E timpul copiilor noștri

Se spune că nu trebuie să judeci un om dacă nu ai trăit în locul lui, sau dacă nu i-ai purtat papucii, fie și pentru o singură zi.
Din nefericire, ne-am obișnuit să judecăm ușor și să dăm verdicte nemiloase, nu ascultăm, nu vrem să aflăm, nu ne interesează opinia, credința sau trăirea celuilalt. Generația mea a fost condamnată, din naştere la a fi „de sacrificiu”.
Ne-au fost jertfite viețile, tinerețea, visurile, libertatea, iubirea.
E atât de ușor să judeci o generație!
Am încercat să înțeleg generația dinaintea mea, pe cei care au trăit războiul, foametea, comunismul. Generații de oameni chinuiți, marcați, care nu au știut dar nici nu au putut vreodată să-și exprime emoțiile. Au trăit în obediență, supunere, frică, teroare. Au ascuns ce gândeau, dar și ce simțeau, s-au temut mereu atât pentru ei cât și pentru siguranța copiilor lor. O viață de spaime, frici și griji!

Nu-i judec. Constat, cu durere și tristețe și cred că nu-i înțelegem pentru că, ocupați prea mult cu viața noastră, i-am lăsat singuri și neputincioși în fața unor malefici, care au știut, profesionist, să îi facă orbi și sclavi, virtual. Prea vulnerabili pentru a rezista, prea puțin pregătiți pentru a înțelege. O generație cu traume pe care nu le conștientizăm, pentru că nu putem, nu știm, sau nu vrem.
Deși imense, aceste traume nu se văd, dar pot fi atât de ușor exploatate de indivizi fără scrupule și conștiință morală! Asta au făcut cu ei! I-au îndepărtat, i-au înstrăinat, i-au lăsat să se zbată zilnic, singuri și disperați, într-un iad mediatic.

Eu sunt din generația născută în comunism, educată să fie obedientă, în banca ei, să nu supărăm, să nu deranjăm, să nu ieșim în față! O generație fără prea mare încredere în propriul potențial, naivă, cu lacune mari în a pricepe ceea ce nici nu am îndrăznit să credem că vom trăi.
O întreagă generație care a trecut de revoluție fără să aibă habar despre ce e vorba, care mai mult a dedus ce sunt acelea libertăți, care a învățat pe pielea ei „piața”, drepturile și democrația. Am tăcut, am muncit, am plătit păcate care nu erau a noastre. Neîncrederea în noi ne-a făcut să stăm deoparte și să privim neputincioși, cum „obraznicul mănâncă praznicul”. Am fost cuminți, prea cuminți! Naivi, prea naivi!
Dar, am crescut copii în libertate, cu valori adevărate, cu încredere în ei și cu visuri mărețe, parte împletite mult cu visurile noastre.
Speranța noastră există. Și e în ei. Cred în copii noștri, în spiritul lor, în inteligența și bunul lor simț.

Sunt crescuți de noi, de ce ne-am mai teme?

Acum e timpul copiilor noștri. Ei ne mai pot salva sau ne vor îngropa, alături de părinții noștri, plecați prea devreme, prea triști, prea singuri și dezamăgiți.

Nu e bine să judeci pe altul dacă nu ai trăit în locul lui.
Nu am trăit viața părinților mei așa cum nici copiii mei nu-mi pot trăi viața. Dar numai copiii mi-o pot face mai plină, mai întreagă și mai cu sens, așa cum noi nu am putut să o facem pentru ai noștri, pentru că nu am știut, nu am putut, sau nu am avut cum.

Iubesc toți tinerii frumoși care acum își iau viața în mâini, care vor să repare ceea ce prea mulți au stricat, an după an, prea mulți ani, prea multe vieți irosite, pierdute, prăpădite.
Speranța există și are chipul copiilor noștri. Să nu-i mai judecăm, să-i ajutăm dacă putem și dacă nu putem, măcar să nu-i încurcăm!

Să-i iubim și atât.

Angela Agachi

Mulțumesc!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.