Al doilea păcat

Desfrânarea, al doilea mare păcat capital, vine ca o urmare firească a celui dintâi păcat și este în strânsă legătură cu acesta. 

Alături de lăcomia pântecelui și desfrânarea este o patimă care afectează nu doar sufletul ci şi trupul, în mod direct. 

Desfrânarea este patima cel mai greu de înfrânt, pentru că totul pleacă de la gânduri și imaginație. Este singura patimă din faţa căreia scapi mai ușor cu fuga decât cu înfruntarea ei. Este foarte greu, în societatea actuală, să pui frâu imaginației, atât timp cât televiziunea sau mediul virtual prezintă imagini cu un puternic impact vizual, stimulator și atractiv. În vechime oamenii nu aveau acces la astfel de imagini și, cu toate acestea, nu conteneau să se păzească, să se ferească mereu ca nu cumva să privească, sau să-și imagineze scene  „desfrânate”. 

Așa cum noi ne educăm acum copiii să nu aibă încredere în persoanele străine întâlnite întâmplător pe stradă, tot așa în vechime tinerii erau educați să nu aibă încredere sau să nu asculte de persoanele care i-ar fi îndemnat la săvârșirea unui asemenea păcat. 

Astăzi nu poți vorbi de această patimă fără să nu ții cont de mutațiile apărute în societate, de pervertirea minții prin imagini și implicit de mânjirea sufletului omenesc. 

Omul modern se iubește mult pe sine însuși, nu mai știe să empatizeze și caută să-și facă plăcerea, oricând și oriunde, cu oricine. De când e lumea și pământul omul a căutat plăcerea. Și tot de atunci a și aflat că plăcerea este de fapt preambulul durerii, dar din ce în ce mai puțini țin cont de asta. Omul modern, îndepărtat de valorile morale, caută plăcerea și o și obține, ușor, așa cum își procură orice alte lucruri materiale. Partenerul, cel mai adesea, este văzut ca un simplu obiect ce poate fi folosit pentru a creea plăcerea, și nu ca o ființă cu valoare și demnitate umană. Asta se poate vedea cel mai bine la violatorii zilelor noastre, acei indivizi fără urmă de empatie sau compasiune, cu mintea mustind de fantezii, care nu își consideră victima ființă cu sensibilitate, nevinovată sau având demnitate. Un viol este un eveniment nu doar extrem de traumatizant, dar și foarte greu de vindecat. Victimele au nevoie de ani întregi de terapie dar, de cele mai multe ori, rana rămâne, iar sechelele și amintirile pot mutila întreaga viață emoțională și psihică.

Imaginile ce abundă, reclamele ce folosesc femeia ca pe un simplu obiect atrăgător ce vinde, filmele care de care mai bogate în imagini pornografice, ajung să pervertească imaginația privitorului, transformându-l într-un om plin de fantezii sexuale. Cele mai periculoase pentru mintea și sufletul uman sunt aceste fantezii! Dacă îți poți imagina persoana iubită, dacă te vezi plimbându-te cu ea, spre exemplu, este minunat. Dar, când mintea ta fabrică fantezii sexuale, îți dezumanizezi partenerul, acesta nu mai are demnitate, devine o simplă unealtă sau un obiect din care îți poți obține plăcerea ta. Emoțiile devin egoism și indiferență pentru celălalt. Explozia de sexualitate, libertatea de care se bucură acum omenirea nu ne face mai fericiți, ci mai singuri și egoiști. 

Iubirea înseamnă să fii atent la celălalt, desfrâul urmărește plăcerea proprie. Preacurvia sau întreținerea de relații sexuale între parteneri care nu sunt căsătoriți între ei, ci fiecare vine din altă căsnicie, este poate păcatul cel mai grav, dar și mai frecvent. Creștinismul este cultul cel mai ușor de îndeplinit. Spre deosebire de alte religii sau spiritualități, în creștinism ai de îndeplinit doar două porunci. Nu trebuie să știi pe de rost mii de legi. Trebuie să îl iubești pe Dumnezeu, ca prima lege și pe aproapele tău, ca pe tine însuți, ca legea a doua. Atât ai de făcut! Acum, dacă stăm strâmb și judecăm drept, o să înțelegem de ce desfrânarea este un păcat atât de mare.

Iubirea înseamnă dăruire, atenție la emoțiile parterului, aplecare spre nevoile celuilalt, încredere, abandonare a propriului ego. Desfrânare înseamnă ego, eu, nevoile mele, plăcerea mea și cam atât!

Sfântul Grigorie de Nyssa spunea: „Fugiţi de desfrânare, căci este mai de temut decât orice alte nelegiuiri.” Pe vremea Sfântului cred că era mai ușor de fugit de patima asta decât este acum. E vorba și de valorile morale de care ești înconjurat. Când conducătorii sunt la a nu știu câta căsnicie, sau când își lasă nevestele pentru femei ce le pot fi copii, despre ce modele vorbim? Poți tu să-ți bați gura cât ai vrea, că tot de pomană va fi! În mintea „poporului” condus de astfel de indivizi se produce o disonanță cognitivă. Ce este asta? E ca atunci când spui ceva, dar crezi altceva. Generația veche a fost mult timp într-o astfel de disonanță cognitivă. Vorba: Fă ce spune popa nu ce face el” la asta se referă. Să faci ce e bine să faci, chiar dacă cel care te îndrumă nu face ceea ce spune. Și acum, la fel. Tinerii sunt educați să facă ce este bine, nu ceea ce văd ei la cei care ne conduc, sau la televizor. E ușor să vorbești și mai ales să bați câmpii. E ușor să spui ” nu fi desfrânat” când nu poți da exemple de iubire autentică. Sunt, slavă Domnului, destule modele, dar prea puțin mediatizate sau cunoscute publicului larg. Cel mai simplu mod de a educa este exemplul personal și fiecare dintre noi este dator să fie reper de moralitate pentru ceilalți.

Tinerii trebuie învățați, în primul rând, să-l respecte și să îl iubească pe celălalt.

Cea mai mare greșeală a zilelor noastre este refuzul orelor de sexologie. Este o falsă pudoare, sau un cinism înfiorător. Copiii au dreptul să știe ce este cu corpul lor. Am auzit o mare gogomănie, cum că dacă s-ar face aceste ore atunci la curs copiii ar învăța cum să facă sex. Este o prostie să crezi sau să gândești așa ceva. Dovedește că nu vrei să îți folosești creierul. În primul rând, nimeni nu are nevoie să învețe asta! E vorba de instinct și de hormoni. Și-a învățat cineva animalul de companie cum să se împerecheze? Hai să fim serioși, orice mamifer se descurcă, fie el și om. Nu! La orele de sexologie copiii ar învăța ce sunt hormonii, dorința, imaginația, durerea, responsabilitatea, pericolul. Sexualitatea nu este de blamat sau de ascuns. Trebuie să îi cunoaști caracteristicile, să înțelegi de unde vine, ce pericole întâlnești, unde, cum și cine te poate ajuta să-ți înțelegi corpul și pornirile hormonale, instinctive. Sexualitatea este parte din viața unui om și, ca orice altceva uman, poate fi distructiv sau benefic. Fac parte din generația celor care și-au renegat propria sexualitate, a celor care nu au fost educați să se accepte așa cum sunt, rușinați de propria goliciune, sau plini de inhibiții. Dacă noi am fost educați greșit, nu trebuie să preluăm modelul. Nu poți avea generații sănătoase fizic și psihic obligându-i la ignoranță sau abstinență. 

Cunoașterea nu a făcut rău nimănui! Face rău ignoranța, prostia și indolența. 

Desfrânarea este un păcat mare. Aduce suferință, boli și multă nefericire. Dar trebuie să înțelegi de unde și cum ajungi la asta. 

Informaţiile pe care noi le percepem din mediul înconjurător ajung la creierul nostru prin intermediul văzului așa că și desfrânarea, sau gândurile ce ne îndeamnă la fantezii, pătrund în noi tot prin intermediul vederii. Deci, logic, dacă vrem să fugim din faţa acestei patimi trebuie să evităm imaginile care ne fac să dorim acest păcat, să renunțăm la fantezii și să căutăm omul, iubirea, frumusețea spiritului uman. 

Spre deosebire de alte păcate, care afectează în mod direct numai persoana în sine (lăcomia nu-l îngrașă pe celalalt), desfrânarea loveşte în ambele persoane implicate. Patima desfrânării îi lovește în mod egal pe cei implicaţi iar într-o astfel de patimă nu se poate spune că o persoană suferă mai mult ca alta. Sfântul Grigorie de Nyssa spunea: „Cel ce necinsteşte trupul, în necinste ajunge alături de cel ce a primit necinstea. Dacă cei care ucid se poate să nu fie omorâţi în acelaşi timp cu cei care au fost ucişi, cel ce întinează trupul ia parte la întinăciune”

Desfrânarea are, după cum am spus, efecte negative asupra întregii fiinţe umane. Când trupul este folosit ca un obiect, doar în vederea procurării plăcerii trupești, se pierde orice urmă de nobleţe sufletească. O persoană care întreține relații sexuale împotriva dorinței sale (chiar dacă partener este persoana cu care s-a căsătorit) va păstra resentimente care lasă o cicatrice psihică, vreme îndelungată. 

În final, vreau să reconfirm ceea ce am spus. Desfrânarea este o patimă grea, cu urmări fatale. Dacă suferiți de o asemenea patimă puteți cere ajutorul unui preot. Eu sunt un simplu psihoterapeut cu studii masterale în Teologie, dar nu voi prelua niciodată din sarcinile celor pregătiți pentru preoție sau duhovnicie. Pot să vă încurajez să fugiți de desfrânare ca de dracu, să vă păziți mintea și vederea de imagini deocheate dar, mai mult ca orice, eu vă îndemn să iubiți. Nu este fericire mai mare decât să îmbătrânești alături de omul iubit, să fii mereu atent la nevoile lui, să te dăruiești, să vrei binele celui de lângă tine, să ajungi într-o zi ca, împreună cu omul iubit să-ți strângi nepotul în brațe, și credeți-mă, știu ce spun!

Nu este fericire mai mare de a iubi și a fi iubit! 

Pe curând. 

Mulțumesc!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.