De ce se tem asceții?

Ani de zile m-a chinuit o întrebare: De ce nu se pomenește în Psihoterapia ortodoxă, în scrierile Sfinților Părinți sau în Filocalie nimic despre frică? Sigur, sunt date multe soluții pentru alte emoții disfuncționale, dar nimic despre fobii, griji, anxietății sau alte temeri! 

De ce? Sigur, există explicația că omul trebuie să se teamă doar de Dumnezeu, dar de ce nu spun asceții nimic despre fricile, angoasele, grijile și obsesiile întâlnite atât de des în zilele noastre?

De ani de zile tot caut și experimentez. Am întrebat, am căutat și pentru că nu m-au mulțumit răspunsurile primite, am continuat. Bine am făcut! 

Întrebare: Ce este frica? Sau, ce este de fapt o emoție? La nivel teoretic majoritatea dintre noi știe, foarte bine. Problema apare când nu metabolizăm cunoștințele acumulate, nu transformăm teoria în practică, nu exersăm, sau când ne lipsesc câteva verigi din legătură, fie ele doar de pură teorie. 

O emoție este răspunsul pe care îl dă trupul nostru la gândurile noastre. Când mintea produce un gând, corpul nostru reacționează.

Spre exemplu, dacă în fața mea apare un lup, primul meu gând va fi „Atenție! Pericol!”, creierul va da imediat un semnal așa încât în fracțiuni de secundă organismul va fi invadat de hormoni, cu consecințe în funcționarea întregului trup. 

Ei, dar paradoxul emoțiilor este altul! 

Nu am nevoie să mă întâlnesc în lumea reală cu un lup sau cu orice alt pericol real, este suficient doar să mă gândesc la el! 

Creierul nostru nu știe ce este real și ce nu!

Creierul „ascultă” ce gândesc și reacționează la gândul meu, nu la realitatea care mă înconjoară! 

Frica din mintea noastră care nu depinde de un pericol  concret  şi  imediat poate fi numită: tensiune, disconfort,  grijă,  anxietate,  nervozitate, groază,  fobie, etc.  

Frica din mintea sau din gândurile noastre  este  legată mereu de  ceea  ce  s-ar  putea  întâmpla,  nu  se  referă  niciodată la  un  ceva  care  se  întâmplă  acum.  

Mai mereu noi trăim acum și aici,  în  timp  ce  mintea noastră privește sau se  află în în  viitor.  

Gândurile concentrate pe viitor  creează mai mereu  anxietate: descoperim că facem  faţă  momentului  prezent la tot ce trăim acum și aici, dar mintea cu gândurile ne fac să credem că nu vom face faţă viitorului.

Nu ne temem acum, ne temem pentru ce nici măcar nu am trăit! 
Deci? 

Frica e în mintea mea! Ca să mă vindec de frică mai întâi trebuie să-mi analizez tiparul meu propriu de gândire!

Fiecare are propriul său sistem de gândire care-i întreține suferințele emoționale, diferite de a celuilalt. Nu gândim la fel, dar disconfortul psihic poate fi asemănător. 

Toate durerile emoționale vin din vraiștea din mintea noastră, din talmeș balmeșul gândurilor.

Ca să obțin vindecarea mai întâi învăț să-mi observ tiparul de gândire. Încotro mă tot poartă, constant, gândurile mele? 

Veți constata cu uimire că emoțiile pe care le simțiți mai mereu sunt de fapt ceva foarte obișnuit, ceva ce vă face să vă simțiți confortabil, voi cu voi.

Adică, o persoană să zicem anxioasă, va „rumega” tot timpul gânduri care îi întrețin această stare. Odată pornite, gândurile te fac mai anxios și intri într-un cerc vicios: temerile alimentează gândurile, gândurile susțin temerile și tot așa. Este un tipar din care poți ieși doar cu efort prelungit, conștientizare și perseverență. 

Dacă îmi analizez gândurile și emoțiile și dacă învăț să le privesc detașat, ca un simplu observator, înțeleg până la urmă că eu nu sunt mintea mea! Înțeleg că am gândit ani de zile într-un anume mod, generator de o emoție anume, că singur îmi alimentez un EU fals. Eu nu sunt mintea mea, nu sunt frica mea, nu sunt nimic din ce credeam că sunt! 

Suferim pentru că ne zbatem permanent între gânduri ce ne poartă în trecut, sau gânduri ce ne prevăd un viitor neclar sau incert.

Suferim pentru că ne temem de moarte!

Toate temerile noastre au același fundament! 

Ne temem de moarte pentru că nu ne cunoaștem noi pe noi, dar și pentru că suntem contaminați cu idei și valori pur materiale. Căutăm fericirea oriunde în exteriorul nostru și alergăm mai mereu după ceva care de fapt se găsește doar în noi înșine.

Nimeni nu-mi poate aduce pacea și liniștea sufletească, oriunde aș căuta! Acestea se găsesc în sufletul și conștiința mea, la care numai eu am acces. 

Nu suntem capabili să ne trăim viața, prea ocupați fiind în a ne alimenta temerile! 

Pentru a înțelege cine ești tu cu adevărat ai nevoie de multă cunoaștere, dar și de experiență, pe măsură. 

Poate că înțelegi mai bine cine ești dacă te întrebi tu pe tine: Cine sunt eu? Unde este sufletul meu? Eu sunt mintea mea, corpul meu sau sunt sufletul meu? Ce rămâne în urma mea, ce iau cu mine? Cu ce rămâne văduvit Pământul când nu-l voi mai locui? 

Sufletul nu este nici creierul meu, nici gândurile mele! Ca să-mi cunosc sufletul am nevoie să îmi cunosc patimile, fricile, slăbiciunile, părțile întunecate, toate ascunse în mintea mea. 

Dacă sunt sincer cu mine ajung să îmi observ imparțial gândurile, cuvintele și faptele. Învăț să nu mai judec pe un altul, ca să pot să nu mă mai judec pe mine însumi!

Învăț să nu mai critic și să nu mai pun etichete, pentru a-mi fi mie însumi mai îngăduitor!

Se spune că trebuie să-l iubești pe celălalt ca pe tine însuți. Însă este o eroare să înveți să te iubești mai întâi pe tine!

Primul lucru pe care-i bine să-l faci e ca mai întâi să-l iubești pe celălalt, necondiționat. Doar așa vei putea să te accepți și tu pe tine! 

Noi nu suntem izolați de lume sau de Univers, ori singuri. Trăim ca parte a unui întreg, în conexiuni nevăzute, tainice, dar vitale. Dăruim mereu doar ceea ce suntem! Nu poți spune că dăruiești încredere când ești plin de incertitudini. Nu poți spune că dai iubire când ochii tăi străfulgeră mânie.

Dăm ce suntem, primim tot la fel!

Indiferent de cât de mult îți dorești ceva, până la urmă primești ceea ce ești, ceea ce gândești, nu ceea ce dorești! 

Nu spun că am făcut eu descoperirea secolului, dar concluziile îmi aparțin și sunt rezultatul multor ani de studiu, conștientizare, exercițiu și auto-interogări:

Sfinții Părinți sau marii asceți ai lumii nu aveau temeri și frici ca noi și nu doar pentru că aveau o singură frică, cea de Dumnezeu! Ei nu aveau frici pentru că își cunoșteau sufletul iar conștiința lor era neviciată, curată, clară, limpede, lumină. Nu își lăsau gândurile să alerge slobode prin minte! Ei nu se ancorau nici în trecut, nici în vreun viitor incert! Aveau conștiința și certitudinea nemuririi sufletului și trăiau ancorați doar în prezent!

În cartea Sănătatea Emoțională am dedicat un capitol întreg acestei trăiri speciale, în prezent. Este un exercițiul posibil. Doar că sunt mai mulți pași de făcut și rezultatul nu apare imediat. E nevoie de răbdare și perseverență, dar se poate! 

Este posibil să scapi de frici, temeri și griji!

La capăt te așteaptă liniștea, pacea minții și a sufletului. Sunt stări pe care le obții mai greu, la început o pace de scurtă durată, dar cu un efort constant și cu determinare, obții ce ți-ai propus. 

Gândurile pot fi aliniate, ordonate, îndepărtate. Rămâi în liniște și pace, fără trecut, fără viitor, aici și acum, în singura clipă care contează. 

Eu nu sunt mintea mea! Eu nu sunt emoțiile mele! Eu sunt observatorul! Asta aduce liniște, împăcare, pace și armonie. 

Mulțumesc!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.