Suferința sufletului nu se vede

Ai văzut vreodată un om cu arsuri pe corp? Sau un mare ars?
Sigur, cred că și tu, măcar o dată în viață te-ai fript cu fierul de călcat, la aragaz, cu vreo oală clocotită sau cu o cafea opărită. Știi cum e. Întâi se bășică pielea, te ustură ca dracu, urli, suferi, dar până la urmă senzația aceea de usturime dispare și rămâne o rană hidoasă ce are nevoie de vindecare, dar mai ales de mult timp.
Ai întâlnit vreodată un om cu o parte a trupului arsă? I-ai văzut cicatricile? Te-ai cutremurat? Ai văzut ce greu îți vine să-i atingi rana? Cum eziți, nu vrei să privești, nu vrei să mângâi zona aceea tensionată, decolorată, de teamă să nu provoci o altă durere? Știi cum e! Și tu te-ai ars uneori, mai puțin sau mai mult. De aceea ții minte, iar suferința celui din faţa ta îți provoacă durere, tensiune sau compasiune.
Mă gândeam ieri, în capelă: oare cum o fi ca suferința sufletului să se vadă, așa cum se văd cicatricile unei arsuri?
Ce ar fi să vezi rănile din fiecare suflet, așa cum sunt ele: o mică bășicuță, o zonă mai mare sau un trup întreg, pârjolit? Așa cum ar fi arsurile de grad unu, doi, sau marii arși…
Doamne, mă gândeam, cum ar fi să ne vedem toate rănile sau cicatricile durerilor? Cred că ne-am lua în brațe și am plânge mult, mult, unul în brațele altuia. Ce bine am înțelege durerea celuilalt, cum ne-am mai sprijini, ce ușor ne-ar mai veni să ne ajutăm!
A început slujba de înmormântare și eu gândeam la rănile noastre.
Am văzut pe unii, cu o nouă arsură peste o cicatrice mai veche, alții, cu mici răni proaspete, noi, dureroase și alții, marii arși, acolo, la căpătâiul celui ce pleca atât de devreme, atât de curând. O mamă rămasă fără puiul ei și tânăra văduvită de singura iubire sunt „marii arși” pe care i-am întâlnit în capela aceea tristă, sobră, și, deși mică, frumoasă, elegantă chiar. Mai țin minte chipurile sfinte din ferestre ce căutau mirate spre răni, să le aline, să le privească, plângând sfâșietor. Nu știu dacă am văzut bine. Tind să cred că mă înșel. Poate că sunt mult mai mulți aceia care au primit această nouă arsură peste cicatricile supurând, nevindecate, imense, dureroase. Arsură peste arsură, rană peste rană, durere peste durere! Cine sunt eu, să știu? Și de ce am ști? Cum ar fi să ne vedem sufletul, inima, pasiunea, emoțiile, tensiunea?
Dar, îmi zic tot eu, mie, stai așa: dacă Dumnezeu a făcut omul atunci înseamnă că totul a fost făcut bun, înseamnă că e bine să nu ne vedem cicatricile! Hai să fim sinceri, la cum suntem noi, oamenii, nu m-ar mira să-i văd pe unii arătându-și ostentativ rănile sau încercând să îți măsoare cicatricile tale, să vadă cum te poate doborî. Poate că e mai bine așa, oricum, cine știe cum o fi mai bine?
Am plecat din cimitir și am lăsat în urmă mulți suferinzi.
Mi se chircește sufletul de durerea simțită pentru cei doi „mari arși” .
Am vrut să le iau în brațe, așa, ca pe un copil, să le alin, să le cânt, să le adorm ca să se vindece, să uite o clipă, să nu mai sufere atât! Rănile lor se închid cel mai greu, sau niciodată.

Tot cred că ar fi bine să ne vedem rănile! Ne-am ține strâns în brațe și ne-am vindeca, reciproc!

Angela Agachi

Mulțumesc!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.