Invidia și frica de moarte

Nu m-am gândit vreodată că teama de moarte seamănă cu invidia sau că are aceeași rădăcină. Până într-o zi când stăteam eu, așa, analizând tiparul după care apar atacurile de panică și legătura acestora cu diferitele frici.

Deodată s-a făcut o lumină ce m-a condus la o concluzie ciudată:

Dacă analizezi tiparul de gândire al unui om invidios vezi ce anume îi produce acestuia durerea. 

Suferința invidiosului pleacă de la faptul că este mereu nefericit pentru realizările altora, care chiar dacă țin de abilități străine lui, îi provoacă durerea că el însuși nu a putut realiza așa ceva. Cel mai simplu exemplu care îmi vine acum în minte este atitudinea unora pentru realizările unui sportiv.

O să auziți comentarii: că sportivul cutare e praf, că habar nu are, că a ținut arbitrul cu el și alte asemenea aberații, de la oameni care nu au făcut în viața lor o oră de sport și cu atât mai puțin sportul pe care-l practică cel criticat. Vi se pare cunoscut? Ați văzut ce mulți „specialiști” avem? Se pricep foarte bine să arunce cu noroi. Dar nu știu să construiască și dacă vă uitați în viața lor nu veți găsi mari realizări (nici personale și cu atât mai puțin sportive).

Cam așa vede un om invidios. Vede defectele în celălalt, dar niciodată în el însuși! Sau vede în permanență doar ceea ce lui îi lipsește, pentru că nu se uită deloc la ceea ce are deja. 

Invidiosul se bucură de necazul și durerea prietenilor; este cel care se hrănește cel mai bine din suferința lor! Sunt singurele sale momente de fericire: dacă altul are necazuri mari o să-l vezi cum nu ezită să consoleze și să-i fie aproape celui îndurerat. Chiar dacă în ochi i se poate citi satisfacția că el nu trece prin necaz, nu ezită să dea sfaturi: este cel dintâi care pune sarea pe rană, sau căruia îi place să „vorbească de funie în casa spânzuratului”. 

Dacă amicul invidiosului nu mai suferă, atunci invidiosul se retrage, trist, în căutare de alte victime. 

Un om invidios nu se bucură de reușitele sau de împlinirile prietenilor, dar le sare urgent în ajutor la o tragedie, o pierdere majoră sau la orice altă mare durere. Nu este lângă „prieteni” când este vorba ca aceștia să aibă parte de realizări, promovări, sau alte motive de bucurie. E prea dureros pentru el! 

Invidiosul se bucură atunci când necazul poposește la casa altuia și este trist când bucuria, împlinirea sau realizarea nu-i aparțin lui. 

De ce ziceam că frica de moarte seamănă cu invidia? Păi, e simplu! Ce vede un om care se teme că va muri? Vede ceea ce NU a realizat, ceea ce EL va rata, ceea ce EL nu va apuca să vadă. Nu vede ce are, ce trăiește sau ce poate încă face, ACUM! 

Nu este atent la nevoile celor din jur deoarece persoana lui este cea mai importantă; se teme că nu va mai apuca ziua de mâine pentru ca EL să simtă, să trăiască și să vadă ce au făcut ceilalți cu viața lor. 

Un invidios nu este recunoscător pentru ceea ce are! Un om care se teme de moarte, la fel! Amândoi nu văd ce au! Privesc doar spre ce nu au sau nu vor mai avea! Nu conștientizează că viața lor e un dar de care nu este bine să îți bați joc. Totul li se cuvine, doar că alții sunt de vină pentru neîmplinirile lor. 

Mi se pare că invidia are aceleași rădăcini cu frica de moarte. Vouă, nu? 

Nu știu cum se vindecă alții, dar știu bine ce am descoperit eu, la mine însumi.

Nu mi-am putut vindeca nicio frică până ce nu mi-am văzut propriul întuneric. Am fost educată să-mi ascund invidia așa că am pitit-o atât de bine că ani de zile nu am avut habar că o am. Dar și când am dat-o în vileag!

Deși a trecut mult timp, îmi aduc aminte perfect seara aceea când eu cu mine am discutat. Îmi amintesc că un prieten apropiat mie a avut o mare realizare profesională iar eu mă tot gândeam că prietenul meu nu prea merită, că de fapt eu am muncit mai mult, că eu sunt mai așa și pe dincolo… Apoi… Apoi m-am întrebat, îngrozită: Doamne, oare ce fac eu acum nu este invidie? Oare sunt invidioasă pe prietenul meu?

Recunosc, a fost un șoc. Aș fi crezut despre mine orice, mai puțin că sunt invidioasă. Nu este plăcut! Deloc! Dar am fost sinceră cu mine iar acesta a fost primul meu pas spre vindecare.

Mi-am studiat emoțiile, gândurile și comportamentul. Am știut că invidia îmi face mie rău, în niciun caz celui pe care-l invidiam.

Mi-am dat voie să mă cunosc pe mine, mi-am permis să văd întunericul din suflet și încet încet am început să fac lumină. 

Am înțeles cine sunt eu cu adevărat, ce pot și ce nu, ce îmi place și displace și care sunt valorile de la care nu aș abdica niciodată… M-am vindecat. Nu în câteva ore, zile sau săptămâni. Treptat. Pas cu pas, zilnic, constant, cu perseverență. 

Acum știu că fricile, teama de moarte și atacurile de panică pot fi vindecate abia după ce termini cu invidia. Așa văd eu.

Dacă voi nu aveți asemenea emoții negative, vă felicit. Eu nu am avut șansa voastră, dar am avut atât de multe de învățat de la trăirile mele încât nu regret, nicio clipă. Știu că dacă nu aș fi dorit să mă cunosc, nu aș ști nici acum cine sunt și ce pot. Și m-aș teme. Și-ar fi dureros.

Durerea

Fiecare dintre noi a simțit durere, la un moment dat. 

Simțim durere atunci când ne lovim, când pielea ne este străpunsă de un corp străin, sau când unul dintre organele noastre vitale este afectat. 

De mii de ani omul a căutat să scape de această stare, extrem de neplăcută.

Și astăzi suntem în stare să facem orice ca să nu o mai simțim, sau ne speriem de moarte crezând că este expresia unei afecțiuni grave. 

Durerea în sine este bună! Este un simplu semnal de alarmă! 

Creierul nostru sesizează neregulile iar prin durere ne atenționează că ceva nu este în ordine și că trebuie să facem ceva în acest sens. Dacă nu am simți durere, am muri mult mai curând. 

Un bun exemplu în acest sens ar fi să vedem cum își percepe boala bolnavul de lepră.

Cunoașteți, din filme, manifestarea acestei cumplite boli. Bucăți din trupul omului se desfac și cad. Vezi bolnavul de lepră cu degete sau membre lipsă, mâncând, mergând. 

Extrem de ciudat, dar cauza morții leproșilor nu este dată doar de căderea părților din trup! 

Un bolnav de lepră moare mai ales pentru că nu simte durere!

Degetele care cad lasă în urmă mâini sângerânde, diforme, dar pentru că bolnavul nu simte durerea, le folosește, în continuare. 

Nu căderea degetelor îi provoacă moartea, ci folosirea membrelor mutilate care, pentru că nu dor, nu-l opresc pe lepros din acțiune. El merge pe bonturile din care curge sânge, lăsând în urma bucăți din corpul său. Dacă ar simți durerea, un lepros nu și-ar mai folosi membrele bolnave. Nesimțind durerea, el își folosește membrele sau părțile din trup sângerânde, până moare. 

Durerea este bună, ca semnal.

Nu fuga de durere ne salvează, ci tălmăcirea sa. 

Mi-a plăcut mult un text ce aparține lui Seneca. El spunea că o durere lungă nu e gravă, iar o durere gravă nu e lungă.

M-a ajutat mult această teorie; am înțeles că propria mea durere, îndelungată în timp, e un simtom, o atenționare, dar nu reprezintă un diagnostic grav.

Dacă ar fi fost vorba de ceva grav, atunci nu aș mai fi apucat eu să scriu, tot ce-mi trece prin cap. 😉

Salutul de la Înălțarea Domnului

Hai să vă spun cum e cu salutul „Hristos s-a înălțat”, folosit și anul acesta în exces pentru că e bine de știut, așa, pentru simpla noastră informare.

Din toate scrierile sfinte aflăm că la fiecare eveniment important din viața Lui Hristos au existat martori oculari.
Au fost martori atunci când s-a născut sau când a făcut minuni, dar și când a murit pe cruce.

Singurul moment din viața Lui Hristos în care nu a fost nici un martor, dar absolut nimeni, a fost Învierea Sa.
De aceea creștinii mărturisesc și au ca obiect al credinței lor, învierea Lui Hristos!
Spunem „Hristos a înviat” pentru că așa mărturisim noi ceva ce știm că nimeni nu a văzut, spunem asta deoarece CREDEM (nu știm, nimeni nu știe, doar crede!) Asta e esența credinței noastre! Asta e taina care ne leagă!

Salutul nostru este afirmarea faptului că noi, creștinii, credem în ceva ce nu a fost dovedit ca petrecându-se. Credem că așa a fost pentru că așa vrem noi! Nu avem nevoie de martori care să ne ateste că evenimentul s-a petrecut! Noi suntem martorii!

Fiecare dintre cei ce mărturisesc învierea Lui Hristos este un martor. Noi credem în ceva care ne face nouă bine! Adică, prin credința în învierea Mântuitorului, nădăjduim că prin El vom avea și noi parte de viață veșnică. Fără credința în învierea Sa, credința noastră nu mai are niciun sens!
Mărturisim asta și ne salutăm, ori de câte ori ne întâlnim cu un frate creștin folosind formula: Hristos a înviat!

La Înălțare, avem scriptura în care se spune au fost martori. Deci, ca să spui, să saluți și să crezi în asta, nu e o mare dovadă de credință! Nu asta e esențial.

Nu ne salutăm cu formulele: „Hristos s-a născut”, sau „Hristos s-a botezat” ! De ce? Pentru că toată lumea știe! Au fost atâția martori!
Singurul salut cu adevărat creștinesc este „Hristos a înviat”! Salutul acesta reprezintă cea mai mare dovadă de credință. Spun că Hristos a înviat cei care cred cu tot sufletul, fără să aibă nicio dovadă în sensul acesta. E vorba doar despre credință! Asta e credința!

Salutul „Hristos s-a înălțat” se poate rosti azi în biserică, și cam atât. Restul este un exces. Nu, nu e ceva greșit, dar nici nu ne arată a fi mai creștini decât suntem.

Singurul salut care mișcă inima oricărui creștin și care reprezintă esența credinței noastre în mântuire este „Hristos a înviat!” Un salut ce se poate rosti oricând, nu doar într-o perioadă anume. Acest salut reprezintă esența creștinismului, pentru că Învierea este singurul eveniment care a schimbat istoria, cursul și viața omenirii.

Devenim ceea ce ni se spune că suntem

Pe cățelul meu îl cheamă Iuki. Când a ajuns la noi în curte era un pui de doar două luni care habar nu avea cine este. L-am strigat o zi, două, o lună, două, cu acest nume. L-am chemat sau l-am certat, folosind același cuvânt.

Acum cățelul meu știe cine este: vine bucuros când îl chem pe nume sau fuge când aude doar două cuvinte: Gata, Iuki!

Ce vreau să spun?
Copilul pe care îl creștem, puiul nostru de om, se comportă după același tipar!
Dacă îi pun o etichetă sau îl numesc într-un anume fel, dacă îi spun zi după zi că este leneș sau prost, copilul va înțelege că eticheta, numele acela îl reprezintă și că acesta este el: leneșul sau prostul.

Ca să poți să te dezlipești de o etichetă pusă în copilărie îți trebuie ani de muncă și terapie.

Copilul nostru e ceea ce vedem în el, dar mai ales ceea ce-i spunem repetat că este.

Nimeni nu-și dorește un copil leneș, nesimțit sau prost. Și cu toate acestea mulți își transformă copiii în tot ceea ce nu-și doresc.

Psihoterapia

Purtăm cu noi multe traume dintre care, cel mai greu de gestionat sunt cele din copilărie, pe care nu ni le mai amintim.

Când trecem prin perioade stresante, creierul nostru eliberează în organism o serie de hormoni de stres care acționează atât asupra trupului cât și asupra creierului.

În perioadele de stres extrem se distruge o zonă din creier numită hipocampus, exact zona în care se stochează toate amintirile noastre! De aceea avem deseori sentimente de goliciune sau tristețe greu de interpretat, pentru că toate vin dintr-o etapă a vieții refulată, adică dintr-o perioadă stresantă pe care nu o păstrăm în amintiri conștiente.

Putem avea multe emoții sau senzații pe care să nu le putem descrie, ori ne vine extrem de greu să le exprimăm în cuvinte sau să le dăm un nume, pentru că toate vin din experiențele de viață care nu au o realitate clară în psihicul nostru.

Ne rămân întipărite în memorie multe elemente senzoriale și motorii, dar în mod conștient nu ne amintim când anume le-am mai trăit și nici dacă le-am mai trăit vreodată.

Pentru că experiențele stresante din viață sunt păstrate de memoria noastră doar sub forma unor impresii senzoriale si corporale, acestea sunt greu de gestionat și deslușit.

Hormonii de stres eliberați în perioadele dificile acționează direct asupra hipocampusului, circuitele neuronale vor fi distruse, iar zona extrem de afectată; nu ne mai amintim ce anume ne-a provocat suferința, dar retrăim aceeași traumă prin suferința emoțională pe care nu știm cum să o interpretăm.

Sunt persoane care-și uită ani întregi din viața lor!

Sunt mulți specialiștii care privesc această uitare ca pe un mecanism de protecție, util. Creierul decide că e mai bine să uiți o suferință decât să ți-o amintești.

În ultimile două decenii s-a descoperit neurogeneza, un minunat fenomen care arată că circuitele neuronale distruse se pot regenera. Și dacă neuronii din creierul uman se pot regenera, atunci înseamnă că o pot face și neuronii din hipocampus! Iar asta înseamnă că oricine își poate îmbunătăți porțiuni din circuitele neuronale compromise.

În zilele noastre există metode prin care se pot reface circuitele neuronale, metode mult mai ușor de realizat decât se credea în trecutul nu foarte îndepărtat.

Metoda care poate determina modificări la nivelul creierului se numește psihoterapie și există din ce în ce mai multe dovezi care confirmă că aceasta generează modificări neuroplastice la nivelul creierului. Chiar simplu faptul de a vorbi în prezența unui terapeut despre problemele noastre, poate face să se schimbe trasee neuronale imprimate la nivelul creierului.

În urma terapiei, structura creierului se modifică, neuronii din cortexul prefrontal se activează, iar activitatea din zona care răspunde de procesarea emoțiilor dureroase se reduce.

Terapia ne ajută să privim o amintire veche dintr-o nouă perspectivă în așa fel încât să nu mai resimțim durere cu privire la ceva care ne-a tulburat sau rănit în trecut.

Terapia face ca energia neuronală să fie deviată către partea frontală a creierului, departe de zona unde se stochează durerile emoționale. Astfel, se creează milioane de noi conexiuni neuronale în partea frontală a creierului iar conexiunile asociate cu trauma încep să dispară.

Intensitatea emoțională provocată de o traumă, de stresul cronic sau chiar de depresie poate atinge cote atât de înalte încât să producă mari daune, prin leziuni la nivelul creierului. Dar, creierul are o capacitate de regenerare uimitoare iar prin psihoterapie putem să reparăm acele leziuni cauzate de traumă sau stres.

Urmările pandemiei

Pandemia prin care trece acum omenirea va lăsa urme adânci și nu doar în economie cât în psihicul individual. 

Expertul în inteligența emoțională, Daniel Goleman, avertizează asupra acestor urmări psihologice negative și sugerează o metodă  de depășire a acestor, metodă care mi se pare extrem de cunoscută; știu că a fost deja practicată, de mii de ani, și nu doar în creștinism.

Cum m-a fascinat abordarea, v-o prezint și vouă cu bucuria cu care împart orice alt lucru care-mi place grozav. 

Din punct de vedere psihologic, urmările pandemiei se văd deja la mulți dintre noi și nu mă refer la cei care au suferit, ci la aceia care au fost bombardați, zi după zi, cu totul felul de informații, care de care mai terifiantă. Să-i spunem contaminare psihologică. 

Mulți dintre noi am urmărit la televizor sau am dat de acest fel de informații în noutățile de pe rețelele sociale. 

Am văzut imagini și știri cu numărul de morți din România, dar și din străinătate. Am văzut sicrie, oameni, tuburi și stadioane cu persoane infestate. Zi după zi ni s-a amintit de moarte și de pericolul reprezentat de noul virus.

Toate aceste informații, că au fost accesate conștient sau nu, s-au depozitat undeva, în subconștientul nostru sub formă de „amintiri” despre moarte. 

Cei mai mulți oameni cred că aceste informații nu au cum să facă rău. Contaminarea psihologică nu se percepe, nu se simte, nu se vede! De aceea nu o înțelegem. Ea stă la baza succesului televiziunii sau a rețelelor sociale: bombardează cu informații generatoare de emoții puternice, dar te fac să crezi că nu ești afectat. 

Fals! Informațiile, chiar dacă par neprocesate, se depozitează în subconștientul nostru sub formă de „amintiri inconștiente”, adică ceva la care nu ne gândim conștient, dar care are consecințe negative cât se poate de reale.

Când mintea noastră generează gânduri despre moarte se creează un mecanism simplu de apărare. Pur și simplu refuzăm să ne gândim la propria moarte, crezând că astfel suntem protejați. Așa că, atunci când suntem expuși unui flux constant de informații despre moarte (săptămâni la rând), dar refuzăm să ne conștientizăm propria mortalitate, putem ajunge pe una dintre următoarele căi mentale, negative:

  • Ne gândim la noi înșine, dar avem opinii extrem de negative despre ce percepem ca „străini” ori grupul „celălalt”, sau manifestăm prejudecăți intense împotriva grupurilor minoritare. 
  • Ne dorim pedepse mult mai aspre pentru cei care încalcă legea (nu poartă mască, etc) 
  • Crește lăcomia
  • Învinovățim victimele (respectiv pe cei care s-au îmbolnăvit). 

Aceste gânduri și stări apar doar atunci când „amintirile morții” rămân în subconștient!

Dacă facem un efort și ne gândim în mod conștient la propria noastră mortalitate, mintea noastră nu va coborî în niciuna din căile mentale negative, enumerate mai sus.

Deci, „amintirile” inconștiente ale morții, informațiile cu care am fost bombardați modelează ceea ce facem și gândim, și nu în moduri bune. 

Sunt multe persoane (lucrătorii din sănătate, pompierii, dar și bolnavii în stare terminală) care se confruntă zi de zi cu moartea. Ce-i poate face pe aceștia să nu cadă în căile mentale negative enumerate mai sus? 

S-a făcut un experiment, cu un grup de pompieri. Fiecare dintre ei a fost stimulat să-și imagineze propria moarte și cum ar fi dacă asta s-ar întâmpla într-o clădire în flăcări. Rezultatul experimentului a fost senzațional: s-a constatat că simpla închipuire a propriei morți îi face pe oameni să devină mai puțin egocentrici și mai puțin lacomi și îi determină să-și pună mai mult în valoare relațiile cu ceilalți. 

Mulți dintre noi nu ne înțelegem sensul vieții. Ciudat, dar numai atunci când ne concentrăm pe propria moarte putem realiza ceea ce contează cel mai mult pentru noi în viață!

O astfel de confruntare cu mortalitatea ne poate face să ne găsim propriul sens, sau scopul vieții noastre, cel mai puternic motivator al modului în care acționăm. 

Psihiatrul Stanford Irving Yalom, spunea : Chiar dacă moartea ne distruge, „ideea morții ne poate salva”. 

Goleman numește această metodă „Managementul terorii”. Eu i-aș spune mult mai simplu: Memento mori!