Timp oprit

Prima oară, când am conștientizat plecarea definitivă a unui om din viața mea, eram adolescentă.
Atunci, am simțit clar, în sufletul meu, cum timpul s-a blocat și toate s-au oprit în loc, să urle, să strige, să doară.
Atunci am avut credința stranie că totul va rămâne veșnic încremenit, la fel ca durerea din sufletul meu.

Încă îmi aduc aminte de marea mea uimire când am văzut că soarele mai apare, că oamenii își continuă nestingheriți drumul, că durerea nu se vede, nu se aude, că totul e, de fapt, mișcare, transformare, schimbare.

Azi timpul s-a oprit, din nou, pentru a nu știu câtă oară! Am pierdut de mult șirul, numărul… dar nu și amintirea.

Atât de mulți oameni au plecat din viața mea, iar eu tot mă mir cât de mută, invizibilă și de puțin contagioasă poate fi durerea.

Mulțumesc!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.