Vechi și nou

Dacă vrei echilibru sufletesc trebuie să înțelegi și să practici anumite reguli de conduită, să aplici tipare funcționale de gândire, dar și să ai predictibilitate și control asupra vieții tale.

Vremurile tulburi în care trăim nu sunt unice în istorie. Au fost, de-a lungul mileniilor, multe vremuri ca cele de astăzi.
Tot ce este astăzi, și mă refer la confuzie, ignoranță și degradare morală, a mai fost.
Nu, nu este pentru prima dată în istorie când acționăm greșit, când gândim eronat sau când ne lipsește predictibilitatea și controlul.
Poate de aceea e atât de frumoasă istoria! În ea vezi, ca într-un glob de cristal, tot ce omenirea a mai fost sau a mai trăit, dar tot acolo poți verifica și dacă adevărul tău se confirmă.

Încă de la începutul vremurilor oamenii au simțit nevoia unor reguli clare, după care să-și ghideze viața și au cerut divinității porunci care să-i pună în armonie unii cu alții, dar și pe fiecare cu el însuși.

Astăzi ne considerăm evoluați, civilizați, avansați enorm față de alte generații.
Dar, cu ce ne deosebim noi de amărâții primelor secole? Ce avem în plus? Ce ne face superiori?

Dacă privim atent, vedem deslușit că toate emoțiile, sentimentele, trăirile, credințele și atitudinile sunt astăzi la fel cu cele simțite de oamenii de la începuturile lumii.

Zicem că suntem superiori, dar nu am inventat nici un sentiment nou, nici o emoție majoră, nici măcar o stare pe care înaintașii să nu o fi atins.
Zicem că am evoluat. Cred că e o glumă! Cum? Gândim? Raționăm? Cunoaștem?
Ce?

Se spune că valoarea aurului este dată de greutatea lingoului de aur iar valoarea omului este dată de greutatea morală a acestuia.

Auzi, greutate morală! Și, ce să ne mai batem capul cu morala asta? Cui folosește?

Regulile morale nu mai sunt la modă, sunt desuete, perimate, de înlocuit.

De când e lumea și indiferent cu care teorie ne identificăm, fie creaționism, fie evoluționism, trebuie să recunoaștem că omenirea s-a ghidat după reguli morale.
Acum, vrem să nu ne mai ghidăm după nimic! Desigur, nu noi, cei mulți, cuminți și muți. Noi asistăm așa, dezarmați și neputincioși la detronarea adevărului, la înscăunarea minciunii ca rege, la dispreț și obrăznicie fără margini.

Bun, să zicem că regulile morale nu mai sunt de actualitate! Să zicem că vrem să descoperim alte adevăruri! Dar, până atunci, dacă vom căuta adânc, vom descoperi că toate adevărurile, verificate în istorie, sunt acum confirmate de studiile din neuroștiințe.

Toți cei care studiază creierul uman, au demonstrat, prin studii, articole și cercetări că frica, mânia, ura, invidia și ingratitudinea aduc mari prejudicii, și nu doar psihicului cât și întregii sănătății trupești.
Fără sănătatea creierului nu ai cum să obții echilibru sufletesc, că de echilibru trupesc nici nu poate fi vorba!
Un creier bolnav înseamnă trup bolnav și suflet chinuit.

Orice ai fi sau oricum ai gândi, nu ai cum să nu vezi legătura dintre regulile instituite în vechime, menite să vindece emoțiile disfuncționale și regulile științei creierului, care confirmă că tot ce s-a crezut, spus și aplicat sunt adevăruri.
Dar, cine mai are nevoie de adevăr?

Nu adunați averi, construiți caractere

Cel mai mare bine pe care i-l poți face unui copil este să-i dezvolți aptitudinile și caracterul. 

Sunt persoane care cred că statutul, averea sau bunurile lor materiale vor determina reușita în viață a copiilor lor, dar nu este deloc așa! 

Statutul se poate pierde oricând – vedem limpede cât de ușor un mare șef (de oriunde) poate fi înlocuit, averea se poate pierde sau irosi, dar, numai un caracter integru și aptitudinile pot scoate un om victorios din orice necazuri ar intra. Caracterul nu ți-l pierzi, niciodată, indiferent de greutățile vieții!

Nietzsche spunea că valoarea omului este determinată de cantitatea de adevăr pe care acesta o poate tolera. 

Un om care se minte sau care minte (oricât de mică și inofensivă ar părea minciuna) este prototipul celui ce va eșua, mai devreme sau mai târziu. De multe ori adevărul nu este plăcut sau tolerabil, dar fără el ești pierdut.

Lumea nu este niciodată exact aceea pe care ne-o dorim noi. Dacă minți (sau te minți) nu transformi realitatea, oricât de mult ai încerca! 

Doar tiranii trăiesc în minciună!

Adică toți aceia care într-o zi se pot trezi în iad, doborâți de propria mizerie morală. 

Cei care nu pot accepta adevărul își sabotează propria dezvoltare, pentru că nu vor putea niciodată renaște. Orice om, oricâte greșeli ar fi făcut, poate deveni un cu totul alt om doar dacă acceptă adevărul și implicit propria sa schimbare. 

Oamenii care investesc în propria dezvoltare vor putea renaște din propria cenușă, oricând. Sunt acei oameni care își ascultă conștiința și care știu că au la îndemână cel mai bun instrument, propria memorie. Memoria pe termen lung este un instrument creat anume pentru a ne aminti – nu trecutul cu tot ce are el – ci eșecurile și modul eronat în care am gestionat atunci situația.

Cine învață din greșelile trecutului are mari șanse de a nu le mai repeta și de a deveni un om mai bun.

Un om care găsește vinovați pentru propriile sale greșeli este un om care nu se va schimba niciodată, iar mai devreme sau mai târziu viața va da cu el de pământ. 

Un caracter frumos, un om care are valori clar definite, cum ar fi adevărul, toleranța și respectul  pentru celălalt este de dorit pentru orice ființă omenească. 

Un caracter frumos chiar dacă va pierde totul în viață va ști să o ia de la început, ori de câte ori va fi nevoie, fără să cadă în iadul deznădejdii și resemnării. 

Nu agonisiți averi pe pământ, construiți caractere!

Acestea ne pot duce pe toți spre iad, prin minciună, sau ne pot aduce pacea sufletească și liniștea conștiinței prin simpla rostire a adevărului. 

În rai nu se minte niciodată, oriunde ar fi acesta:  în cer sau pe pământ. 

Cain și Abel

Nu înțeleg ce gândesc alții, dar eu îmi cunosc bine fiecare gând în parte. Studiez din curiozitate, analizez și disec comportamente, atitudini și stiluri de viață pentru a medita la durerea și nevoile lumii, în general. 

Tata avea o vorbă care nu-mi iese din minte nici acum, la o grămadă de ani de când el nu mai este. 

– Ai grijă, – zicea el- să nu faci umbră Pământului degeaba! 

Ce însemna asta când eram tânără și ce înseamnă acum? Lucruri diferite! 

Când ești tânăr nu-ți vine să crezi că vei îmbătrâni vreodată. Când îmbătrânești nu-ți vine să crezi că tinerețea s-a dus, toată.

Privim viața din unghiuri diferite, fiecare văzând în partea lui alte culori, posibilități și nuanțe. 

„Să nu faci umbră degeaba” pentru mine însemna să dau totul, să muncesc, să fiu responsabilă de viața mea, să-mi asum eșecurile, dar să dăruiesc din bucuria mea. 

Acum, la anii ăștia văd lucrurile nițel diferit. Am înțeles că sacrificiile tinereții mi-au clădit cumva viața pe care o am acum. Nu poți să te dezvolți fără să sacrifici ceva! De fapt noi, oamenii, de la începutul vieții noastre pe pământ am practicat sacrificiul.

Cain și Abel sunt primii oameni care sacrificau ceva din munca lor, ofrandă pentru Dumnezeu. Dar uite că omul așa e făcut să fie: să devină bun și răbdător ca Abel sau invidios și plin de furie cum era Cain. Oricine poate fi Cain sau Abel. Noi alegem modelul!

De muncit trebuie să muncim, așa am fost noi „blestemați”. Dar ce facem cu munca noastră ține numai de noi! Sacrificăm ceva acum pentru un viitor mai bun sau trăim clipa, indiferenți la ziua de mâine. Suntem recunoscători că putem munci sau îl invidiem pe celălalt care este diferit de noi. 

Cain este fiul minciunii. Și tot ce a făcut este urmare firească a modului său de a gândi. Nemulțumit, invidios și plin de furie.

Abel? Era opusul fratelui său. Și totuși, istoria ne spune că cel bun a fost ucis. Ne plac poveștile, dar să aibă happy-end, altfel nu le băgăm în seamă. Crescuți cu legende, povești și basme nemuritoare credem că adevărul și binele va birui întotdeauna.

Ce bine ar fi să fie așa!

Viața reală nu seamănă cu aceea din basmele noastre. Adevărului îi trebuie mult timp ca să iasă în lumină iar noi avem multe, dar din ce în ce mai puțin timp.

Vrem adevărul acum, nu peste un veac! Avem nevoie de adevăr așa cum ne trebuie aer, hrană sau îmbrăcăminte.

Oricât de dureros ar fi adevărul, este mai bine să-l știi decât să te minți sau să fii mințit încontinuu!  

Minciuna este poarta de intrare în iad! De la ea pleacă ura și răul pe care poți să-l faci altcuiva. 

Nu poți construi nimic pe minciună pentru că fundația ei stă pe nisipuri mișcătoare și se poate dărâma oricând. 

Faci umbră Pământului degeaba când minți sau te minți!  Când nu ai curaj să înfrunți viața, când te lamentezi și ceri mai mult de la ea decât poți tu însuţi să dăruiești. 

Tot ce clădești pe minciună se va dărâma într-o zi. Nu va dăinui!

Dacă nu renunțăm la minciună astăzi, mâine va cădea, cu siguranță, putând să ne tragă după ea, în hău. 

Nu faci umbră Pământului degeaba când alegi binele celorlalți, înaintea binelui tău. Nu trebuie să-l corectezi pe altul, ajunge să te corectezi pe tine însuţi!

Când devii lumină, luminezi! Când ești întuneric, oamenii se tem. Dar asta nu e putere, e iadul pe pământ! 

Abuzatorii abuzați

Paradoxal, dar să faci un rău nu presupune mare efort. Să abuzezi nu este deloc greu. Să fii o fiară este extrem de ușor! Mai dificil este să fii un om bun, sau un părinte rezonabil și cumsecade. 

De cele mai multe ori repetăm sau perpetuăm comportamentele pe care le-am văzut în mediul în care ne-am petrecut copilăria și devenim ori extrem de critici, intoleranți și inflexibili, ori cădem în extrema opusă devenind hiperprotectivi sau extrem de toleranți la nesupunere și încălcarea de reguli.

De ce? Ce mecanism se ascunde sub aceste atitudini? De ce nu toți abuzații devin abuzatori? Sau de ce devin atât de buni unii oameni care au trecut prin încercări extrem de traumatizante, atât de greu de spus în cuvinte, dar de trăit? 

Ați întâlnit, sunt convinsă, părinți care-și abuzează proprii copii. Sau acel gen de persoane care le reproșează celor mai tineri lucrurile sau facilitățile pe care ei nu le-au avut în tinerețea lor.

„Pe vremea mea nu aveam cutare sau cutare…” nu este un motiv care să justifice intoleranța, neglijența sau bătaia. Și totuși, se întâmplă. De ce?

De ce unele persoane urmează aceeași rețetă după care au fost ei înșiși crescuți, iar alții nu? 

Un adult care a fost abuzat în copilărie va deveni un abuzator, sau nu. De ce? 

Rădăcinile tuturor acestor comportamente sunt durerea și suferința! 

Sunt pe lumea asta mulți adulți care au avut parte de neglijență sau abuz în copilăria lor. Durerea simțită atunci încă stă mocnind într-un colț de suflet, iar ei nu o pot nici uita și nici ierta.

Resentimentele sunt cele care îi fac să se răzbune iar răzbunarea lor e cruntă, pe măsura propriilor dureri. Apropiații lor vor trebui să sufere amarnic, tot ce au suferit și ei! 

Durerea abuzatorilor (foștii copii neglijați sau abuzați) este atât de vie încât nimic și nimeni nu îi poate opri în a se comporta la fel, în a-i trata pe ceilalți așa cum ei au fost și ei tratați, sau poate mult mai dur. 

Nu toți copiii abuzați devin abuzatori. De ce unii se transformă în adevărate fiare iar alții nu? 

Totul ține de perspectivă și de discursul interior. 

O persoană care a fost jignită, denigrată sau lovită poate perpetua aceleași comportamente într-un mod inconștient. Își va lovi copilul sau partenerul pentru că și el a fost lovit. Își va denigra propriul copil pentru că și el a fost denigrat și așa mai departe. Dar, paradoxal, un alt om nu va lovi niciodată pe un altul pentru că el știe din propria experiență ce dureros poate fi. Nu-și va denigra niciodată copilul pentru că știe cât de toxic a fost pentru el însuși asemenea comportament. 

Durerea și suferința ne fac să devenim fiare sau oameni. 

Când nu-ți poți înțelege propriile traume și deci nici alina, devii agresor. Inconștient! Repeți comportamente învățate în copilărie și te răzbuni. 

Când îți înțelegi propriile traume, când îți asumi responsabilitatea propriei vieți, perspectiva se schimbă! Nu mai vrei ca un altul să sufere tot ce ai îndurat tu. Nu cauți răzbunare! Vrei doar să devii un om mai bun! Nu le reproșezi copiilor că nu ai avut pe vremea ta tot ceea ce ei au acum. Nu abuzezi fizic sau emoțional!

Dacă ne analizăm propriile traume și comportamente putem conștientiza ce fel de părinți sau parteneri suntem.

Dacă vom căuta vinovați pentru propriile comportamente și atitudini înseamnă că nu ne cunoaștem pe noi înșine și nici nu ne putem vindeca. Omul este atât de complex încât este o utopie să crezi că te cunoști pe tine, fără să-ți pui întrebări sau fără să dorești cu adevărat să-ți descoperi întunecimea pe care o vezi doar în alții.

Nu este vina nimănui că viața e dură și grea. Așa e viața pe pământ, de când a apărat ea. Comportamentul tău, atitudinea pe care o ai față de un alt om spune cine ești tu cu adevărat.

Dacă ne studiem gândurile, comportamentul și atitudinea vis-a-vis de alții vom înțelege diferența dintre ce fel de oameni credem și spunem suntem și cine suntem noi cu adevărat.

Scurtă poveste

O povestire frumoasă spune că într-o zi un înțelept și-a pus discipolul să arunce o piatră, cât mai sus. Învățăcelul a luat piatra și a aruncat-o, atent la traiectoria ei.

Imediat, înțeleptul l-a întrebat:

-Ce crezi tu că-și spune piatra? Uită-te la ea! Piatra e tare bucuroasă și-și spune: Urc! Urc! Urc! Acum uită-te cum piatra a ajuns la pământ, dar vezi, când era în cădere piatra tot credea că va mai urca. S-a înălțat ușor, dar nu a crezut că va veni căderea, mai devreme sau mai târziu. 

Morala poveștii: de multe ori în viață oamenii care tot urcă (avansează) cred că urcușul lor este nesfârșit și nu-și dau seama nici când sunt în cădere, nici când au căzut. 

Cu cât te înalți mai mult, cu atât căderea este mai cumplită!

E bine să urci, dar să fii atent; poți fi în cădere, oricând!

Și când îmbătrânești, la fel. 

Duminica orbului

Nu suntem mereu atât de raționali pe cât ne place să credem!

Dacă analizăm deciziile luate de-a lungul anilor vom vedea că de multe ori ne-am înșelat, că am reacționat adesea la mesaje fără să ne dăm seama, involuntar, fără să conștientizăm realitatea, așa cum o facem în prezent. 

Sigur, ne place să credem că tot timpul luăm decizii raționale, că trecem totul prin filtrul rațiunii și că nu prea greșim. Așa să fie?

Cum luăm deciziile? De cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna, facem apel la rațiune și la intuiție. Adică ne analizăm propriile cunoștințe, reprezentări mentale, emoții și credințe. Doar că, de cele mai multe ori avem un raționament motivat, adică judecata noastră este influențată masiv de propriile noastre credințe. Sunt momentele acelea în care interpretăm sau judecăm o anume situație fără să ținem cont de ceea ce spun sau ce cred alte persoane; convingerea noastră de moment ne aparține și ținem la ea ca la propriul copil. 

Aceasta este judecata oarbă care poate fi atât personală, a fiecăruia în parte, cât și colectivă, dacă mai multe persoane o aplică. Un astfel de model de judecată oarbă colectivă am văzut mulți dintre noi în Duminica Orbului din 1990.

Ziceam că în judecata oarbă avem un raționament motivat, adică deciziile noastre se conformează doar cu ceea ce cunoaștem, sau cu ceea ce ne dorim să vedem, fără să fim capabili să vedem realitatea așa cum este ea cu adevărat. 

Raționamentul motivat este mecanismul pe care-l folosim în mod obișnuit pentru a ne menține respectul de sine pozitiv; o facem în mod involuntar, fără să conștientizăm, fără să ne dăm seama; rămânem orbi la  informațiile neplăcute sau tulburătoare care ne contrazic imaginea pe care ne-am făcut-o despre ceva anume, despre noi sau despre alții.

Un exemplu foarte bun de judecată oarbă este raționamentul unui  îndrăgostit. Se spune că dragostea e oarbă. Dar nu dragostea este oarbă ci judecata îndrăgostitului care este influențată de acel raționament motivat, de care spuneam mai devreme. Adică îndrăgostitul vede în persoana de care s-a îndrăgostit o persoană ideală și refuză să asculte sau să creadă pe oricine altcineva care spune ceva negativ sau diferit decât de ceea ce vede el. 

Un îndrăgostit proiectează în celălalt doar ceea ce vrea el să vadă. În ochii și mintea sa totul pare perfect, minunat, frumos, atrăgător. Apoi, vine ziua în care judecata oarbă dispare și factorul critic intră în funcțiune iar îndrăgostitul realizează că persoana de lângă el nu mai este ceea ce văzuse el la început.

O altă situație în care apare judecata oarbă: Ați văzut vreodată un nou născut, care să nu fie al vostru? Cum vi s-a părut? 

Știți că natura a făcut ca imediat după naștere mamele să aibă factorul critic total inhibat? Inexistent? O mamă nu-și poate activa factorul critic în cazul copilului său, oricât ar vrea! Nu o să auziți niciodată o mamă care să creadă că are un copil urâțel. O mamă nu-și poate vedea copilul așa cum îl vede un străin! Judecata oarbă este prezentă la orice mamă, la vederea copiilor ei. Adică întotdeauna noul născut va fi pentru mama sa cel mai frumos, cel mai cel. 

Un alt caz de judecată oarbă: raționamentul folosit pentru păstrarea credinței religioase. Dacă îi oferi informații istorice contradictorii unui credincios musulman (spre exemplu), sau dacă îi vorbești despre îndoiala ta că profetul lui ar fi călătorit în ceruri cu calul său Buraq, credinciosul nu te va înțelege, sau mai bine spus va refuza orice informație care nu este în acord cu credința sa. Judecata oarbă îl face să creadă ce vrea el, nu ce spune știința, istoria sau tu. Toți credincioșii fac asta, indiferent de confesiune. 

Un alt exemplu de judecată oarbă este raționamentul folosit de cei aflați în disonanță cognitivă (care primesc informații contradictorii).

Pentru că este mai dificil să analizeze sau să reexamineze o contradicție, multe persoane preferă să respingă informația, cu totul. (este un mod mult mai facil). Exemplul perfect aici ar fi fumătorul și informațiile pe care acesta le citește pe pachetul de țigări. Credeți că un fumător acceptă ce scrie pe pachet? Nu! Fumătorii resping cu înverșunare orice imagine sau mesaj ce le poate aduce disconfort mental. Pur și simplu ignoră ce spun sau ce cred toți ceilalți despre fumat. 

Un alt exemplu îl găsim în zicala populară: „fă ce spune popa, nu ce face el”. Și aici este vorba tot de disonanță cognitivă! Persoanele religioase, care se tem că își vor pierde credința dacă vor încearca găsirea unei soluții la aceste informații contradictorii, se supun judecății oarbe, adică nu își pun întrebări, nu caută răspuns, sau pur și simplu refuză să accepte că și preotul este un om, exact ca ei. Din fericire, în ziua de azi, din ce în ce mai multe persoane analizează atât mesajul cât și comportamentul celui care-l transmite și scapă de disconfortul disonanței cognitive, definitiv. 

Ziceam de Duminica Orbului. În ziua aceea, din ’90, în România s-a votat masiv pentru că factorul critic al majorității (în ceea ce privește politica) nici măcar nu era dezvoltat!

Au trecut 30 de ani și, din nefericire, judecata oarbă a rămas o constantă a rațiunii tuturor susținătorilor politici înfocați. Așa că fiecare votează conform propriilor credințe, doar că între timp aceste credințe s-au mai schimbat, transformat, diversificat. Iar asta ne face bine, tuturor! 

Duminica orbului nu se mai poate repeta!

Deși avem credințe, cunoștințe, informații și preferințe diferite, astăzi putem judeca lucid, rațional și perfect conștient de faptul că istoria ne va judeca, pe fiecare în parte, după cum acționăm, chiar și la vot. 

Un om liber este un om care nu se lasă cumpărat, mințit sau folosit ca un obiect, din 4 în 4 ani. Din fericire sunt tot mai mulți oameni liberi care vor vota, iar asta e o veste bună.

Un gând, sau două?

Să zicem că ai un gând obsesiv. Oricare ar fi el! Un gând care nu-ți dă pace și pe care nu știi cum să-l alungi.

Să spunem că te gândești la o frică oarecare, spre exemplu ți-e teamă că o să te îmbolnăvești.

Hai să analizăm puțin.

Deci, vine un gând care te arată pe tine neputincios. Dar, dacă ești atent vezi că apare de undeva și un alt gând, e drept, mai firav, dar un gând care încearcă să te încurajeze. Ai acum două gânduri!

Unul care te înspăimântă și altul care încearcă să atenueze frica. Acum să zicem că te întâlnești cu un cunoscut care îți spune despre noua sa mare realizare. Îl feliciți și ești atent la gânduri. Un gând se bucură pentru reușita lui, dar apare alt gând care te întristează, un gând care te ceartă că tu nu ai fost capabil să realizezi ce a făcut cunoscutul tău. 

Au fost niște exemple, să înțelegem că mai tot timpul în capul nostru nu există o unitate de idei. Apar mereu gânduri diverse, contradictorii, care ne dau de furcă destul de mult timp. 

Întrebarea este: Cine vorbește în capul nostru?

Te-ai întrebat vreodată: De ce un gând mă înspăimântă și altul mă liniștește?Cine sunt eu, cu adevărat? Care voce îmi aparține mie, și al cui este tonul ridicat? Care voce este a mea și care îmi pare străină? Cine-mi vorbește? Cine mă alină sau încurajează? Cine sunt eu? Fricosul, curajosul, bucurosul sau invidiosul? 

Ca să știu cine sunt eu cu adevărat trebuie să ascult vocile din capul meu. Să văd ce-mi spun, sau să-l găsesc pe cel care-mi vorbește. Să ajung să disting ceea ce-mi aparține de tot ce mi-e străin. Munca asta nu o poate face nimeni în locul tău! Vrei să te vindeci sau să afli cine ești tu cu adevărat? Te cauți! În mintea și în gândul tău!

Ascultă gândul și permite-ți să simți emoția din spatele său. Nu judeca gândul, vezi doar ce spune emoția, ce simte inima, la fiecare gând. 

Viața fiecăruia dintre noi este ca un film artistic care rulează de mii de ori, la infinit. Dacă ar fi să-ți iei viața de la început ai trece din nou prin tot ce ai trăit până acum. Filmul ar fi același, cu aceleași personaje, gânduri și emoții, totul ar fi reluat până în ziua de AZI. Așa că, dacă dorești să faci o schimbare cu viața ta, fă-o astăzi! Nu poți schimba nimic din ce a fost ieri, anul trecut sau în copilărie, dar astăzi poți trăi ceea ce ai vrea să vezi la infinit, în filmul tău. 

Doliul văduvei

Mi se întâmplă, de multe ori, să aud sau să văd câte ceva care mai apoi îmi stăruie în minte, pentru mult timp. Sunt lucruri care-mi sună cumva fals sau denaturat, nu mi le pot explica în momentul acela, dar fiindcă mesajul rămâne atârnat undeva în vreo circumvoluțiune de pe creier, revine, iar și iar. 

Îmi tot vine în minte un sfat pe care l-am auzit mai demult, sfat oferit unei văduve îndurerate.

Eu eram în apropiere, tulburată, gândindu-mă atât la suferința văduvei cât și la cum aș putea să o alin, sau să o ajut. Mi-am dat seama că nu știu ce să spun în astfel de cazuri, așa că am considerat că mai înțelept ar fi să tac. Mă gândeam că mai bine îi face unui om îndurerat o îmbrățișare, decât vorbe în vânt. 

Dar uite că s-a nimerit ca lângă mine persoana aceea (cu autoritate pentru văduva noastră) să o sfătuiască ca atunci când ajunge seara singură, acasă, să vorbească mereu cu răposatul, să-și imagineze mereu că e lângă ea, pentru că numai așa își va mai domoli durerea. 

Eu am rămas „paf” la așa un sfat. Mă uitam cam cum „se uită curca-n lemne”, sau ca vițelul la poartă nouă, cum doriți. 

Am înțeles că nu este corect, dar nu reușeam să-mi explic. Sigur, atunci nu am spus nimic, dar asta nu înseamnă că nu am meditat îndelung. 

Știu cum este să pierzi pe cineva extrem de apropiat! Știu cum te doare sufletul și mai știu și că nimic și nimeni nu te poate alina atunci când pierderea este proaspătă în inima ta. Dar, mai știu și că un doliu este purtat de fiecare diferit, pentru unii mai ușor, pentru alții extrem de dificil și greu.

O pierdere, oricum ai luat-o, este o mare durere. Sunt oameni care își pierd animalul de companie și suferă enorm. Sunt alții care înfloresc când rămân văduvi, dar și alții care nu-și mai revin. 

Nu poți da un sfat sau o soluție general valabilă, dar orice specialist în sănătate mintală vă poate spune că vindecarea după o pierdere începe abia atunci când accepți pierderea. 

Deci, mare atenție la acest cuvânt cheie: acceptare

Să presupunem că ai pierdut o persoană semnificativă din viața ta! Cum funcționează creierul și la ce strategii recurge? 

Păi, teoretic e foarte simplu. Verbal afirmi că ai acceptat, că știi că persoana respectivă nu mai este în viață, dar în intimitatea ta, în sufletul și în conștiința ta acesta nu este un adevăr, definitiv. 

Sunt persoane care nu se duc la cimitir, la răposat, afirmând că cel plecat din lumea asta de fapt nu se află îngropat acolo, că răposatul trăiește, undeva, aiurea, în mintea sa! 

Atenție, nu vă lăsați înșelați de această strategie subconștientă!

Este modul prin care creierul alege să vă potolească durerea! Cei care spun sau care procedează așa nici măcar nu conștientizează că se mint pe ei înșiși. Dar creierul lor face asta, mintea știe că pierderea este atât de mare încât trupul cu greu va rezista suferinței emoționale! 

Pentru ca trupul să nu fie inundat prea agresiv cu hormonii tristeții, creierul decurge la această stratagemă! Este o formă de protecție, nu este acceptare! 

Dacă cel decedat este extrem de important pentru tine și tu nu vrei să accepți pierderea, ce faci?

Logic, vorbești cu el! Te sfătuiești cu răposatul și îl lași să facă parte, nu din viața ta reală, ci din mintea ta. Ajungi să ai un prieten imaginar!

Credeți că asta ajută? Voi ce părere aveți despre unul care vorbește cu prietenul său imaginar? Nu este caz de psihiatrie? 

La acceptare și deci la vindecare nu se poate ajunge refuzând adevărul, cât ar fi el de crud. 

La acceptare ajungi când mergi des la cimitir și în locurile în care ai mai fost împreună cu cel acum plecat, când vorbești cât de mult cu alții despre răposat, când rememorezi amintirile plăcute și cele mai puțin plăcute, în proporții egale, dar în niciun caz vorbind cu răposatul în mintea ta!

De ce este important să rememorezi amintirile plăcute, ca și pe cele neplăcute? 

Pentru că sunt persoane care îl vorbesc de rău pe cel plecat, chiar și față de persoane care știu că nu acesta este adevărul. Dar cei care-l ponegresc pe cel decedat (care a avut o mare semnificație în viața lor) o fac inconștient, tot ca o formă de protecție! Creierul lor știe cât de mare este durerea și pentru a diminua suferința recurge la această strategie; cel rămas minimizează pierderea apelând la amintirile negative, crezând că acestea îl vor proteja.

Dacă vrei să îți amintești doar bătaia pe care ai încasat-o de la părinte, e mult mai simplu să-ți ascunzi durerea! Pentru că subconștientul îți spune că nu poți suferi după un om rău, iar creierul alege cu plăcere această strategie, împiedicând-te să vezi golul din sufletul tău. 

Așa că, dacă vreodată întâlniți o persoană văduvă care după mulți ani de căsătorie îl vorbește doar de rău pe cel decedat, eu vă sfătuiesc să înțelegeți că acolo este o durere atât de mare de nu vă puteți imagina! 

Este extrem de important să ne amintim despre răposat atât de cele bune cât și din rele, ideal în proporții cât mai egale.

Vorbind doar despre bine, cu greu ajungem la acceptare. Vorbind doar de faptele sale rele, nici nu vom ști că durerea șade ascunsă într-un colț de suflet și poate exploda oricând! 

Știu că este frustrant ce spun. Am și eu un doliu neîncheiat. Știu cât este de greu! Dar mă străduiesc. Și încerc să îmi văd de viață în așa fel încât să nu plec cu regretul că nu am făcut destul, sau că nu am dăruit din timpul meu persoanelor importante din viața mea. 

Sunt persoane care pleacă din viața noastră, oameni a căror lipsă nu o poate umple nimeni, niciodată, și îți dau seama de asta doar atunci când faci eforturi să îți amintești ceva de rău despre ei, dar nu reușești. După pierderea unor astfel de oameni, greu îți mai revii! 

Dar, sunt și persoane care în viață au știut să se facă remarcate doar prin egoism și răutate. Ce poți spune despre un astfel de om? Mai bine nimic!

Noi, cei rămași în viață putem învăța de la răposați că cele mai importante lucruri pe care le lăsăm în urma noastră sunt doar amintirile. Nimic altceva! 

Nu luăm cu noi decât iubirea sau ura, bunătatea sau egoismul, bunăvoința sau intoleranța cu care i-am tratat pe cei cu care am intrat în contact. 

Dacă vorbești doar de bine un mort care nu a știut să dăruiască și să iubească în viața lui pe pământ, înseamnă că va fi mai bine primit în împărăția de dincolo?

Dumnezeu nu se lasă păcălit de vorbele mincinoase sau de laudele postume.

Contează cum trăim, dar mai important este comportamentul, gândurile și emoțiile pe care le trăim, fiecare în intimitatea lui. Dacă acestea nu au nicio valoare, atunci nici locul în care plecăm nu poate avea vreo semnificație majoră.

Totul depinde de valorile la care ne raportăm. Fără valori, nu suntem oameni. Și ne comportăm ca atare. 

Pentru voi!

Voi mă cunoașteți, dar eu nu vă știu pe mulți dintre voi! 

Pe undeva este destul de frustrant să te prezinți lumii în toată intimitatea ta sufletească, sau să lași să-ți pătrundă în ungherele ascunse ale inimii persoane care se ascund în spatele unor pseudonume. Dar asta e, m-am obișnuit de mult cu modul acesta, nu judec nici pseudonumele și cu atât mai puțin oamenii, mai ales că în mintea mea toți sunteți frumoși, interesanți, cu o curiozitate intelectuală poate mult peste nivelul meu.

Nu sunt naivă! Dar îmi dau voie să văd doar ce îmi doresc! Și dacă eu așa vreau să cred, atunci asta e realitatea în care trăiesc eu! 

De-a lungul anilor m-am tot întrebat dacă textele mele sunt scrise corect gramatical, sau dacă subiectele abordate nu sunt cumva perimate sau prea puțin interesante dar, faptul că apar mereu alți followeri și mai ales faptul că primesc noi dovezi de apreciere, ei bine, toate acestea m-au făcut ca de ani de zile să merg mai departe. Și scriu! 

Acest articol este despre voi, minunații mei cititori!

Vreau să vă mulțumesc, tuturor!

Știu bine în ce lume trăim și cunosc sau mai bine spus conștientizez perfect efortul cognitiv pe care îl face o persoană pentru a citi un text mai lung de două fraze.

Nu este ușor să te rupi câteva minute pentru a citi un text mai lung, știu asta! V-am spus că trăiesc în lumea asta (chiar dacă nu pare😊) și știu că, din nefericire, rețelele sociale sunt cele care ne fac să nu mai avem răbdarea de a parcurge texte mai lungi. De aceea apreciez atât de mult efortul vostru! 

De când mă știu, nu am trecut niciodată nepăsătoare pe lângă cineva, mai ales pe lângă oamenii care au avut față de mine răbdare și îngăduință.

De aceea vreau să vă mulțumesc, din tot sufletul! 

Nu vă cunosc pe foarte, foarte mulți dintre voi, dar recunoștința mea merge spre toți. Nu doar pentru că îmi citiți articolele ci mai ales pentru că nu încetați să vă folosiți mintea, să citiți și să vă manifestați plăcerea lecturii printr-o apăsare de buton. 

Vă mulțumesc pentru că îmi permiteți să mă prezint așa cum sunt, să vă spun ce gândesc și ce simt. 

Sunt multe persoane care au o voce minunată și cântă, încântându-i pe alții. Mi-ar plăcea și mie să vă cânt, dar natura nu prea a fost darnică cu mine în acest domeniu. Dar pot să scriu! Și o fac cu aceeași plăcere cu care un artist cântă într-un concert. Eu nu îmi văd publicul, dar îi aud aplauzele și asta îmi place tare mult. Pentru că asta face sens pentru mine! Mă face să cred că nu bat câmpii aiurea… sau că am mulți parteneri de drum, asemenea mie. 🙃😊🙃

Vă mulțumesc din suflet prieteni neștiuți și unici!

Vă sunt recunoscătoare pentru fiecare minut pe care îl petreceți alături de mine! 

Sunt un om împlinit atâta timp cât voi îmi oferiți bucuria și bogăția sufletească de care am nevoie!

Împart cu voi tot ce nu am știut și tot ce aș fi avut și eu nevoie, când îmi era mai greu. Știu că cea mai mare durere este suferința sufletească. De aceea vă doresc tuturor să vă păstrați echilibrul, pacea sufletească, compasiunea și iubirea.

Să fiți iubiți, fericiți, sănătoși fizic și emoțional! 

Vă îmbrățișez pe fiecare în parte și vă mulțumesc tuturor! 🤗🙏❤️

Cei mai fericiți oameni

De-a lungul veacurilor, ca să înțeleagă ce este și cum se manifestă fericirea, oamenii și-au pus fel de fel de întrebări și au studiat diverse emoții, trăiri și comportamente.

Nu foarte demult, un grup de specialiști s-a gândit să analizeze dacă fericirea este o stare care apare sporadic, sau dacă este doar o acumulare de trăiri, așa că s-a hotărât să facă un experiment.

S-a ales un număr de subiecți și li s-a cerut ca zilnic, de câteva ori pe zi să noteze într-un caiet felul în care se simt, în momentul respectiv. Apoi, la finalul zilei să-și ofere o notă a trăirilor zilei respective, defapt un punctaj de la 1 la 10 în care 1 înseamnă total nefericit și 10 foarte fericit. Cercetătorii doreau astfel să urmărească atât intensitatea trăirilor de pe parcursul unei zile, cât și starea emoțională finală, de la sfârșitul zilei. 

Persoanele implicate în studiu erau de diferite vârste, ocupații, categorii sociale și naționalități. Toți au respectat indicațiile și au notat zilnic toate stările prin care au trecut și tot ce au simțit (bucurie, tristețe, furie, frustrare, disperare, frică, etc). 

La sfârșitul experimentului cercetătorii au analizat scorurile obținute, dar rezultatul final i-a uimit peste măsură. 

Dintre toate persoanele implicate în proiect, cele la care media finală a fericirii era la cote maxime erau părinții copiilor mici.

Specialiștii au rămas surprinși de rezultate pentru că oricine a crescut un copil mic știe greutățile prin care trece un părinte, nopțile nedormite, grijile și disconfortul dat de țipetele unui sugar. Și totuși, rezultatul studiului arăta clar că acești oameni erau printre cei mai fericiți pământeni. 

La un studiu atent, se remarca o contradicție bizară: starea unui părinte din fiecare moment al zilei nu era prea strălucită – pe parcursul zilei acesta avea mult mai multe momente de îngrijorare, epuizare sau disconfort decât mulțumire sau bucurie. Și totuși, la finalul zilei părintele se considera fericit. De ce? 

Pentru că niciun părinte nu memora momentele neplăcute! Nicio mamă care a participat la studiu nu se mai gândea la travaliu, suferință sau la frustrările prin care a trecut! 

La sfârșitul experimentului toți părinții (mame și tați) se declarau fericiți, toți, fără excepție fiind extrem de mulțumiți de evoluția pruncului lor. 

În ochii lor acesta nu era reprezentat ca un țânc care țipă și urlă fără rost. În ochii lor micuțul acela era cel mai de preț dar și însemna esența și sensul vieții lor.

Nici nopțile nedormite, nici urletele, nici toate eforturile depuse pentru a-l spăla și îngriji pe cel mic nu au reușit să-i doboare sau să-i facă nefericiți! Momentele grele, deși mai multe și cu scor mai mare, nu au întrecut în intensitate momentele de bucurie, uimire, speranță și iubire pentru bebeluș. 

Mi-a plăcut tare mult acest experiment! 

Și m-am gândit că la fel procedăm noi, cu viața noastră. Dacă ne gândim sau ne concentrăm doar pe lipsuri, frici, griji și neajunsuri, ne facem din viața un iad și ne putem declara la sfârșitul zilei nefericiți, cu un scor de până 3 puncte. 

Dar, dacă reușim să ne urmăm visurile sau scopurile noastre, dacă nu încetăm să visăm, să sperăm, să iubim, atunci… atunci putem spune că suntem fericiți de 10+.

Unii oameni trec mai veseli prin viață pe când alții se lamentează mereu, moment cu moment. Cel mai adesea oamenii se plâng pentru că așa s-au obișnuit. O fac fără măcar să mai conștientizeze că se plâng. Amuzant, dar cel mai adesea toate văicărelile pleacă de la lucruri banale. Spre exemplu, oamenii se plâng de vreme. Ba e prea frig, ba plouă, ba e prea vânt, ba e înnorat și rece. Dacă îți începi ziua plângându-te de vreme mai târziu te vei plânge de altele, de colegi, de copii, de partener, de guvern, de soartă și destin.

Totul pleacă de la ceva mic, ca un bulgăre de zăpadă care începe apoi a se rostogoli până ajunge să te îngroape cu totul în nemulțumire, reproș, frustrare și venin. 

Persoanele care au un copil mic, dacă e să fii atent la detalii, nu ar avea niciun motiv să fie fericite. Și totuși, cei mai fericiți sunt cei care își sacrifică timpul și nervii pentru un țânc plângăcios.

Cât de frumos poate vedea un părinte! Cât de multă iubire trebuie să ai ca să te consideri fericit când fizic și psihic ești flenduri! Ce minunat! Și totul de la recunoștință și iubire! 

De ce o fi atât de greu să nu te oprești niciodată din asta? Să trăiești iubind, amintindu-ți clipele frumoase, visând! Până când? Până nu vei mai fi! Atât! 

Depresie, suferință, responsabilitate

Dacă stai și te gândești bine ajungi la concluzia că omul zilelor noastre trăiește mult mai mult decât toți strămoșii săi. Astăzi beneficiem de tratamente și vaccinuri care ne protejează de boli care altădată ucideau. Speranța de viață s-a ridicat enorm în ultimul secol și pare că nu se va opri curând și cu toate acestea, molima care ne bântuie acum este depresia, o boală de care strămoșii noștri nu prea sufereau. 

Sunt mulți care atribuie această boală tinerei generații. Am citit mult pe acest subiect și m-a preocupat găsirea unor răspunsuri din mai multe domenii de activitate. Am căutat în istorie, filozofie, teologie și psihologie, doar doar voi găsi un răspuns care să-mi satisfacă curiozitatea intelectuală. Sunt un om defect pentru că nu mă mulțumesc cu soluțiile date de altcineva. Până nu le pun eu cumva cap la cap, până nu analizez în detaliu orice amănunt, nu prea am stare! Zilele acestea am găsit o legătură între responsabilitate, așteptări și această cumplită boală, depresia. 

În primul rând, trebuie să știți că depresia este o boală și încă una dintre cele mai cumplite. Doar că e o boală perfidă, care nu prea se manifestă la exterior. Depresia nu înseamnă tristețe! Multă lume confundă tristețea, apatia, lenea și lipsa de „chef” cu depresia. Nu este așa! Depresia prezintă un tablou clinic mult mai complex. Adică înseamnă mult mai multă suferință psihică care de multe ori este curmată în mod brutal și definitiv de către bolnav. De aceea este atât de periculoasă! 

M-am tot întrebat: Cum se poate ca tineri valorizați și iubiți de părinți, cum nu au fost cei din generațiile anterioare, să ajungă la depresie? De ce? 

Ar fi mai multe cauze. Sunt însă unele care mi se par atât de evidente că nu înțeleg de ce nu se vorbește mai mult pe tema asta. Sau poate se vorbește, dar nu știu eu. 🙃

De multe ori m-am întrebat de ce unii oameni se simt responsabili pentru viața altora și de ce sar mereu cu indicații, sfaturi și recomandări, impunând altora să trăiască după cum spun ei? Ați întâlnit astfel de cazuri? Sunt acele persoane care au idei puține, dar fixe, care nu prididesc în a-i judeca pe alții după un etalon doar de ei știut.

Sunt cei care te opresc din drum ca să-ți spună ei cum și ce să faci cu viața ta, apoi se supără dacă nu te supui. Am avut și eu parte de asemenea „oameni de bine” care mi-au impus să trăiesc viața cum voiau ei, nu cum simțeam eu. Nu mi-a plăcut! De aceea am căutat să înțeleg ce mecanism se ascunde în spatele acestei atitudini, dar și ce implică pentru cel supus torturii „indicațiilor și sfaturilor” oferite generos.

Am constatat că sunt mulți oameni care fac planuri pentru apropiații lor (în locul lor), sau părinți care visează în locul copiilor lor. Foarte curios, majoritatea acestor oameni suferă cu adevărat atunci când cel căruia îi oferă sfatul nu se conformează, sau nu face ceea ce crede sfătuitorul că e mai bine, sau nu merge pe calea pe care acesta o propovăduiește. 

Ca să dau doar două exemple: să zicem că avem un caz, o persoană (domnul El) care se plânge continuu de problemele fratelui său (probleme pe care se străduiește să le rezolve), iar în al doilea caz o mamă (doamna Ea) care suferă pentru că fiul său trăiește cu o femeie care nu-i este ei pe plac. 

În primul caz, domnul El dorește ca fratele său să aibă un mod de viață nu ideal, dar total diferit de ce trăiește defapt acesta. Domnul El suferă pentru că alegerile sale sunt diferite de ale fratelui său, suferă pentru că acesta (adult acum) nu îl ascultă, așa cum îl asculta când era copil. Nu contează ce simte sau ce dorește fratele său! Dacă domnul El vede drumul și știe direcția spre care trebuie să se îndrepte fratele său, atunci aceasta este singura soluție și orice abatere, oricât de mică îl duce pe domnul El la exasperare și la mai multă suferință. 

În al doilea caz, doamna Ea suferă de ani buni pentru că este nemulțumită de alegerea copilului ei, nefericită că fiul i s-a căsătorit cu o femeie care ei nu îi place deloc. Nu contează ce simte fiul ei! Doamna Ea nu poate accepta că acesta nu vede în femeia de lângă el ceea ce vede ea și nici nu contează că fiul ei e adult și că mai are și copii! Doamna Ea dorește altceva pentru fiul ei! 

Să nu credeți că sunt povești. Sunt oameni care nu pot înțelege că altul (chiar dacă ți-e frate sau copil) poate avea alte preferințe sau alte soluții la probleme, decât văd ei. Oameni care se simt răspunzători de viața altuia și care nu îi dau voie acestuia nici să cadă sau să eșueze, dar nici să trăiască conform propriilor dorințe. 

Fiecare om are dreptul la viața sa! Nimeni nu va putea trăi vreodată în locul altuia! 

Suntem diferiți fizic, dar și în emoții și gândire. Fiecare are emoțiile sale, trăirile proprii, gândurile, țelurile și dreptul său de a încerca să trăiască după propriile reguli. 

Oamenii care sar să dea sfaturi sau care cred că sunt deținătorii unici ai înțelepciunii sunt acei oameni inflexibil, fixiști și înguști care nu sunt capabili să-și trăiască propria viață și atunci încearcă să o trăiască pe a altcuiva.

În viață, fie că ne place, fie că nu, nu putem funcționa în parametri optimi fără reguli. În viață, prima regulă este să-ți asumi responsabilitatea propriei vieți!

Viața altuia nu cade în responsabilitatea ta! Chiar dacă copilul tău a fost dependent de tine mulți ani din viața sa, odată ce a ajuns la maturitate are responsabilitatea propriei sale vieți! 

Să fim atenți la comportamentul și la scopurile noastre!

Nu putem trăi în locul altuia! Nu putem visa pentru altcineva, indiferent cât de apropiat ne-ar fi acesta! 

Depresia apare din pierderea sau din neînțelegerea sensului vieții.

Așa că e ușor de înțeles că un om care simte că responsabilitatea vieții sale aparține altcuiva (frați, părinți), adică un om care așteaptă soluții de la apropiați și care nu își asumă propriile eșecuri (sau care nu învață din propriile greșeli) este un viitor depresiv. 
Cel mai teribil lucru este acela că omului căruia nu i se permite să aibă și să-și urmărească propriile vise sau idealuri i se ia darul cel mai de preț: sensul vieții. Și fără un sens este atât de ușor să cazi în hăul adânc, negru și distrugător numit depresie! 

Tema este prea vastă pentru a fi cuprinsă în câteva fraze și prea interesantă ca să fie rezumată într-un articol așa că voi reveni. 

Oamenii nu vor să fie fericiți

Da, știu că dacă nu pot spune și ceva de bine, atunci mai bine să tac! Și tac!

Tac când văd fake-uri. Tac când aud minciuni. Tac privind la impostorii ce se dau specialiști în domenii de care n-au habar. Tac auzind povețele „vindecătorilor” de suflete, acei limitați ignoranți cu inima bolnavă și neagră de ipocrizie. Tac! Dar până când? 

În ziua de azi cel mai bine se câștigă din vânzarea iluziilor. Da, cel mai bine se vând basmele, poveștile și promisiunile! Ciudat, dar în zilele noastre se vând indulgențe mai abitir decât pe vremea cruciadelor. Pe undeva e de înțeles: Mai bine să plătești pe altul să facă ceea ce tu nu vrei să înveți! Și, să recunoaștem, e mult mai ușor să dai din banii tăi crezând că altcineva îți va rezolva problemele, decât să te întrebi tu pe tine ce și cum să faci.

Mai ușor este să fii sărac cu duhul decât bogat spiritual. 

Am tot văzut oferte de seminarii și cursuri care promit să arate „calea cea bună”, sau cum să fim fericiți în doar trei pași și două mișcări. Am văzut și destul de mulți „guru” care promit că-și învață cursanții cum să fie fericiți. 

Eu nu cred că oamenii caută fericirea! Am îndoielile mele și pot să le susțin. 

Eu știu că un om care caută cu adevărat are parte de multe întrebări, disonanță cognitivă, căutări febrile și incertitudini. 

Când cauți nu stai așa inert, așteptând ceva anume, ceva care poate veni magic din altă parte aducând soluții miraculoase sau vindecări spirituale!

Dacă stai și te gândești bine o să vezi că și tu ți-ai petrecut viața așteptând mereu câte ceva. Ai așteptat să intri la școală pentru ca apoi abia să aștepți să o termini, ai așteptat vacanța sau rezultatele școlare, ai așteptat să începi să lucrezi pentru ca să aștepți apoi cu nerăbdare concediul, ai așteptat să-ți crească copiii ca să îi vezi mari, ai așteptat să treacă timpul ca să realizezi într-un final că totul curge, neîncetat, că totul se duce cu o viteză amețitoare. 

Oamenii nu caută fericirea! Mulți, prea mulți așteaptă doar un leac minune, sau o idee genială.

Oamenii așteaptă mai mereu altceva și mai puțin trăiesc clipa prezentă. 

De când e lumea și pământul omul a căutat mereu plăcerea. Nu fericirea! Plăcerea simțurilor! Și a găsit-o mereu în doar trei moduri: prin hrană, sex și recunoaștere socială. 

Omul a învățat să adore gustul, textura și culoarea mâncării și a descoperit că momentele de tristețe și melancolie pot fi îmbunătățite substanțial dacă consumă dulciuri sau alte specialități culinare. 

Cunoști cât de nefericit este un om dacă îi studiezi comportamentul alimentar. Cu cât meniul acestuia este mai bogat și mai sofisticat, cu atât înseamnă că nevoia lui de fericire este mai mare. Și o viață sexuală bogată în noi experiențe înseamnă cam același lucru. Este căutată plăcerea în detrimentul fericirii!

Recunoașterea socială are și ea victimele ei. Acum câțiva ani era mult, mult mai simplu. Omul depindea de familie, prieteni și de colegi. Era recunoscut ca valoare măcar de unii dintre ei, dacă nu de toți. Acum? 

Nevoia de recunoaștere socială, adică nevoia de a fi validat, iubit, admirat, este atât de zdruncinată încât mulți sunt capabili de gesturi disperate, doar pentru a mai primi un like. 

Viața socială nu mai este ce a fost și nici nu va mai fi vreodată. Cine se adaptează online pierde șansa de a socializa off-line. Cine rămâne ancorat în trecut suferă pentru că nu poate accepta ceea ce se întâmplă. Greu așa, mai greu altfel! Și aici, ca și în toate celelalte este vorba de echilibru, da, acel ceva atât de greu de ținut. 

Eu nu cred că oamenii caută fericirea! Pentru că, dacă ești atent vezi că mulți nu vor să o afle. Nu le convine! Soluțiile sunt prea restrictive și frustrante. Cum să amâni o plăcere? Este mai simplu să mănânci și să-ți oferi tot felul de noi experiențe, crezând în fericirea oferită de plăcerea gustului, decât să amâni o recompensă. Tu știi că meriți totul și îți oferi pe măsură!

Din vechime se știa că plăcerea nu aduce altceva decât durere. Orice plăcere și mai ales excesul acesteia aduce durere. De aceea s-a instituit postul alimentar și abstinența. Pentru ca omul să își pună întrebări, să caute în el însuși fericirea pe care se iluzionează că i-o poate oferi exteriorul.

Budha, dar și alți lideri spirituali au lăsat ghiduri practice, pașii ce trebuie urmați pentru a atinge „iluminarea”. Ce au făcut oamenii? Exact ceea ce au făcut și discipolii lui Moise! Și-au construit statui sau mituri pe care să le adore sperând ca un obiect neînsuflețit se va ruga în locul lor, sau le va îndeplini dorințele.

Monoteismul a fost înlocuit de-a lungul timpului de politeism, am ajuns să nu mai avem încredere în Dumnezeu, așa că cerem mijlocirea oricui ar fi, (statuie, simbol, oseminte) doar să facă acestea în locul nostru ce trebuie făcut, sau să ne lumineze cumva magic toată ignoranța noastră.

Este mai simplu să scrii o cerere sau o dorință atribuind altcuiva răspunderea îndeplinirii ei, decât să-ți chinui mintea cu rezolvări și soluții. 

Noi, creștinii, nici post nu mai știm să ținem. Facem mai mult paradă cu efortul nostru (înlocuind produsele de carne cu fake-uri care să ne înșele simțul gustativ) decât să încercăm o schimbare de comportament. Nu mai mâncăm pentru a trăi, trăim pentru a ne delecta cu gusturi și arome care de care mai îmbătătoare. Nu mai mâncăm carne, dar ne mâncăm noi între noi. Nu mai înțelegem rostul abstinenței și alergăm disperați să găsim fericirea în alte și alte locuri și experiențe. 

Oamenii nu caută fericirea! Nu au nevoie de ea! Le ajunge plăcerea! Și o caută obsesiv în alte noi locuri, în alte savori, sau în alte experiențe cum ar fi în dulciuri, țigări, alcool, socializare online, jocuri, filme, shopping, călătorii scumpe și așa mai departe. 

Plăcerea aduce durere, dar cine să înțeleagă? Cine să vrea să accepte așa ceva? 

Atenție la cei care vă vând rețete de fericire! Întrebați-vă, de fapt, ce nouă plăcere vor ei să vă ofere? 

Fericirea nu înseamnă plăcerea simțurilor!

Fericirea este o stare interioară de echilibru, armonie, pace și liniște sufletească.

Nimeni nu ți-o poate oferi dacă tu nu faci efortul de a o dobândi. 

Fericirea înseamnă timp îndelungat, efort, neplăcerea dată de abstinență, lupta cu gândurile obsesive și imaginarea lor, asumarea propriei vieți, găsirea sensului tău unic. Așa că este de înțeles că e mai simplu să preferi o plăcere, oricare ar fi ea, decât să alegi neplăcerea dată de frustrarea amânării ei. 

Eu cred că oamenii nu vor să fie fericiți. Implică prea multe! 

Viața, un drum cu sens unic

M-am trezit pur și simplu într-o zi mărturisind: Doamne, eu nu știu când mi-am trăit viața, sau când m-am format ca omul care sunt acum! Doamne, nici măcar nu am știut că istoria va scrie tot ceea ce eu am trăit, demult, nici nu am sesizat că drumul merge într-o direcție anume și m-am tot dus! 

Oare cine dintre noi își amintește ziua în care a devenit adult? Ziua în care și-a încheiat copilăria, sau ziua în care s-a transformat într-un om matur, ca să nu zic bătrân?

Nu știm ziua, ora, clipa! Pentru că, fără să conștientizăm, suntem într-o perpetuă transformare! 

Astăzi nu mai suntem la fel ca ieri, dar nici nu putem spune că sesizăm vreo schimbare la noi înșine, sau la cei din jur. 

De multe ori spunem: Doamne, când a crescut copilul meu? Am fost alături de el, zi și noapte, dar parcă nu am observat când au trecut anii!

În ochii mei, soțul meu este la fel de tânăr și frumos cum era acum câteva decenii. Când observ că alții îl privesc ca pe un om „matur”, ca să mă exprim elegant, rămân uimită. Trebuie să fac un efort cognitiv ca să înțeleg că el e un tânăr frumos, doar pentru mine,numai în mintea, sufletul și ochii mei!

La fel se întâmplă și cu copilul meu. Acum este un om adult, dar pe care eu îl văd tot ca pe-un copil. Și aici am nevoie de efort! Să știu să mă comport cu copilul meu așa cum trebuie, adecvat vârstei sale, să-i dau și libertate totală, dar și iubire necondiționată. 

Ca să trăiești în prezent ai nevoie de un permanent efort cognitiv. 

Ce aș face dacă aș prelua responsabilitatea sau sarcinile fiicei mele (crezând că sunt de folos pentru ea ca pentru un copil) sau dacă aș aștepta ca alții să-mi vadă soțul așa cum îl văd eu? Mi-aș face viața iad! 

Eu nu știu când am devenit femeia matură de astăzi. În oglindă e tot o fată veselă, acum puțin ridată. Nesemnificativ, pentru mine! 😅. Da, eu nu mă văd așa cum mă privesc alții! Nu mă văd copil, dar nici bunică.😀

Și cu voi este la fel! Și cu istoria, idem și identic! (e o glumă, stiu și eu că idem e tot aia cu identic!) 😜

Trăim istoria fără să o înțelegem, fără să o prețuim. Am crescut în comunism și multe traume din vremea aceea mi-au marcat existența. Noi, tinerii Revoluției din ’89, atunci nu conștientizam ce ni se întâmplă pentru că nu aveam nici orizont și nici vreun termen de comparație. Eram doar extrem de naivi!

Revoluția m-a prins predând informatica la o școală din oraș. Când ni s-a spus că suntem liberi, ce credeți că au gândit cei din conducerea școlii? Că ar fi bine să facem loc de fumat pentru elevi! Dumnezeule, erau copii de 13, 14 ani! Nu râdeți și nu judecați! Oricât de ciudat ar părea, dar asta înțelegeau cei mai mulți dintre noi prin „libertate”. V-am spus că eram îngrozitor de naivi! Dar, mai cumplit decât toate: eram extrem de nepregătiți pentru viață și tot ce a urmat! 

Nu știu ce gândesc alții, știu doar ce se întâmplă în capul meu. Analizez, verific, sistematizez. Adică le pun pe „căprării”, pe fiecare în parte. Am foarte mulți ani de când tot fac efortul de a înțelege ce mi se întâmplă, dar și ce ni se întâmplă. 

Dacă nu am conștientizat ororile comunismului (stăteam cu nasul prea lipit de ele, ca să le vedem), când am realizat că timpul a trecut pe lângă mine, fără să văd, am deschis mai larg ochii, să analizez istoria, trecutul, ca să pricep! 

Cu ani în urmă, am făcut voluntariat la un azil de bătrâni. Acolo am văzut abandonul, durerea și suferința, la ele acasă. Și am înțeles mult mai mult decât și-ar fi dorit cineva!

Ca să conștientizezi prezentul, trebuie să analizezi tot ce se întâmplă, chiar dacă nu te privește personal!

Așa că am privit în urmă, să văd de ce și cum. Pe vremea copilăriei mele nu prea erau azile de bătrâni. M-am întrebat: De ce?

În primul rând, până acum câteva decenii familia (ca structură) era puternică, adică copiii erau crescuți în respect pentru adulți, dar și cu un simț al responsabilității extrem de ridicat. Tinerii vremurilor trecute nu puteau să-și întemeieze o familie fără acordul părinților, iar în caz de boală sau necazuri familia era cea care-și ajuta membri, dar uneori și comunitatea din care aceștia făceau parte.

La scara istoriei 100 de ani e un mizilic. Nouă ni se pare o eternitate! În ultimii 100 de ani noi ca societate am trecut prin niște transformări majore. Am trecut de la epoca agrară la cea puternic industrializată, iar statutul femeii s-a schimbat cum nu au îndrăznit să spere generații anterioare, mii de ani.

Femeia nu mai este proprietatea tatălui sau a soțului, și sunt mai puțin de 85 de ani de când e tratată ca o persoană cu drepturi depline, chiar și la vot. Acum tinerilor nu le mai place să voteze. Poate nu știu câte milioane de femei au murit visând la dreptul acesta! Sau poate nu le pasă ce vor face proprii lor copii. Habar n-am! 

Deci, revenind, vedem că odată instalată epoca industrială, treptat, treptat, rolul familiei a început să fie preluat de stat. Pe vremea străbunicilor mei nu existau ajutoare sociale, pensii sau alte forme de ajutorare a celor în necaz. Toți aceștia erau susținuți de familiile lor. Apoi, mentalitatea s-a schimbat, tinerii au fost ademeniți cu salarii la stat, au gustat independența și au văzut că își pot croi un rost în viață, fără a mai apela la bunăvoința familiei.

În familia mea, bunica a fost prima generație de tineri care și-a clădit viața independentă (a primit dreptul la vot în 1938, a rămas văduvă la 35 de ani dar a beneficiat de pensie de urmaș, o pensie mizeră, dar mai mult decât deloc). 

Mama a fost a doua generație de „emancipați”, s-a născut cu dreptul de a vota (un drept pe care mama sa îl câștigase târziu), s-a căsătorit cu omul pe care l-a iubit, fără să îi pese de părerea familiei. S-a bazat toată viața pe ceea ce-a muncit și a trăit și ea cu o pensie mică, dar model de răsplată a unui stat „atent” cu cetățenii săi. Oricum, mama nu a fost dependentă de familie, așa cum fusese bunica ei. 

Viața nu stă pe loc! Încet și sigur și mentalitatea țăranului român s-a schimbat. Nu mă refer doar la ai mei, mă refer la toată societatea românească care a trecut de la epoca agrară la cea industrială.

Pe vremea aceea oamenii nu înțelegeau ce li se întâmplă, dar se lăsau duși de val, ca atunci când toți vor să poarte o haină care e la modă. Mulți nu au văzut nici măcar drumul pe care au apucat. Noi suntem mai la coada Europei în ce privește mentalitatea (ei au sute de ani de democrație, noi nici acum nu ne-am dumirit prea bine cu ce se „mănâncă” asta), dar drumul acesta este: în toate societățile post-agrare scade rolul familiei, dar crește implicarea statului!

Bine, mă refer la țările civilizate, la noi e o pojghiță de sprijin, statul se face că ajută, iar noi nu pricepem atâta timp cât nu ne afectează direct. 

Ce tot vreau să spun? Simplu: singurul lucru pe care acum îl mai poate face un părinte este să cultive respectul, empatia și bunăvoința în sufletul copilului său.

Dacă lăsăm statul să se ocupe de el, să-i ofere suportul de care are nevoie și educația toată, tare mi-e teamă că vom realiza prea târziu ce ni se întâmplă. Sunt oameni care nu au muncit niciodată, dar au avut ajutor social garantat de stat. Eu am avut curiozitatea să văd și am constatat că toți asistații sociali (cu vechi state) au mai mult respect pentru stat, pentru primarul care le dă, decât față de proprii părinți. De ce? Simplu! Nu se mai raportează la familie sau mai bine spus familia lor adevărată este statul, cel care le oferă, fără să le ceară ceva în schimb.

Nu vreau să spun că nu sunt și cazuri care într-adevăr au mare nevoie de sprijin. Sunt, cu siguranță sunt destui care chiar au nevoie de ajutorul statului și al nostru, dar din păcate mulți sunt doar persoane învățate să primească, mai puțin să dea. 

Am văzut bătrânii în azil. Sunt multe persoane care au lăsat statul să le educe copiii, să le ofere ajutor, persoane care nu au știut să ofere atunci când copilul avea mai mare nevoie, tot ce acesta își dorea: iubire și toleranță. 

Istoria ne arată că de acum încolo țara noastră se va umple cu și mai multe azile cu bătrâni, oameni abandonați de propria lor familie. Din nefericire, în azile se află oameni cărora li se ia și ultima fărâmă de demnitate pe care o mai au.

Nici un copil care a fost responsabilizat și ajutat de familie necondiționat nu-și va „arunca” bătrânii la întâmplare sau doar la mila statului. Din fericire încă se mai găsește câte cineva care să preia din povara întreținerii unui bătrân. 

Dar familia, așa cum a existat ea pe vremea strămoșilor noștri, nu mai există!

Și asta nu este, așa cum mai aud că se spune: îndepărtarea omului de Dumnezeu. Nu! Înseamnă doar că de câteva zeci de ani și noi, ca și alte state din apusul Europei ne emancipăm, sau suntem într-un val istoric care ne poartă cu el. Fără să analizăm, fără să înțelegem ce se întâmplă! 

O persoană care își lasă soarta copilului în mâna cuiva străin (chiar dacă este statul său), la bătrânețe va fi tratat aidoma oricărui alt necunoscut: cu indiferență. 

Să nu-mi spuneți de întoarcerea la familia tradițională! Cine spune asta demonstrează că nu știe pe ce lume trăiește! E ca și cum eu vreau acum să fie luna mai, să înflorească pomii, fără să realizez că e toamnă și nu am cum să dau timpul înapoi!

Timpul care a fost, nu va mai fi niciodată!

Istoria nu se va mai întoarce într-o epocă apusă chiar dacă o lume întreagă ar vrea asta!

Nu mai putem reînvia un imperiu sau o epocă trecută și nici judeca la fel cum judecam (raționam) demult.

Istoria ne spune că acesta este drumul pe care am apucat și oricât de mult s-ar împotrivi unul sau altul, nu mai e cale de întors. Am trăit în dictatură și știu că numai o nouă dictatură ne mai poate opri din drum (dar nu să ne întoarcă). Uitați-vă la Turcia sau Iran. Nu v-ar place să trăiți în asemenea societăți fanatic religioase, credeți-mă, știu ce spun.

Nu mă credeți? Analizați-vă istoria din prisma familiei voastre și îmi veți da dreptate! Întrebați-vă părinții și bunicii! Conștientizați istoria când o trăiți, nu așteptați să o înțelegeți când deja a trecut! 

Înțelepciunea celui care nu știe tot

Când eram copil nu îmi plăcea istoria. Deloc! Nu pricepeam de ce trebuie să țin eu minte ani, nume și locuri care mie nu-mi spuneau nimic. Nu pricepeam! Și cum să-ți placă ceva ce nu înțelegi?

Nu mai sunt copil, de mult! Dar pot să vă spun că istoria, văzută prin ochii unui adult este pur și simplu fascinantă. Habar nu am avut de istoria adevărată până nu i-am descoperit pe marii noștri istorici și nu numai. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Altceva mi-a atras atenția și cred că merită puțin pomenit. 

Toți știm că mii și mii de ani omenirea s-a mulțumit să trăiască de pe o zi pe alta, fără să progreseze, dar și mai greu de înțeles, fără să descopere mare lucru. Dacă e să ne uităm numai la perioada de după Hristos o să vedem că mai bine de 1400 de ani oamenii se chinuiau să-și câștige pâinea cu sudoarea frunții și doar cu ajutorul animalelor de povară. Nu aveau șosele sau drumuri pietruite, spitale, electricitate, apă curentă, canalizare, telefonie, mașină de spălat, televizor și nici măcar un ceas care să le arate ora. Nu aveau nimic din ce avem noi astăzi. Mureau pe capete de la o simplă infecție și depindeau întru totul de ceea ce natura le oferea.

De ce am progresat în ultimii 200 de ani cum nu am reușit în câteva mii? Ce s-a întâmplat? Care a fost scânteia, motorul care a dat startul tuturor descoperirilor care azi ne fac viața ușoară? 

Ne-am obișnuit atât de mult cu tehnologia și progresul că nici nu realizăm că străbunii noștri habar nu aveau că poate exista așa ceva. Dar eu mă întreb: Ce i-a făcut să iasă din ignoranță? 

Mii de ani oamenii au crezut că știu tot ce se poate ști. Dacă aveau o nedumerire se duceau la preotul din comunitate iar acesta, după ce studia Biblia, le oferea răspunsul dorit. Dacă problema nu avea rezolvare atunci însemna că pur și simplu problema nu avea soluție. Omul se liniștea și pleca la casa lui fără să se mai întrebe ceva.

Și astăzi puteți citi definiția pe care o dădeau interpreții scripturilor, înțelepciunii. În vechime (din nefericire și astăzi) se spunea că un înțelept este un om care nu mai are întrebări! Doamne, cât de mult mi-au dat mie de furcă aceste cuvinte! Am intrat în disonanță cognitivă și culmea, abia asta m-a ajutat! 

Eu presupun că vreme de mii de ani oamenii au tot vrut să ajungă la înțelepciune. Nu cred că era foarte greu ca să ajungi să nu mai ai întrebări! 😜

Deci oamenii credeau că știu tot ce era de știut! Și erau fericiți așa, săraci cu duhul. Doar că prin secolul XIV a existat un om (ori mai mulți) care a început să pună la îndoială adevărul revelat. În Biblie scria că Pământul este centrul Universului, dar în realitate lucrurile se dovedeau a sta cu totul altfel. 🤔

Progresul omenirii a început în momentul în care cineva, un om ca oricare altul, și-a dat seama că sunt lucruri pe care nu le cunoaște și a avut „nebunia” de a-și pune alte întrebări. 

Mii de ani oamenii au spus: Știm totul! 

Când primul om a rostit: Nu știu! Vreau să aflu!, s-a produs o revoluție cognitivă care ne-a adus pe noi aici, în vârful tehnologiei. 

Am constatat cu uimire că în zilele noastre sunt destui oameni care afirmă că știu tot ce trebuie să știe. Nu se consultă cu alții, nu ascultă, și chiar ajung în funcții de conducere cu această autosuficiență, ca să mă exprim elegant. 

Progresul este adus de afirmația: Nu știu! 

Regresul sau stagnarea se produc când la conducerea țării sau a unor instituții sunt oameni care „știu tot”!

Înțelepciunea nu înseamnă lipsa curiozității intelectuale!

Înțelepciunea înseamnă experiență îmbinată cu multă cunoaștere. Înțelepciunea o vedem la orice om care acceptă că sunt și lucruri pe care nu le cunoaște, dar stă deschis spre o nouă cunoaștere, oricând. 

Secretul Olandei

În 1484 regele Portugaliei a refuzat să finanțeze expediția lui Cristofor Columb, dar acesta nu s-a descurajat. A căutat în mai multe țări și până la urmă a găsit banii necesari la regina Isabela a Spaniei. 

Descoperirile lui Columb s-au transformat ușor în ani întregi de prosperitate, așa încât în secolul XVI Spania devenise cel mai puternic stat din Europa. 

Când olandezii s-au răsculat în 1568 împotriva suveranului lor spaniol, nimeni nu ar fi crezut că în doar 80 de ani olandezii își vor câștiga independența față de Spania, vor ajunge să construiască un imperiu și vor deveni cel mai bogat stat din Europa. Poate nici ei nu puteau înțelege ce li se întâmplă, dar așa a fost! 

Cum au reușit olandezii să controleze rutele comerciale maritime și să ia locul puternicelor state de până atunci?

Cum au ajuns supușii regelui nu doar să se elibereze ci chiar să-i întreacă pe toți vecinii săi bogați? 

Secretul olandezilor? E simplu. 

În Europa acelor vremuri capitalismul abia își lua avântul, câștigând din ce în ce mai mulți adepți. Capitalismul a început să se dezvolte în Europa destul de târziu, numai atunci când regii și elitele conducătoare au înțeles că pot câștiga mai mult apelând la credite decât la banii colectați din impozitele aplicate populației.

Creditul (să iei bani ca să investești în ceva care îți va aduce profit în viitor) nu s-a inventat în secolul XV. Dar atunci a luat amploare, sau mai bine spus atunci au înțeles elitele avantajele acestuia.

Deci, Spania de după Columb avea acces pe piețele europene la foarte multe credite. Toți fuseseră martori ai descoperirilor lui Columb, dar și a averilor adunate din expediții, așa că mulți finanțau cu mare încredere alte expediții. 

Mecanismul era foarte simplu: Expedițiile duceau la descoperirea de noi colonii, coloniile produceau profit, profiturile dădeau creditorilor încredere, încrederea se transforma în mai multe credite, și tot așa. 

Deci, olandezii locuiau într-o țară fără resurse naturale, într-un ținut mlăștinos răscolit de vânturi și pe deasupra mai erau și supușii regelui Spaniei. 

Olandezii nu au avut resurse naturale, dar au avut altceva, mult mai de preț. La începuturile secolului XVI și olandezii, ca și vecinii lor spanioli, apelau la credite. Nu a durat multă vreme până când atenția creditorilor a fost captată de olandezi, iar creditele s-au îndreptat din ce în ce mai mult spre Olanda, în defavoarea Spaniei. De ce?

Deoarece creditorii au văzut că, spre deosebire de spanioli, olandezii își plătesc ratele la timp. Așa că încetul cu încetul au finanțat expedițiile olandeze în detrimentul țărilor mai puternice, dar rău platnice.

Secretul succesului olandezilor nu stă numai în onestitatea acestora, sau doar în faptul că își plăteau creditele la timp.

Secretul constă în modul în care a înțeles statul olandez să încurajeze și să protejeze proprietatea privată. 

Ce s-a întâmplat acum câteva sute de ani putem explica foarte simplu. 

Cum era Spania la apogeul său? Un adevărat imperiu, bogat, dar condus de oameni lacomi, egoiști și fără viziune. Nu apărau proprietatea privată, nu aveau respect pentru cetățeni și nu își achitau datoriile, așa cum era și este firesc. Un comportament care îi făcea pe spaniolii mai avuți să-și mute averile în alte țări sau să-și ascundă veniturile adevărate.

Regele împrumuta de la spanioli, dar uita să-și achite datoriile (cam cum e acum un antreprenor care-și termină treaba, dar statul uită să-l plătească sau să-i ramburseze TVA-ul). Regele spaniol putea dispune, după bunul său plac, să impoziteze mai mult populația, sau să introducă noi impozite, fără niciun avertisment. Urmare a acestui mod de a guverna, banii au început să plece din Spania și odată cu banii expedițiile, profitulul și prosperitatea. 

Ce făcea în acest timp Olanda? Apăra proprietatea privată și dacă, spre exemplu, unui olandez de rând chiar regele îi făcea o nedreptate, atunci legile se îndreptau asupra regelui, fără nicio problemă. Legea era clară și dreaptă, pentru fiecare în parte.

Așa că în foarte scurt timp creditorii au înțeles că în Olanda sunt în siguranță și nu-și riscă banii, știau că atâta timp cât ei vor fi corecți vor avea legea de partea lor, așa că investeau fără să clipească. 

An după an Olanda prospera în timp ce Spania își pierdea hegemonia din pricina conducătorilor săi lacomi, aroganți și necinstiți. 

Olanda a câștigat prin cinstea olandezului de rând, dar și prin sistemul de justiție corect și echitabil. 

Nu este o poveste. Este un adevăr istoric, verificabil. Istoria ne spune de atâtea ori ce funcționează și ce nu. Trebuie doar să o citim. 

Bătrânii noștri

Ne plângem că bătrânii noștri au devenit senili, că sunt spălați pe creier de infractori și profitori, ne lamentăm că nu ne mai înțeleg, că nu mai vorbim aceeași limbă.

Ei au nostalgiile lor, noi ne le ascultăm, nu le înțelegem, nu le acceptăm. Adevărul nostru este mai adevărat, albul mai alb, negrul nu e dracu, e numai un om politic nou venit.

Ceea ce nu înțelegem ne face frică. Fugim de ceea ce ar trebui să ne apropie, ne ascundem de ceea ce credem că nu vom ajunge.

Eu mă întreb: toți anii aceștia, în care i-am lăsat singuri, vulnerabili și nefericiți, noi, aceștia care vedem, știm, înțelegem, ce am făcut?
Ne-am văzut fiecare de viața sa. Ne-am înstrăinat, ne-am îndepărtat. Am privit, de la distanță, degradarea profundă a sănătății bătrânilor noștri. Nu am avut putere, timp și dispoziție să le vedem regresul. Nu ne-a interesat cine le face educația. I-am lăsat la mâna profitorilor, mincinoșilor, infractorilor. I-am abandonat.

Degradarea sănătății mintale a început acum mulți ani în urmă. Experimentul „Știrile de la ora 5” a fost pionierul tuturor celorlalte emisiuni ce au băgat în oameni frici, traume, mânie, invidie, ură, neputință, resemnare și depresie.

Ca într-un film prost, noi am urmărit siderați acțiunea teroriștilor ce ucideau cu gloanțele lor de ură: vise, speranțe, credințe, iubiri.

Nu avem nici o scuză pentru neimplicarea noastră. Să nu ne plângem de ceea ce nu am contestat și anihilat. Pentru că nu am știut ce să facem! Nu am știut ce ni se pregătește! Nu am știut cum să acționăm, cum să ne comportăm și ce să spunem.

Ne doare sufletul, pe toți. Pentru ce a fost și nu mai este, pentru ce nu am făcut fiindcă nu am știut, pentru ce nu am înțeles și nu am putut schimba.

Poate că datoria noastră ar fi să demascăm ipocrizia și manipularea, să alegem să ne conducă cei care doresc să oprească aceast genocid, nu mai puțin cumplit dar mult ascuns și ipocrit. Nu vedem trupuri sângerânde, doar minți rătăcite și suflete pierdute.
Să alegem Oameni care să aibă grijă, cărora să le pese de sănătatea mintală și emoțională a părinților și bunicilor noștri.

Să cenzurăm senzaționalul, ura, minciuna, impostura! Nu putem oferi vești bune la contrapartidă (nici nu ar fi o soluție validă) dar nici nu ar mai trebui să lăsăm doar ura, încrâncenarea sau aruncatul cu noroi peste toți și toate.
Critica acidă, zilnică, agresivă, se răstoarnă în mintea și sufletul telespectatorilor și îi ucide încet, perfid, tăcut dar sigur.

Ne protejăm pe noi desființând sau ștergând din lista de canale posturi toxice, care otrăvesc mintea și sufletul. Dar pe ceilalți membri ai familiei, abandonați în fața micilor ecrane, cum îi salvăm?
Numai alegând oameni raționali, care știu ce prăpăd se întâmplă sub ochii lor. Care înțeleg fenomenul.

Este atât de perfidă campania electorală, indiferent pentru ce e ea! Fiecare promite, minte, vorbește nu ceea ce simte ci ce crede el că vrea să audă alegătorul! Cumpără un vot în schimbul sănătății unui popor întreg! Mint, manipulează, promit.
Vorbe, vorbe și iar vorbe. De 30 de ani se vorbește. Și totul se degradează. Sănătate, educație, nivel de trai.

Fiecare a fugit, pe unde a putut. Ne-am izolat unii de alții, ne ferim să ne arătăm sărăcia sufletească și ne mândrim cu pisicile, mâncarea sau călătoriile pe care, încă, ni le mai permitem.

Să salvăm ce se mai poate salva! Să cerem să-i putem pedepsi pe cei care ne mint, care ne promit una ca să distrugă alta, sau chiar o țară întreagă!
Să cerem o lege a responsabilității. Nu se poate ca numai noi să fim responsabili peste puținul nostru iar alții să nu fie responsabili pentru crimele comise, pentru dezastrul lăsat în urmă sau pentru jafuri!

Cred că e suficient cât am răbdat, îndurat, așteptat! E târziu și dacă nu ne facem țara bine, ne vom prăpădi curând cu toții în singurătate, senili, rătăciți și goi sufletește!

Țara asta e plină de eroi mici și anonimi. Sunt cei care își fac treaba, discret, în tăcere. Nu așteaptă recompense, premii sau alt tip de recunoaștere publică. Se specializează și performează, fiecare, în domeniul său de expertiză. Țara asta are oameni valoroși! Să-i căutăm, să-i ascultăm, să ne uităm mai ales la ce au creat sau ce au mai făcut și abia apoi să-i votăm. Dar, în primul rand, să cerem să vedem ce au făcut. Ce au construit. Ce au realizat în viața lor profesională. Nu este important ce spun!
Fapte, fapte, fapte! Că de vorbe, tare ne-am mai săturat!

Îmi iubesc copilul, așa că-mi fac griji pentru el

În fiecare zi îmi spun că nu voi mai scrie, dar mă pomenesc mereu cu niște idei în minte de-mi vine imediat să le zic și altora.

Poate că sunt persoane care au nevoie să afle ceea ce eu am găsit. Au fost destule momente în care și mie mi-ar fi fost de folos niște idei, să aflu mai rapid ce, cum și de ce. Nu am găsit atunci, dar a fost mai bine așa. Am avut mai mult timp pentru căutat! 

Ieri am citit pe o postare, un text care mi-a dat multă bătaie de cap. O doamnă îi scria fiului său, aflat la studii sau la muncă în altă țară, cât de mult îl iubește, dar și ce griji își face pentru el. 

Ei, textul ăsta mi-a rămas așa, agățat într-un colț de minte și m-am tot gândit: Cum aș putea eu să-i spun femeii aceleia că toată dragostea ei extrem de grijulie este nocivă pentru copil?

Dacă spui unei mame așa ceva, ori riști să ți-o iei după cap, ori îți faci un inamic (dacă mesajul tău nu ajunge complet, adică nu înțelege tot ce ai vrut să spui). Riscant! 😬

Sunt și eu mamă. Am și eu un copil care ani întregi a stat departe de mine, a condus pe timp de iarnă, pe șosele proaste, sau a trecut prin alte situații cu potențial periculos. 

Știu cum e și știu ce spun! 

Și, la urma urmei, nu profesia ci mai ales experiența mă califică și îmi dă dreptul să spun: dacă nu am mai fost eu un om extrem de anxios, atunci nu știu cine să fi fost! 

Am avut și eu milioane de griji, dar și frici nemăsurate. Mă temeam de câini, de sărăcie, de boală și de moarte, și încă pe atât. Ce am făcut? Am muncit, gândit, analizat, discernut, separat. Cu tenacitate, perseverență și curaj. Într-un final am reușit să le vin de hac și grijilor mărunte, dar și fricilor paralizante!

De ce să nu spun ce am gândit și cum am reușit? De ce să nu poată și alții? Am convingerea că oricine poate! Trebuie doar să vrea! Să asculte, să discearnă, să analizeze. Să treacă totul prin filtrul rațiunii și abia apoi să acționeze. Nu înainte! 

În fiecare zi zic că nu mai scriu. Dar, pentru că nimeni până acum nu mi-a dat peste mână, sau nu m-a muștruluit, îmi mai dau o șansă. Poate reușesc! 😃

Ziceam de grijile acestea mărunte, dar care ne fac extrem de mult rău, pe termen lung. 

Acum mulți ani, într-una din zile am fost plecați de acasă, de dis-de-dimineață până seara târziu, la Iași, cu diverse treburi. Ne-am luat ce aveam nevoie, am verificat să fie totul în ordine, am închis ușa (de două ori) și ne-am pornit la drum. În ultima clipă mi-am adus aminte că nu luasem o carte, ne-am coborât din mașină, eu am luat ce-mi trebuia, am mai verificat odată apoi, la drum! 

Am stat o zi întreagă în Iași iar pe seară ne-am întors acasă. Am parcat în curte și înainte să coborâm din mașină ne-am apucat să căutăm cheia de la casă, ca să putem intra. Am căutat noi și am tot căutat, dar nimic. Într-un final, coborâm, hotărâți să găsim o soluție de a pătrunde în casă, fără să producem daune prea multe. Dar, stupoare! Când am ajuns în dreptul ușii de întrare, ce credeți că am văzut? Cheia, atârnând în ușă! 

Da, în vânzoleala aceea, de plecare, fiecare dintre noi a fost încredințat că celălalt va închide ușa (de două ori) și va lua cu el cheia. De dimineață până seara, casa noastră a stat așa singurică, vulnerabilă și descuiată și ne-a așteptat. Pe noi, sau pe oricare ar fi ajuns mai devreme. 🤔

Ce e cu asta? Păi, e mare lucru! E ziua în care eu am descoperit (prin cunoaștere și experiență) ce înseamnă de fapt credința. 

În ziua aceea noi am reușit să fim extrem de relaxați, să ne vedem de treburile noastre fără să ne gândim o secundă la casa noastră dragă. Eram convinși că totul e în ordine așa că ne-am comportat ca atare și am rezolvat de minune tot ce aveam de rezolvat. 

Doamna care a scris textul de care ziceam, pentru fiul ei, spunea la un moment că și-a încredințat copilul Măicuței Domnului, dar tot mai stă îngrijorată. 

Păi, eu cred că nu prea l-a încredințat!

Când ești încredințat de ceva, adică când ai o credință puternică, nu te mai temi de nimic. 

A CREDE nu înseamnă A ȘTI!

Crezi ceva nu pentru că știi, sau pentru că ai dovezi solide în sensul acesta! Crezi ceva pentru că așa VREI tu!

Pentru mine „crede și nu cerceta” nu înseamnă să nu cauți, să nu vrei să știi anumite lucruri. Nu are a face cu necercetatul în sensul de a nu căuta mereu alte și alte informații. Altfel ai rămâne un incult, needucat. Din contra! Caută, citește, informează-te, studiază, vezi de cunoaște cât mai mult! Cunoașterea înseamnă putere. Cine te vrea slab? 

Să zicem că ai o grijă majoră legată de un subiect anume, să zicem subiectul X. 

A crede, a fi încredințat de ceva anume, înseamnă să lași subiectul X deoparte, să nu-l mai cercetezi (adică mintea ta să nu mai fie preocupată de subiectul X). Înseamnă că tu te relaxezi, despovărat de subiectul X și te gândești la alte subiecte, sau acționezi pentru a rezolva problemele curente, cele ce sunt în puterea și la îndemâna ta. 

Dacă tu crezi ceva (nu știi, nu ai dovezi, doar crezi!), dacă într-adevăr îți încredințezi soarta copilului în mâna Celui care ți l-a dat, atunci vezi-ți de treaba ta, vezi ce poți face, rămâi încredințat că are pază bună și vezi ce stă la îndemâna ta să faci!

Rezolvă ce poți rezolva, pentru că orice problemă are cel puțin două soluții. Discerne! Alege! Acționează acolo unde se poate asta! Și, apoi, dacă ai o problemă la care găsești o cale de rezolvare: de ce nu muncești în sensul ăsta?

Decât să te îngrijorezi, rezolvă, indiferent cât ar fi de greu! 

Dacă o problemă nu are niciun fel de soluție și tu nu poți acționa în niciun fel ca să schimbi situația, ce rost are să te mai îngrijorezi?

Nu poți face nimic, dar crezi că grija te va ajuta? Fals! 

O mamă anxioasă îi transmite copilului său anxietatea, nu iubirea! 

Dacă tu spui copilului tău câte griji îți faci pentru el, mesajul care ajunge la el nu este cel de iubire! Nu! Îl vei face și pe el un anxios, adică o persoană cu multe griji mărunte, dar inutile și periculoase pe termen lung. 

De ce să nu-i dai din încrederea ta? De ce să nu-i transmiți că totul va fi bine? De ce-l bombardezi cu frică când ai putea să-i dai putere, prin încredere în el și credință adevărată?

Dacă îl lași în grija cuiva, fă-o, fără a mai cerceta! Adică fără să îți mai folosești imaginația pentru lucruri sumbre gen: aoleu, accidente, viteză, șosele demente. Nu!Schimbă macazul!

Lasă răul din imaginar și vezi frumosul, potențialul fantastic al fiului tău, posibilitatea de a-și realiza visurile pe care nu le poate realiza legat de poala ta. 

Credința adevărată înseamnă să te încredințezi în ceva anume important pentru tine (ușa e închisă, copilul meu e în paza Domnului, părinții mei s-au dus în Rai) fără să-ți mai scormonești mintea cu întrebări anxiogene gen: oare am închis ușa? Oare copilul circulă cu viteză? Oare și-a pus cauciucuri de iarnă? Și așa mai departe. Ce rost are? La ce-ți folosește? Ca să pornești mecanismul distrugerii în trupul tău? Adică să-l bombardezi cu hormonii fricii care-ți vor distruge sănătatea? Merită? Eu zic că nu! 

Uită-te la oamenii încredințați de ceva anume, chiar dacă în mintea altora nu e la fel! Sunt oameni care cred că Pământul e plat și nimeni nu-i poate întoarce din credința lor! Poți să îi convingi că nu au dreptate? Nu! Oricâte argumente științifice le-ai aduce! Degeaba!

Atunci de ce să nu-mi construiesc și eu, credința mea? De ce să nu cred cu toată inima și mintea mea că copilul meu este protejat? Cine mă oprește? Și ce poată să-mi spună cineva ca să mă convingă că nu e așa?

De ce să-mi fac griji, dăunătoare sănătății mele și să nu dorm noaptea? Bun, acum stai strâmb și judecă drept: dacă stau doborât de frică și griji, astea îl ajută pe copilul meu? Aiurea! Va fugi de mine, sau mă va suna mai rar temându-se că-l voi încărca din nou cu frică și angoase, când el are atât de multă nevoie de încredere și putere! 

Sunt mamă și bunică. Știu cum e! Dar tare-mi place să dau copiilor mei putere, încredere și speranță, într-o lume atât de dificilă cum e cea de astăzi. Nu vreau să sufere inutil! De aceea nu le-aș spune de îngrijorările mele nici dacă le-aș avea!

Le spun tot ce stă în puterea lor să facă! Dar dacă ei nu pot gestiona ceva anume (gândurile din capul meu) ce rost are să-i terorizez? Eu îi iubesc cu tot ce au ei,pentru că în mintea mea ei sunt perfecți, așa cum sunt. Nu le scriu că-i iubesc! Le-o spun privindu-i îi ochi și-i las să simtă asta, prin tot ce fac eu cu viața mea. Și asta mi se pare suficient. 

Mai am o tehnică eficientă: dacă văd că cineva (oricine ar fi) vrea să mă facă să mă tem de ceva anume, pur și simplu nu ascult! Nu mă înconjor de personaje care manipulează prin frică (fără un interes diabolic, nu ar încerca să-mi inoculeze în minte așa ceva). 

Nu mă tem de apocalipsă, de moarte sau de vreo divinitate incompletă, care stă să pândească lucruri fără sens!

Mă tem doar să nu-mi irosesc de pomană timpul scurt de pe acest pământ. Mă tem să nu dăruiesc prea puțin, mă tem că nu muncesc îndeajuns ca să devin un om mai bun. În rest? Dumnezeu cu mila! 😀

Dacă îmi iau unfriend de la doamna cu copilul în străinătate, eu una mă las de scris! Nu pentru că aș pierde un prieten! Dar ca să nu-mi mai pierd timpul cu texte al căror mesaj nu ajunge la inima destinatarului dorit. 

În fiecare zi zic că nu mai scriu! Dar când o s-o fac, nu știu. 😜

Vindecarea emoțională

Nu există oameni și superoameni! 

Toți, dar absolut toți oamenii sunt la fel! 

Toți oamenii au aceleași nevoi, dar și aceleași dotări cognitive, fiind capabili să ajungă asemenea „sfinților”, ori „dracilor înpielițați”. 

Cum credeți voi că arată un sfânt? Are aripioare, e zen și deține puteri magice? Nu! Este un om, ca oricare dintre noi, dar care lucrează în permanență cu propriile stări sufletești (emoții) și mai ales cu gândurile din capul lui!

Sfințenia înseamnă să ajungi la starea de nepătimire, adică să nu mai ai frică, mânie, invidie, lăcomie, dorințe sexuale, mândrie, aroganță, lene, tristețe, etc. Adică ceva foarte, foarte greu de obținut! Și să nu credeți că nu sunt doritori! Sunt, slavă Domnului, mulți! Doar că procesul, drumul care duce spre această stare este greu și extrem de dificil de urmat, mai ales în zilele noastre încărcate de stimuli (ispite), care mai de care mai incitant. 

Dar, să spunem că nu-ți propui să ajungi un sfânt. Vrei doar să-ți recapeți echilibrul, sau să-ți vindeci rănile și suferințele acumulate, după mulți ani de experimentări dureroase.

Și asta se obține greu! Și vreau să vă arăt de ce!

Este mult mai ușor să ai emoții negative, nocive, disfuncționale, decât să simți pozitiv: iubire, bucurie, împăcare sau pace. 

Este extrem de simplu să simți furie, frică, tristețe, ură, invidie, pentru că pur și simplu tu nu trebuie să faci nimic! Toate emoțiile astea vin așa, cu de la sine putere, fără un minim efort cognitiv! 

De ce asta? Pentru că așa am fost noi construiți! 

Avem nevoie de toate emoțiile astea, tot așa cum avem nevoie de orice organ din corp. Nu poți trăi fără inimă, ficat, stomac sau pancreas. Toate sunt puse la locul lor, fiecare își face treaba bine, fără să ne întrebe cum, iar lipsa unui singur organ ne poate duce la moarte. 

Cu emoțiile treaba stă cam la fel!

Avem nevoie de frică! Altfel am fi mâncați de fiarele flămânde, sau ne-am pierde viața din întâmplări mărunte, spre exemplu am traversa toți pe roșu sau ne-am cățăra pe orice înălțime, riscând în orice clipă căderea în hău. 

Furia este bună! Fără ea nu am putea să ne protejăm copiii și nici pe noi. Să zicem că cineva ne atacă pruncul. Ce facem? Stăm așa, calmi, zen și relaxați? Nu! Ne înfuriem și sărim la bătaie, sau fugim, ca să nu fim și noi uciși.

Tristețea e bună! Dacă nu am manifesta-o, apropiații nu doar că nu ne-ar ști durerea, dar nici nu ar ști când să ne ajute. 

Emoțiile negative se găsesc tot timpul în creierul nostru! E foarte simplu! 

Venim pe lume „dotați” cu un creier în care se află o zonă numită sistem limbic, în care neuronii se comportă ÎN PERMANENȚĂ ca un sistem RADAR. Adică scanează încontinuu mediul înconjurător pentru a descoperi eventuale pericole. Acolo este centrul în care furia, frica, ura și toate celelalte emoții negative sălășluiesc! 

O să spuneți: Bine, dar eu am tot lucrat și cred că mi-am tratat furia (spre exemplu). Dar de ce tot mai simt, de ce sunt atât de multe cele care mă înfurie? (sau întristează, sau mă sperie, alegeți ce emoție doriți). 

Ei, lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par! 

Creierul nostru este senzațional! Este creat după un tipar greu de înțeles, năucitor. Ziceam că mereu apelăm la emoțiile negative, disfuncționale sau nocive din simplul motiv că ele sunt acolo, la îndemână, le accesezi extrem de ușor, fără nici un efort. 

E mult mai simplu să critici sau să vezi la celălalt un defect decât să accesezi altă zonă a creierului tău (zona prefrontală) pentru a rămâne deschis unei alte perspective sau unui dialog!

Este foarte ușor să critici, să vezi negativul din celălalt pentru că tot ce spui tu că este „negru” la un altul este de fapt, proiecția și reprezentarea propriului tău negru. Sigur, metaforic vorbind.

Adică, e mai simplu să crezi că cel din fața ta este un invidios (spre exemplu) decât să faci un efort cognitiv, să-ți analizezi propriile gândurile și comportamentul. Când vezi invidia la un altul tu nu realizezi că proiectezi în celălalt ceea ce există de fapt în mintea ta! 

Deci, în centrul de comandă (sau radar) din creierul nostru, se află pupitrul de comandă a tuturor emoțiilor negative! 

Tot creierul nostru mai poate face o magie! 

Nu trebuie să întâlnești o situație periculoasă în viața reală! Este suficient să te gândești, că gata, tu poți să simți emoția respectivă, adică îngrijorare, teamă sau panică nedefinită. 

Acum urmează partea cea mai interesantă! 

Să zicem că începi terapia, hotărât să te vindeci. Doar că timpul trece și vezi că nu progresezi foarte mult, sau mai corect spus vezi că trebuie să faci același efort cognitiv zilnic, mereu.

Ca să-ți analizezi gândurile și ca să-ți înțelegi stările emoționale, extrem de diferite, tu trebuie să faci un efort cognitiv semnificativ. Obositoare treabă! Pare mai simplu să te lași purtat de temeri, furii și resentimente, decât să muncești atât. La ce bun? 

Dacă ați citit câte ceva din literatura patristică ați văzut că și sfinții părinți, cât erau ei de sfinți, tot se loveau de necazul acesta!

În efortul lor ascetic de a se apropia de Dumnezeu, asceții au conștientizat că trebuie să muncească cu gândurile și emoțiile lor până la sfârșitul vieții. Adică, o luptă continuă! De aceea este atât de greu! 

Mulți cred că dacă lucrează un an sau și mai puțin, gata, s-au eliberat de orice emoție negativă: frică, mânie, ură, etc. Când constată că mai au de lucru renunță, de multe ori când mai aveau foarte puțin!

De ce sunt lucrurile atât de complicate?

De ce nu te poți vindeca de emoții distructive așa cum te-ai vindeca de o gripă? 

Pentru că nu există nici o metodă pentru a scoate din creier sistemul limbic, responsabilul dramelor noastre. Chiar dacă te-ai opera pe creier și ai scoate acea porțiune, tu nu vei mai fi om (în cazul în care să presupunem că ai supraviețui unei astfel de intervenții). 

Este greu, și parcă pentru a complica și mai mult situația noastră, ce credeți voi că face minunatul nostru creier?

Partea asta e și mai interesantă! 

Oricine știe că somnul este benefic. Atunci când dormim noi credem că tot organismul nostru are parte de odihnă. Fals! 

Avem nevoie de somn pentru că aceea este perioada în care creierul lucrează cel mai febril!

Creierul nostru dă comenzi, scanează, repară, trimite hormoni și provoacă diverse reacții care să ne vindece rănile, etc. 

Da, dar nu face numai atât! Creierul nu ne repară doar trupul! Creierul nostru are grijă ca nu care cumva să uităm emoțiile acelea cu care ne-am născut: frică, furie, etc. Adică, noapte de noapte creierul dă comanda și le REACTUALIZEAZĂ! Visăm! 

Și, în visele noastre noi trăim noaptea tot ceea ce ziua ne-am refuzat să simțim, sau nu am vrut să arătăm că avem. Prin vise trăim și simțim emoțiile de care am vrea să fugim: frică, tristețe, mânie, etc. 

Ne trezim dimineața și trebuie să o luăm de la capăt, cu toate emoțiile noastre! Și dăm vina pe soartă sau pe terapeut, că nu e bun, că nu se pricepe să ne vindece de frici, angoase și mânii.

Tare, nu?

Să ne lămurim: emoțiile (toate) sunt bune! Modul în care le gestionăm poate fi defectuos și de aceea trebuie înțeles, asumat, reparat. Cât se poate, ca să fim în regulă noi cu noi înșine.

Am toate motivele să fiu fericit, dar nu sunt!

Am toate motivele să fiu fericit, dar nu sunt! Cam așa începe Radu, un om sănătos fizic, cu o familie fericită și o afacere prosperă. Recunoaște că duhovnicul îl tot îndeamnă la rugăciune și bietul de el se străduie cât poate, dar cu toate astea simte că tot nu e în regulă, el cu el. 

Nu-i spun părerea mea, știu că nu asta îl interesează și nici nu i-ar fi de folos, dar, în câteva secunde creierul meu procesează, caută prin sertărașe și încerc să găsesc un mod în care să-i explic, pe scurt, o teorie întreagă. 

Nu i-am spus, dar știu că altfel nu se poate: Ca să te rogi, trebuie să ai liniște sufletească. 

Ca să ai liniște sufletească, trebuie să te cunoști. 

Ca să te cunoști, trebuie să înțelegi care este tiparul tău emoțional și cognitiv. 

Ca să înțelegi tiparul, trebuie să îți analizezi propria minte, gândurile, dar și emoțiile care se ascund în spatele fiecărui gând. 

Abia când descoperi care este tiparul tău, modul obișnuit de a gândi și emoția preferată de organism, ei, abia atunci poate începe vindecarea. 

Nu este ușor să rezumi în câteva fraze învățătura din zeci de cărți, dar șansa mea este că oamenii sunt „destupați”, pricep repede și au încredere într-un specialist. 

Teoria asta poate că îi va ajuta și pe alții, așa că v-o prezint, la fel cum i-am explicat-o prietenului meu. 

Să zicem că sunt patru copii, crescuți în familii sau medii diferite. Unuia i se oferă câte un pahar cu lapte, în fiecare dimineață. Altul primește zilnic, tot la micul dejun, o ceașcă de cafea. Al treilea are parte de o supă rece, zi de zi, pe stomacul gol. Și, în sfârșit ultimul, care primește dis-de-dimineață câte o porție de unt gol, fără pâine. 

Zi după zi, fiecare copil se obișnuiește cu mâncarea respectivă. Cresc mari și chiar dacă la maturitate ajung să aibă cam tot ce și-au dorit, se trezesc că înfulecă dimineața mâncarea cu care au fost obișnuiți.

Acum să ne imaginăm că mâncarea cu care au fost obișnuiți copiii sunt de fapt emoțiile cu care aceștia s-au învățat.

Fiecare dintre noi se obișnuiește cu un tipar anume, și de aceea vedem oameni atât de diferiți.

Unii sunt veseli și spontani, alții răutăcioși și puși mereu pe harță, unii triști și depresivi și alții extrem de anxioși, fricoși și veșnic îngrijorați.

Așa cum te poți obișnui cu un fel anume de mâncare, tot la fel te obișnuiești și cu o stare sau o emoție anume.

Oamenii sunt triști pentru că s-au obișnuit așa. Tot la fel cei mânioși, fricoși sau cei plini de ură și resentimente.

De ce nu poate un furios să se transforme peste noapte într-un om calm? Hai să vedem! 

În primul rând trebuie să înțelegem ce se întâmplă în organismul fiecărui om. Să zicem că ești copil și ai parte de evenimente care te înspăimântă. Când ceva anume ne sperie (pe oricare dintre noi), creierul nostru detectează pericolul și imediat dă semnalul în întregul trup. Adică, hipotalamusul produce adrenalină, aceasta invadează corpul, blochează alte funcții importante, ajunge la suprarenale unde se produc alți hormoni numiți glucocorticoizi, hormoni care vor invada alte organe, suprasolicitându-le.

Asta ar fi o foarte scurtă și simplificată schemă, desigur, funcționarea creierului și declanșarea hormonilor în organism deși se produc în fracțiuni de secundă au explicații extrem de complexe și încărcate de tot felul de denumiri, dar asta înseamnă ani de studii care nu pot fi rezumați aici.

Ideea însă, pe scurt, este cea pe care v-am spus-o mai sus. Adică atunci când simțim o emoție (oricare ar fi ea) corpul nostru este asaltat de tot felul de hormoni, în funcție de ceea ce simțim noi și creierul percepe ca fiind adevărat.

Atenție, creierul ia de bun ce simți și gândești tu, nu ceea ce se întâmplă cu adevărat! Adică, dacă eu aud un zgomot afară și cred că un hoț vine să-mi facă rău, creierul deja se apucă de treabă. Adică voi simți imediat cum îmi sare inima din piept, voi simți și alte efecte, dar nu voi percepe tot ce se întâmplă în organismul meu. Adică nu voi simți hormonii din suprarenale, dar asta nu înseamnă că aceștia nu-și fac treaba.

Dacă am simți sau am vedea dezastrele pe care le provoacă acești hormoni, am avea grijă de sănătatea noastră emoțională. Dar, fiindcă nu conștientizăm nimic din activitatea creierului nostru, nu suntem atenți nici la emoțiile și nici la sentimentele noastre, pe care le considerăm inofensive. Nu este așa!

De la psihic (adică de la emoțiile și gândurile noastre) pleacă toate necazurile din organism. 

Dar, să revenim. Ziceam deci că, indiferent că este adevărat sau nu, gândul la ceva anume produce reacții în întregul organism. Revenind la copiii cu felurile de mâncare:

Așa cum unul s-a obișnuit cu laptele, așa e altul obișnuit cu serotonina. Adică cu hormonul produs în stările de liniște, relaxare și bucurie. Copilul se învață, sau mai bine spus corpul lui se obișnuiește cu acest hormon.

Dacă nu ai lapte în casă nu ai ce face, trebuie să pleci să cumperi. În cazul hormonilor, nu ai de unde să-i procuri așa că trebuie singur să ți-i prepari. Cum? Gândind!

Pur și simplu îți amintești de o bucurie recentă sau te relaxezi, meditând, pe o muzică ce te duce cu gândul la concediu, vacanță și prieteni. 

Acum, să ne gândim la copilul obișnuit cu cafea. Sau la un copil obișnuit să se teamă, să fie criticat constant sau devalorizat. Creierul său s-a obișnuit să producă un hormon specific acestor emoții, hormon numit adrenalină.

Așa cum organismul uman se obișnuiește cu cafea, la fel face și cu adrenalina. Dacă nu ai cafea trupul tău se revoltă, adică simți cum tremuri sau ești ca o mămăligă.

Dacă nu ai adrenalină, ce faci? Nu, nu te duci să cumperi! Începi să gândești! Îți aduci aminte că nu ai închis ușa cu cheia de două ori, îți amintești de o datorie mai veche și te apucă teama că nu vei avea cum să o plătești și tot felul de alte asemenea gânduri care vor pune creierul la treabă, adică îl va determina să producă hormonul cu care te-ai obișnuit.

Și uite așa vezi anxiosul care nu-și poate vindeca fricile pentru că de fapt mintea lui produce gândurile care-l îmbolnăvesc. 

Fix la fel este și cu celelalte emoții. Fiecare cu tiparul său, fiecare cu hormonii pe care-i bombardează zi de zi, ceas de ceas în organismul nostru. 

Ce am vrut să spun cu toate acestea? Că mintea noastră produce hormonii cu care (atenție) corpul nostru s-a obișnuit!

De aceea este grea vindecarea! Pentru că trebuie să te monitorizezi tu pe tine, să fii atent la ce anume te gândești cel mai des, dar mai ales ce simți tu vis-a-vis de acele gânduri. 

Nici un proces de vindecare nu poate începe fără acest efort. Dar, dacă descoperi tiparul, modul de a gândi și emoțiile din spatele gândurilor, ei, abia atunci putem vorbi de următorul pas! 

Povestea noastră

Psihologia pozitivă și discursurile motivaționale nu funcționează pe termen lung.

V-ați întrebat vreodată de ce? Și eu am făcut-o! Și mă gândesc de multă vreme la asta. De aceea o să vă spun o poveste, chiar dacă mulți dintre voi o știu.

Se spune că era odată un copil care se juca sănătos, liber și bucuros, în palatul familiei. Părinții îl iubeau enorm și pentru că-și doreau cu disperare ca pruncul lor să fie mereu fericit, protejat și ferit de toate relele lumii, i-au interzis cu desăvîrşire ieșirea din palat. 

Numai că, așa cum procedează de obicei orice copil curios, și băiatul din povestea noastră a nesocotit sfaturile părinților și într-o bună zi a ieșit singur, pe furiș, din curtea palatului. A plecat în lume, așa cum pleacă la un moment dat orice copil din casa părintească.

Fiecare copil protejat, iubit, apărat, fericit, va dori odată și odată să cunoască, să afle singur ce se ascunde dincolo de ziduri, departe de casa părintească. 

Tânărul din povestea noastră nu a mers prea mult că a și văzut, la o margine de drum, un bătrân ce abia își târa picioarele, apoi, într-un șanț a văzut un om tare bolnav, mai departe a zărit un cadavru în descompunere și nu departe de toate acestea a întâlnit un ascet. 

Mare a mai fost uimirea copilului! 

Nimeni nu-i vorbise despre așa ceva! Nu auzise în toată viața lui să existe: bătrânețe, boală, moarte, suferință. 

Ciudat, dar tânărul din povestea noastră nu fuge oripilat de cele văzute! Nu-și cheamă părinții în ajutor și nici nu se întoarce în palatul ce-i oferea atât de multă protecție, ci ia o hotărâre radicală, de mare curaj: își părăsește familia, cea care-l iubise protejându-l atât de mult, renunță la confortul și siguranța palatului și pleacă în lume, să caute o cale sau un mod pentru a se elibera de toată suferința lumii. 

Povestea asta e tare cunoscută, dar nu este așa că pare o poveste singulară, care nu ne privește pe noi?

Da, tânărul acela se numea Budha Gautama iar povestea sa, chiar dacă aparține altei culturi, poate reprezenta ceva și pentru noi.

Mi-am adus aminte de povestea asta pentru că, în mintea mea, pe mulți dintre noi îi asemăn acestui copil. 

Suntem crescuți în iubire, protejați și feriți de relele lumii, ca și cum acestea nu ar exista! Plecăm din casa părintească convinși că lumea e minunată și frumoasă, că oamenii sunt buni și toleranți iar noi vom avea parte de o viață plină de bucurii și fericire. 

Orice discurs motivațional, sau repetarea mecanică a unor fraze pozitive și încurajatoare, nu ne feresc de crudul adevăr!  

Suferința există! Boala, moartea și durerea ne pândesc după colț!

Atunci când refuzăm să le acceptăm ca fiind reale, sfârșim prin a suferi și mai mult. 

Copiii noștri alintați, protejați și iubiți vor descoperi și ei, stupefiați, că adevărul este altul decât cel pentru care au fost pregătiți. 

Sigur, nu vă spun o noutate! De când e lumea și pământul oamenii au căutat cu disperare fericirea. Cu toții vrem să avem parte de plăcere și fugim, ca dracu de tămâie, de durere. Asta înseamnă, din păcate, că nu suntem pregătiți pentru viață! 

Oricât ai fi de optimist și oricât de pozitivă ți-ar fi atitudinea, nu poți ignora adevărul!

Oamenii nu sunt așa cum ne închipuim noi, în naivitatea noastră. Nici noi nu suntem îngeri. În sufletul fiecăruia dintre noi șade câte un demon, sau mai mulți. Dar e mai comod să ne prefacem că nu există, să nu vrem să vedem, să ne astupăm urechile când se vorbește despre asta. 

Dintre toate viețuitoarele de pe fața Pământului, omul este cel mai inteligent și creativ, dar și cel mai crud! Orice animal ucide pentru a se hrăni, dar numai un om poate provoca suferință altui om, nu din necesitate, ci din pură plăcere. 

Animalele de pradă au în instinct conservarea și pentru asta se hrănesc cu ceea ce le-a fost dat. Animalele nu au conștiință, știm asta, pentru că nici cel mai feroce animal nu ucide din frică, mânie, ură sau… plăcere.

Eu nu am auzit niciodată ca un urs să ucidă un lup doar pentru a-i arăta cine e adevăratul lider, sau ca să-l convingă că el deține adevărul (ursul crede că mierea este un aliment hrănitor, iar ăsta este adevărul lui). 

E suficient să citești puțină istorie ca să vezi cât de crud și sadic poate fi omul. Lupte cu gladiatori, sclavie, inchiziție, robie, război, holocaust, lagăre de exterminare, gulag, experimentul Pitești, vă spun câte ceva? 

Citim istoria ca și cum nimic nu ne poate atinge! Rămânem indiferenți la suferința altor popoare pentru că nu sunt „ca noi”. Ne închinăm cu evlavie la un Dumnezeu pe care-l percepem ca fiind ceva ce nu poate include durere, suferință și boală. Iubirea ne veghează! Unde? Când? 

Credem naiv, în bunătate și magie. Și nu este vorba aici că alții au fost, sau că încă mai sunt oameni răi! Și noi putem fi, sau suntem, prin indiferență și nepăsare, nu mai mult! 

Da, știu. Nu vă place! Acesta nu este un text care să vă placă!

Nimănui nu-i place să audă așa ceva pentru că toți am crescut cumva strâmb, cu credința ciudată că dacă ascundem mizeria sub preș, aceasta nici nu mai există! 

Dragii mei, viața înseamnă și durere, boală, mizerie, haos, moarte, suferință. Nu poți, oricât ai vrea, să nu le întâlnești!

Oamenii ajung să facă lucruri nebunești, doar ca să scape de suferință. Unii aleargă disperați să atingă obiecte care vindecă cumva magic, deoarece au primit eticheta de „tămăduitor”.

Alții cochetează sau chiar se înrolează în diverse mișcări religioase care propun „iluminarea” sau depășirea durerilor sufletești, pe când unii resping realitatea și se aruncă în neant, nepăsători la durerea celor ce rămân. Prea puțini sunt cei ce caută vindecarea în ei. Prea puțini. 

În lumea asta există multă durere!

Nu este corect să-ți crești sau să-ți educi copilul ascunzând toate acestea! Lasă-l să vadă, să înțeleagă, să priceapă tot ce aparține omenirii întregi.

Învață-l să fie bun, dar pregătit să întâlnească răutatea.

Educă-l să știe ce să facă ca să se mențină sănătos, dar nu-i ascunde faptul că există boală!

Lasă-l să vadă că există moarte, doar așa va înțelege mai bine cum să trăiască frumos! 

Oricât de mult ai proteja un copil, oricât ți-ai dori ca el să fie fericit, viața îi va arăta adevărata sa față, cu tot ce are ea, bun și rău. 

Copiii alintați și hiperprotejați, cărora li se oferă totul fără să li se ceară ceva în schimb, sunt, din nefericire, cei care vor suferi cel mai mult!

Natura are legile ei. Dacă nu le cunoști, nu înseamnă că ești protejat. Dacă nu ești educat să-ți asumi greșelile, cum vei putea oare să-ți asumi propria viață, cu tot ce ai trăit, făcut și simțit? 

Orice părinte își dorește ce e mai bun pentru copilul său! Este firesc, normal și indicat să fie așa. Dar pregătirea pentru viață nu înseamnă fericire eternă. Înseamnă și urâtul și haosul ce poate apărea atunci când nu cunoști întregul, dar și când nu știi, sau nu vrei să te responsabilizezi. 

Fiecare dintre noi este un mic Budha, anonim, care încearcă cu disperare să găsească calea ce duce la sfârșitul suferinței lui.

Nu vrem să suferim! Nu vrem durere, boală și moarte! Dar nici nu vom ajunge să fim fericiți prin negare și iresponsabilitate. Calea există, dar se pare că e mult mai grea decât tot urâtul lumii la un loc!