale pentru a trata o asemenea boală. Nu poți da un sfat cuiva care scrie o pagină cu gânduri de-a valma. Trebuie să îi cunoști istoricul, mediul în care a trăit, dar și tipul de personalitate. 

Spuneam că suicidul a fost dintotdeauna condamnat. Asta are sens și este de înțeles. Biserica și societatea nu pot încuraja un asemenea comportament. Doar că cei care suferă cel mai mult nu sunt cei ce pleacă, ci aceia care rămân. Pentru aceștia din urmă ar trebui mult mai multă îngăduință și compasiune. Aceștia trebuie ajutați, nu lăsați cu povara remușcărilor și a vinei de a nu fi acționat la timp. 

Dintre toate animalele de pe pământ omul este cea mai crudă fiară. Nu veți găsi în nicio altă specie un animal care să-și facă rău lui însuși sau altuia, doar de dragul de a-l vedea suferind. Am decăzut atât de mult pentru că alegem ignoranța și disprețul pentru viață. 

Multe gânduri sinucigașe vin dintr-o toleranță la frustrare extrem de deficitară. Și astea sunt lucruri care se educă, din păcate de adulții care nu înțeleg că și iubirea poate face rău. De multe ori adulții cred că iubirea înseamnă să îi oferi copilului cât mai multă libertate, să nu-i impui reguli și să-i dăruiești tot ce își dorește, necondiționat.

Un copil crescut fără reguli, fără să fie capabil să amâne o recompensă, va crește cumva strâmb și va fi nefericit, depresiv și poate chiar deveni propriul călău.

Un copil pe care se pune multă presiune (să ia note mari, să participe la numeroase concursuri sau activități) va deveni un adult nefericit, invidios, care se va condamna și urî el pe el. 

Competiția, compararea mereu cu un altul, etichetarea, nu fac din copil un viitor adult fericit. Nu! Fac din acesta un viitor nefericit, o persoană care va căuta cu disperare recunoașterea și iubirea, o persoană care nu va ști să dăruiască, să aprecieze sau să fie recunoscătoare celorlalți. 

Copiii sunt din ce în ce mai puțin ascultați. Puțini părinți sunt capabili să își asculte cu adevărat copiii. Părinții vorbesc în locul lor și ce este mai grav, le impun copiilor ce trebuie să simtă și ce nu. Așa că aceștia cresc fără să-și cunoască propriile emoții. Dacă unui tânăr nu-i este clar ce simte el însuși, de unde să înțeleagă ce simte un altul?

Tinerii, ca toți oamenii de altfel, vor să fie apreciați și iubiți. Și pentru că nu au fost învățați să iubească și să aprecieze vor ajunge să cerșească apreciere și iubire în cele mai bizare moduri. Nu vor suporta să fie ignorați, vor suferi enorm când vor pierde sau când nu vor obține tot ceea ce își doresc. 

Toleranța la frustrare se cultivă atunci când copilul este mic. Când învață că există DA și NU în aceeași măsură. Când sunt lăsați pur și simplu să lenevească, nu târâți în fel și fel de activități. Dacă un copil nu are timp să stea el cu el însuși, când se va cunoaște?

Dacă un adult visează un viitor anume pentru un copil, visul lui va coincide cu a celui vizat? Nu!

Fiecare are dreptul să viseze pentru el însuși. Fiecare are propria viață și nu o poate trăi pe a celuilalt oricât de mult l-ar iubi. 

Mai este vorba și de societatea în care te dezvolți. Tare mi-e teamă că într-o societate strâmbă și nedreaptă e tare greu să dai de drumul bun atunci când modelul de acasă nu a fost cel corect. Sigur, acestea nu sunt singurele cauze ale suferinței psihice.

Multor tineri le este rușine de emoțiile lor. Nu se cunosc sau se compară mereu cu alții și suferă în ascuns. Vor să fie altfel, și nu știu cum. Suferă de neputința de a se exprima, din lipsa aprecierii și din multă necunoaștere. Sunt tineri care au fost abandonați, ignorați sau abuzați fizic sau emoțional. Se tem să caute ajutor și cad în prăpastia disperării. Mai sunt și alte motive, unele țin de sănătatea creierului, altele de diverse manifestări somatice, dar toate au rezolvare dacă cei din jurul lor caută ajutor și răspuns.

De multe ori adulții ignoră sau minimalizează durerea tânărului de lângă ei. Ei nu cred că acesta poate lua o decizie atât de radicală atât timp cât adulții se tem mai mult ca orice de moarte. Și sinucigașii se tem de moarte, ca orice om. Doar că frica asta ajunge să-i doboare și sunt în stare de gesturi extreme tocmai pentru a termina cu ea. 

Când un om de lângă tine spune că își va lua viața nu ai cum să îl ignori! Ignoranța noastră îi ajută, nu-i oprește din drum!

Este un subiect delicat, sensibil și extrem de traumatizant, dar trebuie să vorbim despre el. Nu prin cuvinte, ci prin atitudinea pe care o avem noi înșine față de viață. Respectul pe care îl arătăm noi vieții va fi reflectat în atitudinea copiilor noștri!

Se spune „cum îi crești, așa îi ai”. Adevărată vorbă! 

Exercițiu de voință

După ce vezi moartea cu ochii ajungi să apreciezi mai mult ce-ți oferă viața.
Citeam zilele trecute un studiu extrem de interesant. Persoanele depresive sau cele cu tentativă de suicid, nu provin, așa cum s-ar crede, din medii sărace sau defavorizate. Din contra!
Studiul mai spunea și că toți cei care au supraviețuit unei tentative de suicid, chiar dacă au rămas cu serioase sechele sau deficiențe fizice, nu au mai avut niciodată o altă tentativă, ba chiar au fost capabili să se bucure de viață într-un mod deplin, cum nu o făceau înainte.
Nu cred că trebuie să fii mare filozof ca să vezi adevărul din spatele acestor studii. Este suficient să privești în istorie, la marile drame ale omenirii. Din povestirile despre viața de după războaie, lagăre sau regimuri opresive, vin numeroase mărturii care atestă că există supraviețuitori care s-au bucurat de viață, în ciuda dezastrelor ce le-a marcat destinul profund.

Nu apreciem viața atunci când nu suntem conștienți de valoarea și unicitatea sa!

Omul modern, spre deosebire de înaintașii săi, este din ce în ce mai puțin dispus să accepte că viața poate conține și o latură numită durere. Caută plăcerea cu orice preț și ajunge să o privească ca fiind unicul sens al vieții, iar suferința intolerabilă, imposibil de acceptat.

Lupta de milenii a omului aceasta a fost: căutarea plăcerii și evitarea durerii cu toate că niciodată, nimeni nu a putut eradica suferința sau eșecul.
Plăcerea, de cele mai multe ori, duce la durere. Dar nouă nu ne place să auzim asta și cu atât mai puțin să experimentăm.
Un rost al postului creștin este acela de a ne educa să nu mai căutăm plăcerea în farfurie. Să ajungem să mâncăm atât cât ne este necesar pentru ca să trăim, nu să trăim pentru a mânca!
Este perioada în care ne putem educa și crește voința și puterea interioară.
Cine nu-și poate înfrâna o poftă simplă, culinară, nu va putea nici să-și învingă ura, furia, invidia sau disprețul!
Cum multe se mai pierd pe drum și mesajul postului s-a mai estompat, dar e bine să ne amintim că exercițiul înfrânării poate fi zadarnic dacă nu este asumat, înțeles și ridicat la rangul său adevărat.
Postul nu este un scop, o competiție sau vreun motiv de fală.
Lupți tu cu tine ca să-ți refuzi ceva ce îți place. Dacă nu mănânci carne pentru că oricum nu-ți plăcea carnea, atunci tu nu depui niciun efort. Acesta nu e un exercițiu corect, nici nu e post, pentru că nu asta e esența. Numai când te abții, când îți refuzi o mare plăcere, abia atunci se poate spune că ai reușit. Te-ai învins tu pe tine, în lupta ta interioară!
Abia acesta este exercițiul ideal pentru testarea voinței, dar și pentru antrenarea minții.
Când reușești să-ți muți centrul atenției de pe plăcere spre ceva neutru, poți să-ți formezi un caracter puternic, îți depășești mai ușor temerile, frustrările sau eșecul și nu în ultimul rând, înveți să te dăruiești.
Un om care a experimentat durerea va simți bucuria vieții, cu tot ce oferă ea. Orice efort îndelungat, cu scop, conștientizat și asumat duce spre bucurie și împlinire.

Vechi și nou

Dacă vrei echilibru sufletesc trebuie să înțelegi și să practici anumite reguli de conduită, să aplici tipare funcționale de gândire, dar și să ai predictibilitate și control asupra vieții tale.

Vremurile tulburi în care trăim nu sunt unice în istorie. Au fost, de-a lungul mileniilor, multe vremuri ca cele de astăzi.
Tot ce este astăzi, și mă refer la confuzie, ignoranță și degradare morală, a mai fost.
Nu, nu este pentru prima dată în istorie când acționăm greșit, când gândim eronat sau când ne lipsește predictibilitatea și controlul.
Poate de aceea e atât de frumoasă istoria! În ea vezi, ca într-un glob de cristal, tot ce omenirea a mai fost sau a mai trăit, dar tot acolo poți verifica și dacă adevărul tău se confirmă.

Încă de la începutul vremurilor oamenii au simțit nevoia unor reguli clare, după care să-și ghideze viața și au cerut divinității porunci care să-i pună în armonie unii cu alții, dar și pe fiecare cu el însuși.

Astăzi ne considerăm evoluați, civilizați, avansați enorm față de alte generații.
Dar, cu ce ne deosebim noi de amărâții primelor secole? Ce avem în plus? Ce ne face superiori?

Dacă privim atent, vedem deslușit că toate emoțiile, sentimentele, trăirile, credințele și atitudinile sunt astăzi la fel cu cele simțite de oamenii de la începuturile lumii.

Zicem că suntem superiori, dar nu am inventat nici un sentiment nou, nici o emoție majoră, nici măcar o stare pe care înaintașii să nu o fi atins.
Zicem că am evoluat. Cred că e o glumă! Cum? Gândim? Raționăm? Cunoaștem?
Ce?

Se spune că valoarea aurului este dată de greutatea lingoului de aur iar valoarea omului este dată de greutatea morală a acestuia.

Auzi, greutate morală! Și, ce să ne mai batem capul cu morala asta? Cui folosește?

Regulile morale nu mai sunt la modă, sunt desuete, perimate, de înlocuit.

De când e lumea și indiferent cu care teorie ne identificăm, fie creaționism, fie evoluționism, trebuie să recunoaștem că omenirea s-a ghidat după reguli morale.
Acum, vrem să nu ne mai ghidăm după nimic! Desigur, nu noi, cei mulți, cuminți și muți. Noi asistăm așa, dezarmați și neputincioși la detronarea adevărului, la înscăunarea minciunii ca rege, la dispreț și obrăznicie fără margini.

Bun, să zicem că regulile morale nu mai sunt de actualitate! Să zicem că vrem să descoperim alte adevăruri! Dar, până atunci, dacă vom căuta adânc, vom descoperi că toate adevărurile, verificate în istorie, sunt acum confirmate de studiile din neuroștiințe.

Toți cei care studiază creierul uman, au demonstrat, prin studii, articole și cercetări că frica, mânia, ura, invidia și ingratitudinea aduc mari prejudicii, și nu doar psihicului cât și întregii sănătății trupești.
Fără sănătatea creierului nu ai cum să obții echilibru sufletesc, că de echilibru trupesc nici nu poate fi vorba!
Un creier bolnav înseamnă trup bolnav și suflet chinuit.

Orice ai fi sau oricum ai gândi, nu ai cum să nu vezi legătura dintre regulile instituite în vechime, menite să vindece emoțiile disfuncționale și regulile științei creierului, care confirmă că tot ce s-a crezut, spus și aplicat sunt adevăruri.
Dar, cine mai are nevoie de adevăr?

Nu adunați averi, construiți caractere

Cel mai mare bine pe care i-l poți face unui copil este să-i dezvolți aptitudinile și caracterul. 

Sunt persoane care cred că statutul, averea sau bunurile lor materiale vor determina reușita în viață a copiilor lor, dar nu este deloc așa! 

Statutul se poate pierde oricând – vedem limpede cât de ușor un mare șef (de oriunde) poate fi înlocuit, averea se poate pierde sau irosi, dar, numai un caracter integru și aptitudinile pot scoate un om victorios din orice necazuri ar intra. Caracterul nu ți-l pierzi, niciodată, indiferent de greutățile vieții!

Nietzsche spunea că valoarea omului este determinată de cantitatea de adevăr pe care acesta o poate tolera. 

Un om care se minte sau care minte (oricât de mică și inofensivă ar părea minciuna) este prototipul celui ce va eșua, mai devreme sau mai târziu. De multe ori adevărul nu este plăcut sau tolerabil, dar fără el ești pierdut.

Lumea nu este niciodată exact aceea pe care ne-o dorim noi. Dacă minți (sau te minți) nu transformi realitatea, oricât de mult ai încerca! 

Doar tiranii trăiesc în minciună!

Adică toți aceia care într-o zi se pot trezi în iad, doborâți de propria mizerie morală. 

Cei care nu pot accepta adevărul își sabotează propria dezvoltare, pentru că nu vor putea niciodată renaște. Orice om, oricâte greșeli ar fi făcut, poate deveni un cu totul alt om doar dacă acceptă adevărul și implicit propria sa schimbare. 

Oamenii care investesc în propria dezvoltare vor putea renaște din propria cenușă, oricând. Sunt acei oameni care își ascultă conștiința și care știu că au la îndemână cel mai bun instrument, propria memorie. Memoria pe termen lung este un instrument creat anume pentru a ne aminti – nu trecutul cu tot ce are el – ci eșecurile și modul eronat în care am gestionat atunci situația.

Cine învață din greșelile trecutului are mari șanse de a nu le mai repeta și de a deveni un om mai bun.

Un om care găsește vinovați pentru propriile sale greșeli este un om care nu se va schimba niciodată, iar mai devreme sau mai târziu viața va da cu el de pământ. 

Un caracter frumos, un om care are valori clar definite, cum ar fi adevărul, toleranța și respectul  pentru celălalt este de dorit pentru orice ființă omenească. 

Un caracter frumos chiar dacă va pierde totul în viață va ști să o ia de la început, ori de câte ori va fi nevoie, fără să cadă în iadul deznădejdii și resemnării. 

Nu agonisiți averi pe pământ, construiți caractere!

Acestea ne pot duce pe toți spre iad, prin minciună, sau ne pot aduce pacea sufletească și liniștea conștiinței prin simpla rostire a adevărului. 

În rai nu se minte niciodată, oriunde ar fi acesta:  în cer sau pe pământ. 

Cain și Abel

Nu înțeleg ce gândesc alții, dar eu îmi cunosc bine fiecare gând în parte. Studiez din curiozitate, analizez și disec comportamente, atitudini și stiluri de viață pentru a medita la durerea și nevoile lumii, în general. 

Tata avea o vorbă care nu-mi iese din minte nici acum, la o grămadă de ani de când el nu mai este. 

– Ai grijă, – zicea el- să nu faci umbră Pământului degeaba! 

Ce însemna asta când eram tânără și ce înseamnă acum? Lucruri diferite! 

Când ești tânăr nu-ți vine să crezi că vei îmbătrâni vreodată. Când îmbătrânești nu-ți vine să crezi că tinerețea s-a dus, toată.

Privim viața din unghiuri diferite, fiecare văzând în partea lui alte culori, posibilități și nuanțe. 

„Să nu faci umbră degeaba” pentru mine însemna să dau totul, să muncesc, să fiu responsabilă de viața mea, să-mi asum eșecurile, dar să dăruiesc din bucuria mea. 

Acum, la anii ăștia văd lucrurile nițel diferit. Am înțeles că sacrificiile tinereții mi-au clădit cumva viața pe care o am acum. Nu poți să te dezvolți fără să sacrifici ceva! De fapt noi, oamenii, de la începutul vieții noastre pe pământ am practicat sacrificiul.

Cain și Abel sunt primii oameni care sacrificau ceva din munca lor, ofrandă pentru Dumnezeu. Dar uite că omul așa e făcut să fie: să devină bun și răbdător ca Abel sau invidios și plin de furie cum era Cain. Oricine poate fi Cain sau Abel. Noi alegem modelul!

De muncit trebuie să muncim, așa am fost noi „blestemați”. Dar ce facem cu munca noastră ține numai de noi! Sacrificăm ceva acum pentru un viitor mai bun sau trăim clipa, indiferenți la ziua de mâine. Suntem recunoscători că putem munci sau îl invidiem pe celălalt care este diferit de noi. 

Cain este fiul minciunii. Și tot ce a făcut este urmare firească a modului său de a gândi. Nemulțumit, invidios și plin de furie.

Abel? Era opusul fratelui său. Și totuși, istoria ne spune că cel bun a fost ucis. Ne plac poveștile, dar să aibă happy-end, altfel nu le băgăm în seamă. Crescuți cu legende, povești și basme nemuritoare credem că adevărul și binele va birui întotdeauna.

Ce bine ar fi să fie așa!

Viața reală nu seamănă cu aceea din basmele noastre. Adevărului îi trebuie mult timp ca să iasă în lumină iar noi avem multe, dar din ce în ce mai puțin timp.

Vrem adevărul acum, nu peste un veac! Avem nevoie de adevăr așa cum ne trebuie aer, hrană sau îmbrăcăminte.

Oricât de dureros ar fi adevărul, este mai bine să-l știi decât să te minți sau să fii mințit încontinuu!  

Minciuna este poarta de intrare în iad! De la ea pleacă ura și răul pe care poți să-l faci altcuiva. 

Nu poți construi nimic pe minciună pentru că fundația ei stă pe nisipuri mișcătoare și se poate dărâma oricând. 

Faci umbră Pământului degeaba când minți sau te minți!  Când nu ai curaj să înfrunți viața, când te lamentezi și ceri mai mult de la ea decât poți tu însuţi să dăruiești. 

Tot ce clădești pe minciună se va dărâma într-o zi. Nu va dăinui!

Dacă nu renunțăm la minciună astăzi, mâine va cădea, cu siguranță, putând să ne tragă după ea, în hău. 

Nu faci umbră Pământului degeaba când alegi binele celorlalți, înaintea binelui tău. Nu trebuie să-l corectezi pe altul, ajunge să te corectezi pe tine însuţi!

Când devii lumină, luminezi! Când ești întuneric, oamenii se tem. Dar asta nu e putere, e iadul pe pământ! 

Abuzatorii abuzați

Paradoxal, dar să faci un rău nu presupune mare efort. Să abuzezi nu este deloc greu. Să fii o fiară este extrem de ușor! Mai dificil este să fii un om bun, sau un părinte rezonabil și cumsecade. 

De cele mai multe ori repetăm sau perpetuăm comportamentele pe care le-am văzut în mediul în care ne-am petrecut copilăria și devenim ori extrem de critici, intoleranți și inflexibili, ori cădem în extrema opusă devenind hiperprotectivi sau extrem de toleranți la nesupunere și încălcarea de reguli.

De ce? Ce mecanism se ascunde sub aceste atitudini? De ce nu toți abuzații devin abuzatori? Sau de ce devin atât de buni unii oameni care au trecut prin încercări extrem de traumatizante, atât de greu de spus în cuvinte, dar de trăit? 

Ați întâlnit, sunt convinsă, părinți care-și abuzează proprii copii. Sau acel gen de persoane care le reproșează celor mai tineri lucrurile sau facilitățile pe care ei nu le-au avut în tinerețea lor.

„Pe vremea mea nu aveam cutare sau cutare…” nu este un motiv care să justifice intoleranța, neglijența sau bătaia. Și totuși, se întâmplă. De ce?

De ce unele persoane urmează aceeași rețetă după care au fost ei înșiși crescuți, iar alții nu? 

Un adult care a fost abuzat în copilărie va deveni un abuzator, sau nu. De ce? 

Rădăcinile tuturor acestor comportamente sunt durerea și suferința! 

Sunt pe lumea asta mulți adulți care au avut parte de neglijență sau abuz în copilăria lor. Durerea simțită atunci încă stă mocnind într-un colț de suflet, iar ei nu o pot nici uita și nici ierta.

Resentimentele sunt cele care îi fac să se răzbune iar răzbunarea lor e cruntă, pe măsura propriilor dureri. Apropiații lor vor trebui să sufere amarnic, tot ce au suferit și ei! 

Durerea abuzatorilor (foștii copii neglijați sau abuzați) este atât de vie încât nimic și nimeni nu îi poate opri în a se comporta la fel, în a-i trata pe ceilalți așa cum ei au fost și ei tratați, sau poate mult mai dur. 

Nu toți copiii abuzați devin abuzatori. De ce unii se transformă în adevărate fiare iar alții nu? 

Totul ține de perspectivă și de discursul interior. 

O persoană care a fost jignită, denigrată sau lovită poate perpetua aceleași comportamente într-un mod inconștient. Își va lovi copilul sau partenerul pentru că și el a fost lovit. Își va denigra propriul copil pentru că și el a fost denigrat și așa mai departe. Dar, paradoxal, un alt om nu va lovi niciodată pe un altul pentru că el știe din propria experiență ce dureros poate fi. Nu-și va denigra niciodată copilul pentru că știe cât de toxic a fost pentru el însuși asemenea comportament. 

Durerea și suferința ne fac să devenim fiare sau oameni. 

Când nu-ți poți înțelege propriile traume și deci nici alina, devii agresor. Inconștient! Repeți comportamente învățate în copilărie și te răzbuni. 

Când îți înțelegi propriile traume, când îți asumi responsabilitatea propriei vieți, perspectiva se schimbă! Nu mai vrei ca un altul să sufere tot ce ai îndurat tu. Nu cauți răzbunare! Vrei doar să devii un om mai bun! Nu le reproșezi copiilor că nu ai avut pe vremea ta tot ceea ce ei au acum. Nu abuzezi fizic sau emoțional!

Dacă ne analizăm propriile traume și comportamente putem conștientiza ce fel de părinți sau parteneri suntem.

Dacă vom căuta vinovați pentru propriile comportamente și atitudini înseamnă că nu ne cunoaștem pe noi înșine și nici nu ne putem vindeca. Omul este atât de complex încât este o utopie să crezi că te cunoști pe tine, fără să-ți pui întrebări sau fără să dorești cu adevărat să-ți descoperi întunecimea pe care o vezi doar în alții.

Nu este vina nimănui că viața e dură și grea. Așa e viața pe pământ, de când a apărat ea. Comportamentul tău, atitudinea pe care o ai față de un alt om spune cine ești tu cu adevărat.

Dacă ne studiem gândurile, comportamentul și atitudinea vis-a-vis de alții vom înțelege diferența dintre ce fel de oameni credem și spunem suntem și cine suntem noi cu adevărat.

Scurtă poveste

O povestire frumoasă spune că într-o zi un înțelept și-a pus discipolul să arunce o piatră, cât mai sus. Învățăcelul a luat piatra și a aruncat-o, atent la traiectoria ei.

Imediat, înțeleptul l-a întrebat:

-Ce crezi tu că-și spune piatra? Uită-te la ea! Piatra e tare bucuroasă și-și spune: Urc! Urc! Urc! Acum uită-te cum piatra a ajuns la pământ, dar vezi, când era în cădere piatra tot credea că va mai urca. S-a înălțat ușor, dar nu a crezut că va veni căderea, mai devreme sau mai târziu. 

Morala poveștii: de multe ori în viață oamenii care tot urcă (avansează) cred că urcușul lor este nesfârșit și nu-și dau seama nici când sunt în cădere, nici când au căzut. 

Cu cât te înalți mai mult, cu atât căderea este mai cumplită!

E bine să urci, dar să fii atent; poți fi în cădere, oricând!

Și când îmbătrânești, la fel. 

Duminica orbului

Nu suntem mereu atât de raționali pe cât ne place să credem!

Dacă analizăm deciziile luate de-a lungul anilor vom vedea că de multe ori ne-am înșelat, că am reacționat adesea la mesaje fără să ne dăm seama, involuntar, fără să conștientizăm realitatea, așa cum o facem în prezent. 

Sigur, ne place să credem că tot timpul luăm decizii raționale, că trecem totul prin filtrul rațiunii și că nu prea greșim. Așa să fie?

Cum luăm deciziile? De cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna, facem apel la rațiune și la intuiție. Adică ne analizăm propriile cunoștințe, reprezentări mentale, emoții și credințe. Doar că, de cele mai multe ori avem un raționament motivat, adică judecata noastră este influențată masiv de propriile noastre credințe. Sunt momentele acelea în care interpretăm sau judecăm o anume situație fără să ținem cont de ceea ce spun sau ce cred alte persoane; convingerea noastră de moment ne aparține și ținem la ea ca la propriul copil. 

Aceasta este judecata oarbă care poate fi atât personală, a fiecăruia în parte, cât și colectivă, dacă mai multe persoane o aplică. Un astfel de model de judecată oarbă colectivă am văzut mulți dintre noi în Duminica Orbului din 1990.

Ziceam că în judecata oarbă avem un raționament motivat, adică deciziile noastre se conformează doar cu ceea ce cunoaștem, sau cu ceea ce ne dorim să vedem, fără să fim capabili să vedem realitatea așa cum este ea cu adevărat. 

Raționamentul motivat este mecanismul pe care-l folosim în mod obișnuit pentru a ne menține respectul de sine pozitiv; o facem în mod involuntar, fără să conștientizăm, fără să ne dăm seama; rămânem orbi la  informațiile neplăcute sau tulburătoare care ne contrazic imaginea pe care ne-am făcut-o despre ceva anume, despre noi sau despre alții.

Un exemplu foarte bun de judecată oarbă este raționamentul unui  îndrăgostit. Se spune că dragostea e oarbă. Dar nu dragostea este oarbă ci judecata îndrăgostitului care este influențată de acel raționament motivat, de care spuneam mai devreme. Adică îndrăgostitul vede în persoana de care s-a îndrăgostit o persoană ideală și refuză să asculte sau să creadă pe oricine altcineva care spune ceva negativ sau diferit decât de ceea ce vede el. 

Un îndrăgostit proiectează în celălalt doar ceea ce vrea el să vadă. În ochii și mintea sa totul pare perfect, minunat, frumos, atrăgător. Apoi, vine ziua în care judecata oarbă dispare și factorul critic intră în funcțiune iar îndrăgostitul realizează că persoana de lângă el nu mai este ceea ce văzuse el la început.

O altă situație în care apare judecata oarbă: Ați văzut vreodată un nou născut, care să nu fie al vostru? Cum vi s-a părut? 

Știți că natura a făcut ca imediat după naștere mamele să aibă factorul critic total inhibat? Inexistent? O mamă nu-și poate activa factorul critic în cazul copilului său, oricât ar vrea! Nu o să auziți niciodată o mamă care să creadă că are un copil urâțel. O mamă nu-și poate vedea copilul așa cum îl vede un străin! Judecata oarbă este prezentă la orice mamă, la vederea copiilor ei. Adică întotdeauna noul născut va fi pentru mama sa cel mai frumos, cel mai cel. 

Un alt caz de judecată oarbă: raționamentul folosit pentru păstrarea credinței religioase. Dacă îi oferi informații istorice contradictorii unui credincios musulman (spre exemplu), sau dacă îi vorbești despre îndoiala ta că profetul lui ar fi călătorit în ceruri cu calul său Buraq, credinciosul nu te va înțelege, sau mai bine spus va refuza orice informație care nu este în acord cu credința sa. Judecata oarbă îl face să creadă ce vrea el, nu ce spune știința, istoria sau tu. Toți credincioșii fac asta, indiferent de confesiune. 

Un alt exemplu de judecată oarbă este raționamentul folosit de cei aflați în disonanță cognitivă (care primesc informații contradictorii).

Pentru că este mai dificil să analizeze sau să reexamineze o contradicție, multe persoane preferă să respingă informația, cu totul. (este un mod mult mai facil). Exemplul perfect aici ar fi fumătorul și informațiile pe care acesta le citește pe pachetul de țigări. Credeți că un fumător acceptă ce scrie pe pachet? Nu! Fumătorii resping cu înverșunare orice imagine sau mesaj ce le poate aduce disconfort mental. Pur și simplu ignoră ce spun sau ce cred toți ceilalți despre fumat. 

Un alt exemplu îl găsim în zicala populară: „fă ce spune popa, nu ce face el”. Și aici este vorba tot de disonanță cognitivă! Persoanele religioase, care se tem că își vor pierde credința dacă vor încearca găsirea unei soluții la aceste informații contradictorii, se supun judecății oarbe, adică nu își pun întrebări, nu caută răspuns, sau pur și simplu refuză să accepte că și preotul este un om, exact ca ei. Din fericire, în ziua de azi, din ce în ce mai multe persoane analizează atât mesajul cât și comportamentul celui care-l transmite și scapă de disconfortul disonanței cognitive, definitiv. 

Ziceam de Duminica Orbului. În ziua aceea, din ’90, în România s-a votat masiv pentru că factorul critic al majorității (în ceea ce privește politica) nici măcar nu era dezvoltat!

Au trecut 30 de ani și, din nefericire, judecata oarbă a rămas o constantă a rațiunii tuturor susținătorilor politici înfocați. Așa că fiecare votează conform propriilor credințe, doar că între timp aceste credințe s-au mai schimbat, transformat, diversificat. Iar asta ne face bine, tuturor! 

Duminica orbului nu se mai poate repeta!

Deși avem credințe, cunoștințe, informații și preferințe diferite, astăzi putem judeca lucid, rațional și perfect conștient de faptul că istoria ne va judeca, pe fiecare în parte, după cum acționăm, chiar și la vot. 

Un om liber este un om care nu se lasă cumpărat, mințit sau folosit ca un obiect, din 4 în 4 ani. Din fericire sunt tot mai mulți oameni liberi care vor vota, iar asta e o veste bună.

Un gând, sau două?

Să zicem că ai un gând obsesiv. Oricare ar fi el! Un gând care nu-ți dă pace și pe care nu știi cum să-l alungi.

Să spunem că te gândești la o frică oarecare, spre exemplu ți-e teamă că o să te îmbolnăvești.

Hai să analizăm puțin.

Deci, vine un gând care te arată pe tine neputincios. Dar, dacă ești atent vezi că apare de undeva și un alt gând, e drept, mai firav, dar un gând care încearcă să te încurajeze. Ai acum două gânduri!

Unul care te înspăimântă și altul care încearcă să atenueze frica. Acum să zicem că te întâlnești cu un cunoscut care îți spune despre noua sa mare realizare. Îl feliciți și ești atent la gânduri. Un gând se bucură pentru reușita lui, dar apare alt gând care te întristează, un gând care te ceartă că tu nu ai fost capabil să realizezi ce a făcut cunoscutul tău. 

Au fost niște exemple, să înțelegem că mai tot timpul în capul nostru nu există o unitate de idei. Apar mereu gânduri diverse, contradictorii, care ne dau de furcă destul de mult timp. 

Întrebarea este: Cine vorbește în capul nostru?

Te-ai întrebat vreodată: De ce un gând mă înspăimântă și altul mă liniștește?Cine sunt eu, cu adevărat? Care voce îmi aparține mie, și al cui este tonul ridicat? Care voce este a mea și care îmi pare străină? Cine-mi vorbește? Cine mă alină sau încurajează? Cine sunt eu? Fricosul, curajosul, bucurosul sau invidiosul? 

Ca să știu cine sunt eu cu adevărat trebuie să ascult vocile din capul meu. Să văd ce-mi spun, sau să-l găsesc pe cel care-mi vorbește. Să ajung să disting ceea ce-mi aparține de tot ce mi-e străin. Munca asta nu o poate face nimeni în locul tău! Vrei să te vindeci sau să afli cine ești tu cu adevărat? Te cauți! În mintea și în gândul tău!

Ascultă gândul și permite-ți să simți emoția din spatele său. Nu judeca gândul, vezi doar ce spune emoția, ce simte inima, la fiecare gând. 

Viața fiecăruia dintre noi este ca un film artistic care rulează de mii de ori, la infinit. Dacă ar fi să-ți iei viața de la început ai trece din nou prin tot ce ai trăit până acum. Filmul ar fi același, cu aceleași personaje, gânduri și emoții, totul ar fi reluat până în ziua de AZI. Așa că, dacă dorești să faci o schimbare cu viața ta, fă-o astăzi! Nu poți schimba nimic din ce a fost ieri, anul trecut sau în copilărie, dar astăzi poți trăi ceea ce ai vrea să vezi la infinit, în filmul tău. 

Doliul văduvei

Mi se întâmplă, de multe ori, să aud sau să văd câte ceva care mai apoi îmi stăruie în minte, pentru mult timp. Sunt lucruri care-mi sună cumva fals sau denaturat, nu mi le pot explica în momentul acela, dar fiindcă mesajul rămâne atârnat undeva în vreo circumvoluțiune de pe creier, revine, iar și iar. 

Îmi tot vine în minte un sfat pe care l-am auzit mai demult, sfat oferit unei văduve îndurerate.

Eu eram în apropiere, tulburată, gândindu-mă atât la suferința văduvei cât și la cum aș putea să o alin, sau să o ajut. Mi-am dat seama că nu știu ce să spun în astfel de cazuri, așa că am considerat că mai înțelept ar fi să tac. Mă gândeam că mai bine îi face unui om îndurerat o îmbrățișare, decât vorbe în vânt. 

Dar uite că s-a nimerit ca lângă mine persoana aceea (cu autoritate pentru văduva noastră) să o sfătuiască ca atunci când ajunge seara singură, acasă, să vorbească mereu cu răposatul, să-și imagineze mereu că e lângă ea, pentru că numai așa își va mai domoli durerea. 

Eu am rămas „paf” la așa un sfat. Mă uitam cam cum „se uită curca-n lemne”, sau ca vițelul la poartă nouă, cum doriți. 

Am înțeles că nu este corect, dar nu reușeam să-mi explic. Sigur, atunci nu am spus nimic, dar asta nu înseamnă că nu am meditat îndelung. 

Știu cum este să pierzi pe cineva extrem de apropiat! Știu cum te doare sufletul și mai știu și că nimic și nimeni nu te poate alina atunci când pierderea este proaspătă în inima ta. Dar, mai știu și că un doliu este purtat de fiecare diferit, pentru unii mai ușor, pentru alții extrem de dificil și greu.

O pierdere, oricum ai luat-o, este o mare durere. Sunt oameni care își pierd animalul de companie și suferă enorm. Sunt alții care înfloresc când rămân văduvi, dar și alții care nu-și mai revin. 

Nu poți da un sfat sau o soluție general valabilă, dar orice specialist în sănătate mintală vă poate spune că vindecarea după o pierdere începe abia atunci când accepți pierderea. 

Deci, mare atenție la acest cuvânt cheie: acceptare

Să presupunem că ai pierdut o persoană semnificativă din viața ta! Cum funcționează creierul și la ce strategii recurge? 

Păi, teoretic e foarte simplu. Verbal afirmi că ai acceptat, că știi că persoana respectivă nu mai este în viață, dar în intimitatea ta, în sufletul și în conștiința ta acesta nu este un adevăr, definitiv. 

Sunt persoane care nu se duc la cimitir, la răposat, afirmând că cel plecat din lumea asta de fapt nu se află îngropat acolo, că răposatul trăiește, undeva, aiurea, în mintea sa! 

Atenție, nu vă lăsați înșelați de această strategie subconștientă!

Este modul prin care creierul alege să vă potolească durerea! Cei care spun sau care procedează așa nici măcar nu conștientizează că se mint pe ei înșiși. Dar creierul lor face asta, mintea știe că pierderea este atât de mare încât trupul cu greu va rezista suferinței emoționale! 

Pentru ca trupul să nu fie inundat prea agresiv cu hormonii tristeții, creierul decurge la această stratagemă! Este o formă de protecție, nu este acceptare! 

Dacă cel decedat este extrem de important pentru tine și tu nu vrei să accepți pierderea, ce faci?

Logic, vorbești cu el! Te sfătuiești cu răposatul și îl lași să facă parte, nu din viața ta reală, ci din mintea ta. Ajungi să ai un prieten imaginar!

Credeți că asta ajută? Voi ce părere aveți despre unul care vorbește cu prietenul său imaginar? Nu este caz de psihiatrie? 

La acceptare și deci la vindecare nu se poate ajunge refuzând adevărul, cât ar fi el de crud. 

La acceptare ajungi când mergi des la cimitir și în locurile în care ai mai fost împreună cu cel acum plecat, când vorbești cât de mult cu alții despre răposat, când rememorezi amintirile plăcute și cele mai puțin plăcute, în proporții egale, dar în niciun caz vorbind cu răposatul în mintea ta!

De ce este important să rememorezi amintirile plăcute, ca și pe cele neplăcute? 

Pentru că sunt persoane care îl vorbesc de rău pe cel plecat, chiar și față de persoane care știu că nu acesta este adevărul. Dar cei care-l ponegresc pe cel decedat (care a avut o mare semnificație în viața lor) o fac inconștient, tot ca o formă de protecție! Creierul lor știe cât de mare este durerea și pentru a diminua suferința recurge la această strategie; cel rămas minimizează pierderea apelând la amintirile negative, crezând că acestea îl vor proteja.

Dacă vrei să îți amintești doar bătaia pe care ai încasat-o de la părinte, e mult mai simplu să-ți ascunzi durerea! Pentru că subconștientul îți spune că nu poți suferi după un om rău, iar creierul alege cu plăcere această strategie, împiedicând-te să vezi golul din sufletul tău. 

Așa că, dacă vreodată întâlniți o persoană văduvă care după mulți ani de căsătorie îl vorbește doar de rău pe cel decedat, eu vă sfătuiesc să înțelegeți că acolo este o durere atât de mare de nu vă puteți imagina! 

Este extrem de important să ne amintim despre răposat atât de cele bune cât și din rele, ideal în proporții cât mai egale.

Vorbind doar despre bine, cu greu ajungem la acceptare. Vorbind doar de faptele sale rele, nici nu vom ști că durerea șade ascunsă într-un colț de suflet și poate exploda oricând! 

Știu că este frustrant ce spun. Am și eu un doliu neîncheiat. Știu cât este de greu! Dar mă străduiesc. Și încerc să îmi văd de viață în așa fel încât să nu plec cu regretul că nu am făcut destul, sau că nu am dăruit din timpul meu persoanelor importante din viața mea. 

Sunt persoane care pleacă din viața noastră, oameni a căror lipsă nu o poate umple nimeni, niciodată, și îți dau seama de asta doar atunci când faci eforturi să îți amintești ceva de rău despre ei, dar nu reușești. După pierderea unor astfel de oameni, greu îți mai revii! 

Dar, sunt și persoane care în viață au știut să se facă remarcate doar prin egoism și răutate. Ce poți spune despre un astfel de om? Mai bine nimic!

Noi, cei rămași în viață putem învăța de la răposați că cele mai importante lucruri pe care le lăsăm în urma noastră sunt doar amintirile. Nimic altceva! 

Nu luăm cu noi decât iubirea sau ura, bunătatea sau egoismul, bunăvoința sau intoleranța cu care i-am tratat pe cei cu care am intrat în contact. 

Dacă vorbești doar de bine un mort care nu a știut să dăruiască și să iubească în viața lui pe pământ, înseamnă că va fi mai bine primit în împărăția de dincolo?

Dumnezeu nu se lasă păcălit de vorbele mincinoase sau de laudele postume.

Contează cum trăim, dar mai important este comportamentul, gândurile și emoțiile pe care le trăim, fiecare în intimitatea lui. Dacă acestea nu au nicio valoare, atunci nici locul în care plecăm nu poate avea vreo semnificație majoră.

Totul depinde de valorile la care ne raportăm. Fără valori, nu suntem oameni. Și ne comportăm ca atare. 

Pentru voi!

Voi mă cunoașteți, dar eu nu vă știu pe mulți dintre voi! 

Pe undeva este destul de frustrant să te prezinți lumii în toată intimitatea ta sufletească, sau să lași să-ți pătrundă în ungherele ascunse ale inimii persoane care se ascund în spatele unor pseudonume. Dar asta e, m-am obișnuit de mult cu modul acesta, nu judec nici pseudonumele și cu atât mai puțin oamenii, mai ales că în mintea mea toți sunteți frumoși, interesanți, cu o curiozitate intelectuală poate mult peste nivelul meu.

Nu sunt naivă! Dar îmi dau voie să văd doar ce îmi doresc! Și dacă eu așa vreau să cred, atunci asta e realitatea în care trăiesc eu! 

De-a lungul anilor m-am tot întrebat dacă textele mele sunt scrise corect gramatical, sau dacă subiectele abordate nu sunt cumva perimate sau prea puțin interesante dar, faptul că apar mereu alți followeri și mai ales faptul că primesc noi dovezi de apreciere, ei bine, toate acestea m-au făcut ca de ani de zile să merg mai departe. Și scriu! 

Acest articol este despre voi, minunații mei cititori!

Vreau să vă mulțumesc, tuturor!

Știu bine în ce lume trăim și cunosc sau mai bine spus conștientizez perfect efortul cognitiv pe care îl face o persoană pentru a citi un text mai lung de două fraze.

Nu este ușor să te rupi câteva minute pentru a citi un text mai lung, știu asta! V-am spus că trăiesc în lumea asta (chiar dacă nu pare😊) și știu că, din nefericire, rețelele sociale sunt cele care ne fac să nu mai avem răbdarea de a parcurge texte mai lungi. De aceea apreciez atât de mult efortul vostru! 

De când mă știu, nu am trecut niciodată nepăsătoare pe lângă cineva, mai ales pe lângă oamenii care au avut față de mine răbdare și îngăduință.

De aceea vreau să vă mulțumesc, din tot sufletul! 

Nu vă cunosc pe foarte, foarte mulți dintre voi, dar recunoștința mea merge spre toți. Nu doar pentru că îmi citiți articolele ci mai ales pentru că nu încetați să vă folosiți mintea, să citiți și să vă manifestați plăcerea lecturii printr-o apăsare de buton. 

Vă mulțumesc pentru că îmi permiteți să mă prezint așa cum sunt, să vă spun ce gândesc și ce simt. 

Sunt multe persoane care au o voce minunată și cântă, încântându-i pe alții. Mi-ar plăcea și mie să vă cânt, dar natura nu prea a fost darnică cu mine în acest domeniu. Dar pot să scriu! Și o fac cu aceeași plăcere cu care un artist cântă într-un concert. Eu nu îmi văd publicul, dar îi aud aplauzele și asta îmi place tare mult. Pentru că asta face sens pentru mine! Mă face să cred că nu bat câmpii aiurea… sau că am mulți parteneri de drum, asemenea mie. 🙃😊🙃

Vă mulțumesc din suflet prieteni neștiuți și unici!

Vă sunt recunoscătoare pentru fiecare minut pe care îl petreceți alături de mine! 

Sunt un om împlinit atâta timp cât voi îmi oferiți bucuria și bogăția sufletească de care am nevoie!

Împart cu voi tot ce nu am știut și tot ce aș fi avut și eu nevoie, când îmi era mai greu. Știu că cea mai mare durere este suferința sufletească. De aceea vă doresc tuturor să vă păstrați echilibrul, pacea sufletească, compasiunea și iubirea.

Să fiți iubiți, fericiți, sănătoși fizic și emoțional! 

Vă îmbrățișez pe fiecare în parte și vă mulțumesc tuturor! 🤗🙏❤️

Cei mai fericiți oameni

De-a lungul veacurilor, ca să înțeleagă ce este și cum se manifestă fericirea, oamenii și-au pus fel de fel de întrebări și au studiat diverse emoții, trăiri și comportamente.

Nu foarte demult, un grup de specialiști s-a gândit să analizeze dacă fericirea este o stare care apare sporadic, sau dacă este doar o acumulare de trăiri, așa că s-a hotărât să facă un experiment.

S-a ales un număr de subiecți și li s-a cerut ca zilnic, de câteva ori pe zi să noteze într-un caiet felul în care se simt, în momentul respectiv. Apoi, la finalul zilei să-și ofere o notă a trăirilor zilei respective, defapt un punctaj de la 1 la 10 în care 1 înseamnă total nefericit și 10 foarte fericit. Cercetătorii doreau astfel să urmărească atât intensitatea trăirilor de pe parcursul unei zile, cât și starea emoțională finală, de la sfârșitul zilei. 

Persoanele implicate în studiu erau de diferite vârste, ocupații, categorii sociale și naționalități. Toți au respectat indicațiile și au notat zilnic toate stările prin care au trecut și tot ce au simțit (bucurie, tristețe, furie, frustrare, disperare, frică, etc). 

La sfârșitul experimentului cercetătorii au analizat scorurile obținute, dar rezultatul final i-a uimit peste măsură. 

Dintre toate persoanele implicate în proiect, cele la care media finală a fericirii era la cote maxime erau părinții copiilor mici.

Specialiștii au rămas surprinși de rezultate pentru că oricine a crescut un copil mic știe greutățile prin care trece un părinte, nopțile nedormite, grijile și disconfortul dat de țipetele unui sugar. Și totuși, rezultatul studiului arăta clar că acești oameni erau printre cei mai fericiți pământeni. 

La un studiu atent, se remarca o contradicție bizară: starea unui părinte din fiecare moment al zilei nu era prea strălucită – pe parcursul zilei acesta avea mult mai multe momente de îngrijorare, epuizare sau disconfort decât mulțumire sau bucurie. Și totuși, la finalul zilei părintele se considera fericit. De ce? 

Pentru că niciun părinte nu memora momentele neplăcute! Nicio mamă care a participat la studiu nu se mai gândea la travaliu, suferință sau la frustrările prin care a trecut! 

La sfârșitul experimentului toți părinții (mame și tați) se declarau fericiți, toți, fără excepție fiind extrem de mulțumiți de evoluția pruncului lor. 

În ochii lor acesta nu era reprezentat ca un țânc care țipă și urlă fără rost. În ochii lor micuțul acela era cel mai de preț dar și însemna esența și sensul vieții lor.

Nici nopțile nedormite, nici urletele, nici toate eforturile depuse pentru a-l spăla și îngriji pe cel mic nu au reușit să-i doboare sau să-i facă nefericiți! Momentele grele, deși mai multe și cu scor mai mare, nu au întrecut în intensitate momentele de bucurie, uimire, speranță și iubire pentru bebeluș. 

Mi-a plăcut tare mult acest experiment! 

Și m-am gândit că la fel procedăm noi, cu viața noastră. Dacă ne gândim sau ne concentrăm doar pe lipsuri, frici, griji și neajunsuri, ne facem din viața un iad și ne putem declara la sfârșitul zilei nefericiți, cu un scor de până 3 puncte. 

Dar, dacă reușim să ne urmăm visurile sau scopurile noastre, dacă nu încetăm să visăm, să sperăm, să iubim, atunci… atunci putem spune că suntem fericiți de 10+.

Unii oameni trec mai veseli prin viață pe când alții se lamentează mereu, moment cu moment. Cel mai adesea oamenii se plâng pentru că așa s-au obișnuit. O fac fără măcar să mai conștientizeze că se plâng. Amuzant, dar cel mai adesea toate văicărelile pleacă de la lucruri banale. Spre exemplu, oamenii se plâng de vreme. Ba e prea frig, ba plouă, ba e prea vânt, ba e înnorat și rece. Dacă îți începi ziua plângându-te de vreme mai târziu te vei plânge de altele, de colegi, de copii, de partener, de guvern, de soartă și destin.

Totul pleacă de la ceva mic, ca un bulgăre de zăpadă care începe apoi a se rostogoli până ajunge să te îngroape cu totul în nemulțumire, reproș, frustrare și venin. 

Persoanele care au un copil mic, dacă e să fii atent la detalii, nu ar avea niciun motiv să fie fericite. Și totuși, cei mai fericiți sunt cei care își sacrifică timpul și nervii pentru un țânc plângăcios.

Cât de frumos poate vedea un părinte! Cât de multă iubire trebuie să ai ca să te consideri fericit când fizic și psihic ești flenduri! Ce minunat! Și totul de la recunoștință și iubire! 

De ce o fi atât de greu să nu te oprești niciodată din asta? Să trăiești iubind, amintindu-ți clipele frumoase, visând! Până când? Până nu vei mai fi! Atât!