Doliul văduvei

Mi se întâmplă, de multe ori, să aud sau să văd câte ceva care mai apoi îmi stăruie în minte, pentru mult timp. Sunt lucruri care-mi sună cumva fals sau denaturat, nu mi le pot explica în momentul acela, dar fiindcă mesajul rămâne atârnat undeva în vreo circumvoluțiune de pe creier, revine, iar și iar. 

Îmi tot vine în minte un sfat pe care l-am auzit mai demult, sfat oferit unei văduve îndurerate.

Eu eram în apropiere, tulburată, gândindu-mă atât la suferința văduvei cât și la cum aș putea să o alin, sau să o ajut. Mi-am dat seama că nu știu ce să spun în astfel de cazuri, așa că am considerat că mai înțelept ar fi să tac. Mă gândeam că mai bine îi face unui om îndurerat o îmbrățișare, decât vorbe în vânt. 

Dar uite că s-a nimerit ca lângă mine persoana aceea (cu autoritate pentru văduva noastră) să o sfătuiască ca atunci când ajunge seara singură, acasă, să vorbească mereu cu răposatul, să-și imagineze mereu că e lângă ea, pentru că numai așa își va mai domoli durerea. 

Eu am rămas „paf” la așa un sfat. Mă uitam cam cum „se uită curca-n lemne”, sau ca vițelul la poartă nouă, cum doriți. 

Am înțeles că nu este corect, dar nu reușeam să-mi explic. Sigur, atunci nu am spus nimic, dar asta nu înseamnă că nu am meditat îndelung. 

Știu cum este să pierzi pe cineva extrem de apropiat! Știu cum te doare sufletul și mai știu și că nimic și nimeni nu te poate alina atunci când pierderea este proaspătă în inima ta. Dar, mai știu și că un doliu este purtat de fiecare diferit, pentru unii mai ușor, pentru alții extrem de dificil și greu.

O pierdere, oricum ai luat-o, este o mare durere. Sunt oameni care își pierd animalul de companie și suferă enorm. Sunt alții care înfloresc când rămân văduvi, dar și alții care nu-și mai revin. 

Nu poți da un sfat sau o soluție general valabilă, dar orice specialist în sănătate mintală vă poate spune că vindecarea după o pierdere începe abia atunci când accepți pierderea. 

Deci, mare atenție la acest cuvânt cheie: acceptare

Să presupunem că ai pierdut o persoană semnificativă din viața ta! Cum funcționează creierul și la ce strategii recurge? 

Păi, teoretic e foarte simplu. Verbal afirmi că ai acceptat, că știi că persoana respectivă nu mai este în viață, dar în intimitatea ta, în sufletul și în conștiința ta acesta nu este un adevăr, definitiv. 

Sunt persoane care nu se duc la cimitir, la răposat, afirmând că cel plecat din lumea asta de fapt nu se află îngropat acolo, că răposatul trăiește, undeva, aiurea, în mintea sa! 

Atenție, nu vă lăsați înșelați de această strategie subconștientă!

Este modul prin care creierul alege să vă potolească durerea! Cei care spun sau care procedează așa nici măcar nu conștientizează că se mint pe ei înșiși. Dar creierul lor face asta, mintea știe că pierderea este atât de mare încât trupul cu greu va rezista suferinței emoționale! 

Pentru ca trupul să nu fie inundat prea agresiv cu hormonii tristeții, creierul decurge la această stratagemă! Este o formă de protecție, nu este acceptare! 

Dacă cel decedat este extrem de important pentru tine și tu nu vrei să accepți pierderea, ce faci?

Logic, vorbești cu el! Te sfătuiești cu răposatul și îl lași să facă parte, nu din viața ta reală, ci din mintea ta. Ajungi să ai un prieten imaginar!

Credeți că asta ajută? Voi ce părere aveți despre unul care vorbește cu prietenul său imaginar? Nu este caz de psihiatrie? 

La acceptare și deci la vindecare nu se poate ajunge refuzând adevărul, cât ar fi el de crud. 

La acceptare ajungi când mergi des la cimitir și în locurile în care ai mai fost împreună cu cel acum plecat, când vorbești cât de mult cu alții despre răposat, când rememorezi amintirile plăcute și cele mai puțin plăcute, în proporții egale, dar în niciun caz vorbind cu răposatul în mintea ta!

De ce este important să rememorezi amintirile plăcute, ca și pe cele neplăcute? 

Pentru că sunt persoane care îl vorbesc de rău pe cel plecat, chiar și față de persoane care știu că nu acesta este adevărul. Dar cei care-l ponegresc pe cel decedat (care a avut o mare semnificație în viața lor) o fac inconștient, tot ca o formă de protecție! Creierul lor știe cât de mare este durerea și pentru a diminua suferința recurge la această strategie; cel rămas minimizează pierderea apelând la amintirile negative, crezând că acestea îl vor proteja.

Dacă vrei să îți amintești doar bătaia pe care ai încasat-o de la părinte, e mult mai simplu să-ți ascunzi durerea! Pentru că subconștientul îți spune că nu poți suferi după un om rău, iar creierul alege cu plăcere această strategie, împiedicând-te să vezi golul din sufletul tău. 

Așa că, dacă vreodată întâlniți o persoană văduvă care după mulți ani de căsătorie îl vorbește doar de rău pe cel decedat, eu vă sfătuiesc să înțelegeți că acolo este o durere atât de mare de nu vă puteți imagina! 

Este extrem de important să ne amintim despre răposat atât de cele bune cât și din rele, ideal în proporții cât mai egale.

Vorbind doar despre bine, cu greu ajungem la acceptare. Vorbind doar de faptele sale rele, nici nu vom ști că durerea șade ascunsă într-un colț de suflet și poate exploda oricând! 

Știu că este frustrant ce spun. Am și eu un doliu neîncheiat. Știu cât este de greu! Dar mă străduiesc. Și încerc să îmi văd de viață în așa fel încât să nu plec cu regretul că nu am făcut destul, sau că nu am dăruit din timpul meu persoanelor importante din viața mea. 

Sunt persoane care pleacă din viața noastră, oameni a căror lipsă nu o poate umple nimeni, niciodată, și îți dau seama de asta doar atunci când faci eforturi să îți amintești ceva de rău despre ei, dar nu reușești. După pierderea unor astfel de oameni, greu îți mai revii! 

Dar, sunt și persoane care în viață au știut să se facă remarcate doar prin egoism și răutate. Ce poți spune despre un astfel de om? Mai bine nimic!

Noi, cei rămași în viață putem învăța de la răposați că cele mai importante lucruri pe care le lăsăm în urma noastră sunt doar amintirile. Nimic altceva! 

Nu luăm cu noi decât iubirea sau ura, bunătatea sau egoismul, bunăvoința sau intoleranța cu care i-am tratat pe cei cu care am intrat în contact. 

Dacă vorbești doar de bine un mort care nu a știut să dăruiască și să iubească în viața lui pe pământ, înseamnă că va fi mai bine primit în împărăția de dincolo?

Dumnezeu nu se lasă păcălit de vorbele mincinoase sau de laudele postume.

Contează cum trăim, dar mai important este comportamentul, gândurile și emoțiile pe care le trăim, fiecare în intimitatea lui. Dacă acestea nu au nicio valoare, atunci nici locul în care plecăm nu poate avea vreo semnificație majoră.

Totul depinde de valorile la care ne raportăm. Fără valori, nu suntem oameni. Și ne comportăm ca atare. 

Mulțumesc!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.